Aceste specialităţi jurnalistice sunt însă numai gardul; înăuntru-i leopardul. Care, de data aceasta, este o panteră a ateologiei moderne, pe nume Jennifer W Knust. Articolul împrumută din peroraţiile teolozaurei feministe o seamă de cuvinte şi idei de care lumea nu a avut niciodată nevoie. Întotdeauna, cei care au dorit să-şi facă de cap, jucându-se cu sexul după toate fanteziile lor, au făcut-o, indiferent de opinia publică sau de preceptele morale. Astăzi însă întâlnim un fenomen straniu. Diverse categorii de obsedaţi ai liberalizării sexului s-au specializat în teologia biblică şi îşi propagă aberaţiile acuzând Biblia sau pretinzând acordul Bibliei.
Articolul din Newsweek este şi un mod nevoalat de a face reclamă unor astfel de „opere”, precum cartea lui Jennifer Knust , Unprotected Texts: The Bible’s Surprising Contradictions About Sex and Desire, sau a lui Michael Coogan, God and Sex: What the Bible Really Says. Jennifer W Knust este o tânără universitară (PhD), care predă Noul Testament şi origini creştine la Universitatea Boston din America şi păstoriţă hirotonită în Biserica Baptistă Americană (ABCUSA). Trebuie să precizăm că există mai multe biserici care se numesc baptiste, uneori sunt foarte diferite între ele: în total, 211 denominaţii, cuprinzând circa 100 milioane de membri pe mapamond. Pentru a simplifica lucrurile, există organizaţii baptiste conservatoare sau chiar ultraconservatoare, în special în statele din Sud („Bible Belt”) ale Americii, dar şi în diverse alte locuri, în toată lumea. Alţi baptişti (în special aşa numiţii Baptişti de Nord) sunt mai seculari, cu o teologie raţionalist-umanistă, permisivă, în special în „mid-vestul” şi nord-estul Americii, formând confesiunea pe care o slujeşte Knust.
Este trist că o biserică respectabilă ca nume şi istorie, mergând înapoi până la First Baptist Church of America (1638), şi având astăzi cam 1,4 milioane de membri (dintre care Martin Luther King Jr şi Tony Campolo sunt printre cei mai cunoscuţi), acceptă astăzi serviciile pastorale ale unei dudui care, în afară de nişte pretenţii culturale, nu are nici o legătură cu creştinismul. Boston University, unde îşi face Knust catedra şi „cercetările”, este o mare universitate privată, la origine fiind cel mai vechi seminar al Bisericii Metodiste Unite (Newbury Biblical Institute, în Vermont, 1843), astăzi însă subliniind că este o universitate „non-sectară”, adică în termeni mai politicoşi, nonconfesională.
Michael Coogan este profesor de studii religioase la Colegiul Stonehill din Massachusets (o instituţie catolică privată fondată de Congregaţia Sfintei Cruci) şi director de publicaţii la Harvard Semitic Museum, specialist în VT, autorul mai multor cărţi teologice şi arheolog în Orientul Apropiat. Inutil să insistăm, Coogan este de aceeaşi factură a-teo-logică. Şi nu este de mirare, deoarece teologia biblică a unor biserici mari şi renumite (vechi-protestante, romano-catolice şi unele neo-protestante) nu este mai mult decât filologie biblică umanistă, în paradigmă istorico-critică predominant distructivă. Asemenea „studii biblice” sunt de regulă mai dăunătoare religiei şi mai inconsecvente decât ateismul pur. Subiectele antibiblice şi cu cât mai multe aere freudiene se vând foarte bine: amintiţi-vă numai de Dan Brown.
Despre reacţiile de opoziţie din partea altor universitari specialişti în studii biblice, autoarea articolului românesc nu ne informează. Dar acestea merită din plin să fie citite cu maximă atenţie.
Cântarea Cântărilor şi critica criticilor
Nu intenţionez să tratez exhaustiv problema sexului în Biblie. Oricine poate avea Biblia astăzi şi o poate citi în mai multe traduceri şi versiuni, pentru a se convinge că opiniile experţilor menţionaţi în articolul Ioanei Mareş nu sunt deloc neutre. Vom analiza câteva din punctele luate în discuţie.
Cântarea Cântărilor este un poem de nuntă. La o analiză mai atentă, în spatele cântecelor care-l alcătuiesc pare să se afle o reală poveste de dragoste. Cântarea este evident romantică, nupţială. S-au încercat oarecare aplicaţii simbolice în teologia iudaică (Dumnezeu şi Israel) şi apoi creştină (Christos şi Biserica). Dacă simbolistica propusă de teologii tradiţionalişti este adesea arbitrară, la fel de adevărat este că intepretările erotice care proslăvesc sexul liber sunt neîntemeiate. Iubiţii din Cântare sunt mire şi mireasă, subliniind astfel sacralitatea iubirii maritale. Romantism? Da, există din belşug, şi dacă aţi uitat, recitiţi Cântarea. Dar nu există erotism vulgar în ea, aşa cum pretinde Knust. Cei doi iubiţi îşi exprimă atracţia fizică, dar o exprimă în termeni romantici, nu erotici. Dragostea lor este integral umană, sufletească în primul rând, nu doar instinctuală. Ei sunt îndrăgostiţi, sunt beţi de dragoste, sunt în seara nunţii, dar poezia nu este o cronică erotică a tehnicilor de cuplare.
Îmi cer scuze faţă de cititori, dar pentru că articolul cu pricina a lansat provocarea şi este nevoie de o replică, trebuie să mă ocup aici de un subiect pe care altfel nu l-aş fi atins. Pudoarea nu este un defect, este simţul care dă dragostei frumuseţe umană. Atracţia dintre cei doi în poemele Cântării ajunge uneori la paroxism. Dar chiar şi atunci, sentimentul de sfială dă o notă de delicateţe, de gingăşie versurilor:
Să luăm de exemplu cuvântul ebraic pentru mână (יָד yåd). Sensul lui propriu înseamnă „antebraţ”, „laba mâinii”, „membru anterior”, iar figurat se foloseşte uneori şi cu sensurile: coastă, mal, porţiune, mâner, indicator, putere. Unii lexicografi moderni (e.g. Koehler-Baumgartner, Clines) pretind că în Isaia 57:8-10; 65:3, termenul ar numi eufemistic membrul masculin. Nu doresc să mă lansez aici într-o analiză lingvistică şi critico-textuală, dar până în timpurile noastre nici un expert nu a văzut insinuarea. Şi dincolo de această discutabilă identificare din unele lexicoane, unii au aplicat această subtilitate şi la Cântarea Cântărilor (5:4), crezând că au găsit o explicaţie tare deşteaptă. Dar contextul nu sileşte la o astfel de explicaţie. Dacă cineva îşi pune mintea, în orice vorbire poate descoperi asemenea „insinuări” gratuite. Acelaşi raţionament îl folosesc unii lexicografi în dreptul termenului רֶגֶל réghel (picior), în texte ca Ex 4:25; Isaia 6:2; 7:20, ceea ce nu este deloc convingător şi nici o traducere biblică istorică sau actuală nu a adoptat acest sens.
Ebraica biblică foloseşte diverse eufemisme când se referă la sex („a cunoaşte” Gn 4:1, 25; 19:5; „a se culca cu” Gn 19:33; „a veni
Este adevărat că între poezia ebraică şi poezia altor culturi orientale (ugarită, canaanită, egipteană, mesopotamiană) există unele asemănări. Nu pretindem că Israel a apărut într-un vid şi că inspiraţia divină ar implica până şi stilul literar. Inspiraţia autorilor biblici nu depinde de originalitatea literară; mesajul este cel care contează. Tehnicile poetice şi unele figuri de stil au circulat în tot spaţiul Semilunii Fertile, cele mai multe având caracter popular. Totuşi, Cântarea Cântărilor străluceşte chiar prin originalitate. Nu pot fi de acord că „poemul este o versiune erotică a poeziilor antice, un elogiu adus îndeplinirii unor dorinţe sexuale”. Sexualitatea nu este sublimată în Cântare, dar nici nu este principala obsesie a autorului. Este un romantism sincer şi profund, o iubirea întreagă, fără rezerve, dar decentă. Dincolo de aşteptarea unui sărut, a îmbrăţişării persoanei iubite şi a voluptăţilor visate, nimic nu este descris sau discutat în această Cântare.
Alte poveşti despre sex ale teolozaurilor
Universitarii americani menţionaţi mai sus, precum şi alţii asemenea lor, pretind că în diverse locuri ale Bibliei transpar subtile referiri la sex. Dar ca şi în cazul Cântării lui Solomon, aceste subtilităţi sunt peste puterile unei minţi normale. Se sugerează că iubirea dintre Rut şi Naomi ar fi fost lesbiană. Pe ce temei? Doar pentru că nora a preferat să împărtăşească religia şi soarta soacrei ei şi a rămas statornică în acea hotărâre (Rut 1:16-17)? Asemenea interpreţi sunt complet obsedaţi de nebuniile pe care societatea modernă le-a dezlegat.
Cu câţiva ani în urmă, am polemizat cu doi intelectuali gay, cu pregătire teologică, un american şi un englez, de la care am putut auzi pentru prima dată asemenea aberaţii. De exemplu, dacă Biblia afirmă că David şi Ionatan au fost prieteni şi şi-au jurat credinţă, faptul era interpretat de aceştia ca homosexualitate. Dacă aceşti nefericiţi preferă să-şi bată joc de trupul lor şi să-şi celebreze licenţele în diverse locuri pe mapamond, nu înseamnă că trebuie să-i credem când ne învaţă cum să interpretăm Biblia. Orice cuvânt al Bibliei care condamna aceste practici dezgustătoare era deviat în direcţii neaşteptate, iar acolo unde Biblia vorbea doar despre relaţii normale între doi bărbaţi sau două femei, ei vedeau… sex. După o conversaţie de câteva zile, am întrerupt orice dialog cu ei, exprimându-mi aprecierea sinceră că principala lor perversiune era în cap.
Articolul se referă la „căsătoria tradiţională” ca inexistentă în Biblie. Se afirmă că unii eroi biblici au fost poligami, iar alţii au fost celibatari, ca să tragem concluzia că nu ar fi existat mariajul tradiţional între un bărbat şi o femeie. Dar cazurile de celibatari sunt extrem de rare şi nu sunt prezentate ca ideal, ci ca alternativă condiţionată (Mat 19:11-12; 1Cor 7:28). Poligamia era o situaţie culturală. Pentru că existau asemenea familii poligame, legea lui Moise doar a reglementat situaţia, limitând răul, dar idealul era considerat monogam (Gn 2:24; Mat 19:4-5; Pr 5:18-19; Mal 2:14). În Cântarea Cântărilor, se celebrează unicitatea dragostei (CC 8:6) şi căsătoria (CC 4:8-10; 5:1), nu orgiile, sexul liber sau perversiunile.
Se pretinde, de asemenea, că sexul în Biblie era legat de dreptul de proprietate. Se dau exemple nefericite, ca în cazul lui Lot (Gen 19:8), uitându-se că menţionarea unor mentalităţi pervertite sau fapte reprobabile în Biblie nu înseamnă că aceste precedente devin modele etice. Biblia îşi descrie imparţial eroii, aşa cum au fost, cu calităţi şi defecte. Biblia nu este o galerie a sfinţilor, ci o reflectare onestă a realităţii şi a atitudinii lui Dumnezeu faţă de om.
Da, Biblia are anumite accente patriarhale şi în general accente culturale, în ce priveşte relaţiile sociale, economice, politice. Există un ideal egalitar: primul bărbat şi prima femeie au fost destinaţi împreună guvernatori ai lumii, deci egali (Gn 1:26-28), iar în Iisus Christos sunt una, fără discriminare (Gal 3:28). Totuşi, Biblia afirmă că chiar şi în sitemul egalităţii există o ordine. Dumnezeu nu a creat pe bărbat şi femeie simultan, ci a creat întâi bărbatul, căruia i-a dat responsabilităţi majore înainte de a fi creată femeia (Gen 2; 1Cor 11:8-9; 1Tim 2:13-14), şi tot el a fost tras la răspundere primul după Cădere (Gen 3). De asemenea, acelaşi apostol care afirmă egalitatea femeii şi bărbatului în Christos, arată că există o ordine a responsabilităţii şi autorităţii în familie (1Cor 11:3).
Istoria biblică şi cea seculară dovedesc că bărbatul a abuzat de poziţia pe care i-a dat-o Dumnezeu, aşa cum şi în societate, la modul general, exploatarea a fost şi a rămas dominantă. Obligaţia femeii căsătorite de a rămâne tăcută în public şi cu capul acoperit, o „cuminţenie” (sophrosyne) atât de apreciată de greci şi nu numai de ei, precum şi sclavia, au fost considerate de apostoli ca fiind tolerabile spiritual, şi în acelaşi timp, obligaţii social-politice de la care creştinul nu se putea sustrage (1Cor 7:21-22; 11:10; 14:34; Ef 6:5; Col 3:22).
Creştinul nu putea fi revoluţionar în sens social-politic (Rom 13:1-7), într-o vreme când acest drept nu exista. Christos nu venise în lume ca să răstoarne guverne şi să se încoroneze, ci mai întâi să restabilească Legea Împărăţiei în inimile urmaşilor Lui şi în relaţiile lor. Se înţelege că astăzi, când societatea s-a schimbat, cel puţin în ţările creştine, când sclavagismul a fost desfiinţat şi când femeii i se recunosc drepturi civile şi politice, când semnul căsătoriei nu mai este basmaua sau scufiţa, nu este cazul să le dăm cu Biblia în cap doamnelor, ca să le aducem la ascultare.
Este însă greşită părerea că în condiţiile inegalităţi antice în Israel, sexualitatea ar fi fost un obiect de exploatare patriarhală, şi că doar femeile adultere ar fi fost pedepsite. Deşi este foarte probabil că în condiţii de corupţie cei slabi erau discriminaţi, fiindcă nu degeaba profeţii tunau împotriva nedreptăţilor, Legea cerea pedepsirea bărbatului ca şi a femeii în caz de adulter (Lev 20:10). Legea lui Moise interzicea prostituţia, dar nu menţiona pedepse, decât în cazul în care făptaşa era fiică de preot (Lev 21:9). Însuşi înţeleptul Solomon a făcut dreptate celor două prostituate, fără să le pedepsească (1Rg 3:16). În cazul cu femeia adulteră din Ioan 8, judecata era evident nedreaptă.
Legile date împotriva păcatelor sexuale nu indicau discriminarea femeii. Dacă unele legi par să fi avantajat pe bărbat (de exemplu, doar poligamia era tolerată, nu şi poliandria – care de fapt nu exista !), altele erau făcute în mod special împotriva bărbaţilor. De exemplu, pederastia era pedepsită cu moartea (Lev 20:13), ca şi bestialitatea (Lev 20:15). Dar lesbianismul nici nu este menţionat până la Epistola către Romani (1:26). Toate formele de incest (sex cu mama, cu fiica, cu sora, cu nora etc.) şi de adulter atrăgeau pedeapsa capitală după Lege (Lev 20:10-12). În cazul violării unei femei căsătorite sau logodite, care se petrecuse în afara localităţii, era pedepsit doar bărbatul (Dt 22:25). Dacă violul se petrecuse în vecinătatea oamenilor şi femeia nu ţipase, primea şi femeia aceeaşi pedeapsă (Dt 22:23-24). Dacă femeia era necăsătorită, bărbatul era obligat să se însoare cu ea, iar dacă tatăl ei nu ar fi acceptat căsătoria, să plătească acestuia preţul întreg al unei căsătorii.
Referitor la prostituţie, Legea interzicea părinţilor să-şi dea fiicele într-o astfel de ocupaţie (Lev 19:29). De asemenea, o prostituată sau o femeie care a mai fost căsătorită nu se putea mărita cu un preot (Lev 21:7). „Prostituţia sacră” feminină sau masculină era interzisă (Dt 23:17) şi orice tip de cult păgân era interzis lui Israel sub pedeapsa capitală (Dt 16:6-14), pedeapsă care însă extrem de rar a fost aplicată.
Unii cred că, dacă sexul liber, între persoane necăsătorite, nu era pedepsit cu moartea după Legea lui Moise, înseamnă că Biblia nu ar vedea în aceste jocuri un păcat. Legea lui Moise, ca lege de stat, nu putea fi atât de aspră încât să pedepsească orice imoralitate. Dar Biblia arată clar că desfrâul este păcat şi că desfrânaţii, împreună cu adulterii şi cu perverşii de orice fel nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu (Rom 1:29; 13:13; 1Cor 5:9-11; 6:9-11, 13, 15-18; 2Cor 10:8; 12:21; Gal 5:19; Ef 5:3-5; Col 3:5; 1Tes 4:3-5; 1Tim 1:10; Ev 12:16; 13:4; Ap 2:14.20; 21:8; 22:15). Chiar şi a pofti ce nu-ţi aparţine este privit ca păcat (Ex 20:17; Iov 31:1; Mat 5:28; 2Pt 2:14).
Fără pretenţia că am epuizat subiectul, închei aici, adăugând că, dacă Legea lui Moise nu ierta abaterile grave, în Iisus Christos pot fi iertate chiar şi acestea, dacă există o pocăinţă veritabilă (FA 13:38-39). Dumnezeu poate da biruinţă asupra oricărui viciu (Ioan 8:11; Iuda 1:25). Sexualitatea nu are legitimitate biblică, decât în cadrul unei relaţii de iubire şi fidelitate totală, între parteneri heterosexuali adulţi şi fără înrudire apropiată. În mod tradiţional, această relaţie o numim căsnicie şi a fost întotdeauna apărată de legi. Orice alte invenţii omeneşti pentru liberalizarea sexului se dovedesc a fi distructive, atât pentru individ, cât şi pentru viitorul societăţii. {jcomments on}
Comentarii recente în articole