Un text impunător
Descriind pietatea caricaturală și ifosele de sfinți atotștiutori ale unor lideri dreptcredincioși contemporani, Iisus spunea în Mat 23:2-7 că acestora le place să sloboadă predici perfecționiste, înalt moraliste asupra vulgului, împovărând conștiința altora cu porunci grele, pe care ei înșiși nu le respectă.
Zilnic preocupați de a-și afișa imaginea evlavioasă, de a-și promova persoana și a prinde primele locuri la mese și în sinagogi, erau salutați de departe pe străzi cu apelativul Rabbí (Maestre!), titlu care se dădea cărturarilor în calitate de învățători ai lui Israel, sau cum am spune astăzi: profesori, magiștri, dascăli. Desigur, în materie de religie și teologie.
Dezgustat de acest spectacol, Iisus S-a adresat discipolilor Lui cu următoarele cuvinte (Mat 23:8-12 traducerea și sublinierile mele):
„Dar voi să nu fiți numiți Rabbí (Maestre!), fiindcă Unul singur este Învățătorul (dascălul, profesorul) vostru, iar voi toți sunteți frați. De asemenea să nu numiți pe nimeni de pe pământ Părinte (Tată), pentru că Unul singur este Tatăl vostru – Cel ceresc. Nici Conducători spirituali[1] să nu vă numiți, căci Unul singur este Mentorul vostru: Christos. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălța va fi smerit; și oricine se va smeri va fi înălțat.”
Speriați de aceste interdicții, unii creștini evită anumite titluri uzuale în tradițiile majore. Ei consideră că, dacă te întâlnești cu preotul satului, este interzis să te adresezi cu „Sărut mâna / dreapta, părinte!”. Ei nu se adresează cu „Rabbi”, deoarece titlu nu este în uzul creștinilor. În rest, inconsecvența lor este evidentă, deoarece aceeași credincioși hipersensibili nu se sfiesc să numească „tată” pe părintele lor „de pe pământ”, iar pe episcopul de Roma nu l-ar numi „părinte”, desigur, însă îl numesc fără grijă „papa”, care înseamnă același lucru: „tată”/„părinte”. Ei nu se dau înapoi de a numi pe oameni „domni” și „doamne”, deși Unul Singur este Domnul nostru.
Mulți se adresează cu „maestre” acelora care le-au fost sau le sunt dascăli, mentori sau maiștri, de asemenea unor artiști, scriitori și unor intelectuali. Dacă apelativul „maestre!” este prea mult, atunci ei spun: domnul învățător, domnul profesor, doamna educatoare, eventual chiar „profesor doctor” X, în special dacă este unul secular. Ei pot pronunța cu mâna pe inimă: Taica Demetrescu, Father Andrews, sau Rabinul Goldenberg, dar sunt oripilați la auzul nevinovatei expresii „părinte Cutare”, din gura unui protestant. Ar fi mai bine, cică, să-i spună „Domnule preot!” Adică să facă două păcate în loc de unul: să-i spună „domn”, când Unul este Domnul nostru, și să-i mai spună și „preot”, când protestantul adevărat nu recunoaște nici un alt sacerdot, în afară de Christos.
Acum câteva secole, apăruse în Anglia o mișcare religioasă care reprezenta, în mare măsură, o reacție la dogmatismul și intoleranța bisericilor. Ca urmare, pentru aceștia, lumina conștiinței a început să conteze mai mult decât cuvântul Scripturii, și în locul căutărilor doctrinale, s-au concentrat asupra drepturilor omului, lupta contra sclaviei, pietatea interioară, etica socială și de familie, rolul femeilor în păstrarea credinței și moralității și multe alte lucruri bune. Un aspect interesant din anii lor de început a fost cultul egalității, pe care aceștia îl afișau. Pur și simplu, refuzau să scoată pălăria (jobenul) înaintea cuiva, salutul era foarte simplu, nu se mai adresau cu „domnule” sau cu „dumneavoastră”, ci simplu: „tu”, indiferent cine ar fi fost. Se înțelege că, într-o vreme în care opțiunile religioase se plăteau uneori cu închisoarea sau cu viața, mișcarea s-a divizat asupra acestui „prințip”: cei care au rămas la practica veche, fără maniere de „chip cioplit”, au fost cunoscuți sub numele de „uscați”; iar ceilalți, care s-au „dat cu lumea” în ce privește aceste aspecte de comportament social, au rămas cu numele de „umezi”. Dar până astăzi, se spune că nu există pădure fără uscături.
Titluri scandaloase în vremurile biblice
Revenind la subiectul nostru mai exact, dacă mă pot adresa altui om cu epitete și titluri de felul: părinte, domnule profesor, maestre, etc., normal ar fi să consultăm înainte de toate Scriptura, ca să vedem cât este ea de uscată sau de umedă. Apoi vom analiza și zisa Domnului Christos, care fără îndoială, trebuie să aibă un rost.
Deși citim mereu Biblia, se pare că unele lucruri practice ne scapă. Și în vremurile lui Israel, preotul era numit „părinte” (Jud. 17:10; 18:19). În orice caz, unii profeți au fost numiți „părinte”, chiar și de către regi (2Îm. 2:12; 6:21; 13:14). Slugile își numeau patronul „părinte” (2Îm. 5:13). David îl numește pe Saul „părinte”, fiindcă îi era și socru și rege (1Sam. 23:11). Iar David va fi numit „părinte” mult timp după moartea lui (Is. 38:5; Mc. 11:10; FA 4:25), este numit chiar „părintele” lui Mesia (Lc. 1:32).
Evreii îi socoteau „părinți” nu numai pe tații lor, ci și pe strămoșii îndepărtați. De exemplu, patriarhul Avraam este numit „părinte” (Is 51:2; Mt 3:9; Lc 1:73; 16:24, 27, 30; In 8:53; Rom 4:11-12, 16-17; FA 7:2; Iac 2:21), deși se știa că patriarhul era mort, și ca atare inconștient și neputincios ca să ajute; și că numai Dumnezeu era adevăratul Părinte (Is. 63:16). Patriarhii Isaac și Iacov au fost de asemenea numiți părinți: Rom. 9:10; 1Cr. 29:19; In. 4:12).
Pavel se socotește pe sine un părinte spiritual al celor pe care-i câștigase la Christos (Fip. 2:22; 1Tes. 2:11), și în același timp „învățător” (1Cor 4:15). În Israel au existat învățători religioși din cele mai vechi timpuri (Is. 30:20; Ezra 8:16; Lc. 2:46; 5:17; In. 3:10; FA 5:34). Ioan Botezătorul era și el numit rabbi și învățător (Lc. 3:12; In. 3: 26). De aceea, nu ne mirăm că și între primii creștini erau învățători. Pastorii creștinilor, numiți pe atunci episcopi (supraveghetori ai turmei) sau prezbiteri (seniori), erau atât evangheliști, cât și învățători (FA 13:1; Rom. 12:7; Ef. 4:11; 1Tim. 2:7; 2Tim. 1:11).
În Noul Testament, toți creștinii sunt considerați onorific preoți (1Pt. 2:9; Ap. 1:6), așa cum și toți israeliții fuseseră numiți preoți (Ex. 19:6), dar nu toți creștinii sunt învățători (1Cor. 12:28-29), deși ar fi de dorit, cel puțin metaforic, privind maturizarea noastră în învățătura sănătoasă (Ev. 5:12). Se pare că la oficiul de învățător a fost adesea năvală, în dorința de a sorbi ceva din euforia autorității sau a influenței spirituale (Iac. 3:1). Aceasta însă este o slujbă periculoasă (2Tim. 4:3).
Cum se adresau primii creștini învățătorilor și episcopilor lor? Și cum se considerau ei înșiși? De departe, adresarea cea mai obișnuită era aceea de „frate”. De aceea este și cea mai frecventă în Biblie.[2] Chiar Iisus îi numește fără sfială pe creștini, „frați” (In 20:17; Ev 2:11). La fel și îngerii îi numesc frați (Ap. 12:10). Se rușinează cineva de o asemenea companie?
Ce voia Iisus să spună?
Porunca lui Iisus nu este nici absurdă, nici imposibilă. Dacă este luată în sens literal și scoasă din context, ea este cel puțin stranie. Ne-ar interzice să numim „tată” chiar pe tatăl biologic. N-am mai putea să ne adresăm cu „doamna învățătoare!” sau „dom’ profesor!” Bineînțeles, ar trebui evitate toate sinonimele. Și, în același spirit, ar trebui eliminate toate titlurile și formulele de adresare, nu numai în cadrul religios, ci și în cadrul civil (excelență, maiestate, alteță).
La un studiu atent însă, porunca lui Iisus ne cere să nu recunoaștem pretențiile de „părinți” ale celor care cred că au autoritate spirituală peste conștiința noastră și chiar peste autoritatea Scripturii, ca și cum noi am fi pruncii lor. Din nefericire, titluri ca „Papă”, „(Fericitul / Sfântul) Părinte”, chiar pretind această autoritate divină.[3] De asemenea, când Biserica pretinde că ea este Mater et Magistra (Maică și Învățătoare), iar capul ei vizibil pretinde că este Părinte și Magistru (învățător suprem) al Bisericii, care în autoritatea sa episcopală ar deține întregul magisteriu, acesta este exact păcatul trufiei pe care l-a condamnat aici porunca lui Iisus.
Când un creștin se adresează unei autorități religioase cu asemenea titluri, acceptând teoretic sau practic ceea ce ele implică, încalcă porunca Domnului, chiar dacă persoana cu autoritate ar fi propriul părinte (In. 10:17; FA 4:19; 5:29). Când o autoritate cere formule speciale de adresare, care au implicații majore, atunci încalcă porunca lui Iisus, care ne-a avertizat că noi, ca oameni ai lui Dumnezeu, suntem slujitori, nu domni, în Biserică și în lume.
Limitarea biblică a poruncii și soluții actuale
Apelativul „frați” este folosit și pentru evreii care nu crezuseră, în sensul de conaționali (FA 3:17). Iar Ștefan, chiar în cuvântul lui de apărare, adresat Marelui Sanhedrin, se adresează cu „Fraților și părinților” (FA 7:2). Deși titlul de „părinte” nu era (încă) obișnuit printre creștini, Ștefan face distincție în auditoriul său necreștin, între frați și părinți. Îi socotea el frați cu adevărat? Ce mai frați, gata de a-l ucide! Și îi socotea el părinți, mai mult decât onorific, mai mult decât formula respectuoasă, tradițională?
Desigur, un creștin se poate simți uneori în pielea psalmistului, care zicea:
Sunt mai deștept decât toți învățătorii mei,
căci mărturiile Tale sunt meditația mea.
Mă pricep mai bine decât bătrânii,
pentru că păzesc poruncile Tale (Ps 119:99-100).
Cu toate acestea, regulile social-culturale, codul manierelor, protocolul pur și simplu, cere să ne adresăm cu respect, după obicei.
Când folosim aceste forme de adresare, doar ca formule convenționale de respect, sau de prețuire, nu este un păcat. Toți adventiștii români vorbesc și acum despre „Taica” Demetrescu, iar în America, expresia Father Miller era cândva în vogă. William Prescott era numit pe scurt „Profesorul”, chiar și de familia White. Aceasta, în ciuda faptului că adresarea obișnuită a fost și a rămas aceea de „frate” și „soră” – o adresare simplă, care este cea mai onorabilă dintre toate. Facem parte din familia imperială.
Credința curată însă nu se asigură prin formule mai pădurețe, de tipul: „tataie”, „popă” sau „măi de la catedră”. Adesea, trebuie să ne adresăm altor conducători religioși, și din lipsă de educație, ne bâlbâim. Unii se sfiesc să spună „frate” unui creștin de altă confesiune (unde se obișnuiește, de asemenea, această adresare!). Altul nu știe cum să se adreseze unui preot. Ne temem să nu călcăm porunca. E mai bine să ne temem, decât să nu ne temem niciodată. Dar adevărul este că, pentru a convinge pe clericul ortodox sau catolic de simpatia și prietenia noastră (pentru că numai într-o astfel de atmosferă se poate dialoga folositor spiritual), este nevoie să ne adresăm potrivit protocolului și uzanței populare, cu „părinte” sau „sfinția voastră”.[4] Clericul știe că eu, ca adventist, nu îl voi accepta ca autoritate supremă în domeniu, că nu folosesc aceste titluri cu implicațiile lor mistice tradiționale. Și, de obicei, nici nu va avea pretenția aceasta. Nu va fi nicio confuzie.
Cât privește expresia „sfinția”/„preasfinția voastră (a Sa)”, acestea nu se referă la pretenția de sfințenie a clericului, ci la faptul că a fost sfințit ca preot (hirotonit), sau sfințit ca episcop (treaptă clericală superioară, de aceea se numește preasfințire). În mod normal, aceste formule în sine nu ar fi vinovate. Preoții evrei de asemenea erau numiți sfinți, iar în creștinism sunt toți credincioșii numiți sfinți. Prin urmare, sfinția voastră nu ar trebui să se teamă de a se adresa omologilor așa cum cere protocolul.
În vremurile biblice, obiceiul cerea să te adresezi cu respect unui superior cu expresia „domnul meu”, folosind în loc de persoana I expresia „robul tău”. Mai mult, se practica și închinarea până la pământ înaintea regilor (Gen 23:12; 1Sam 24:8; 2Sam 9:6; 14:4, 22, 33; 24:20; 1Împ 1:23, 31), a marilor miniștri (Gen 42:6; 43:26, 28), a profeților (1Sam 28:14; 1Împ. 18:7; 1Cr. 21:21; Dan 2:46), în fața cuiva pe care-l recunoșteai ca stăpân (Gen 33:3, 6-7; Rut 2:10; 1Sam 25:41), sau în fața cuiva pe care voiai să-l rogi (Gen 19:1-2; Pr 6:3). Acum, nici înaintea lui Dumnezeu nu mai „cădem cu fața la pământ”, ca pe vremuri, deși ar fi un gest frumos, care ne-ar așeza la locul nostru.
Astăzi trebuie să respectăm obiceiurile timpului prezent și ale culturii neamului din care facem parte. Nu mai spunem „domnul meu” / „robul tău”, ci „domnia ta” (dumneata) sau „domnia voastră” (dumneavoastră). Acum suntem toți domni, ba încă și doamne (ceea ce pe vremea lui David nu se pomenea!). Dacă unii sunt în mod convențional, protocolar, „părinți”, nu ne temem noi de asta, fiindcă oricum, Iisus ne-a eliberat și ne-a făcut domni.
Eroii Scripturii folosesc uneori titluri destul de pompoase, pe care ei înșiși nu le-ar fi inventat pentru niște muritori. Dar pentru că obiceiul cerea ca ele să fie folosite, ei le-au folosit, chiar dacă erau exagerate, după orice criteriu. Pavel, de exemplu, se adresa procuratorului roman cu același apelativ Krátiste, folosit și de adversarii lui (FA 24:2-3; 26:25). În traducere, acest superlativ se poate reda ca: Excelență!, Preaputernice!, Preanobile!, Preabunule!, Preaalesule! Ridicol! Se știe bine că ambii magistrați, Antonius Felix și Porcius Festus, erau adevărate canalii, puși pe desfrâu și pe jaf, magistrați care favorizau pe bandiți și apăsau poporul.
Mărturisesc că nu știu până unde putem merge cu superlativele și cu ploconeala. Protocolul și bunul simț sunt doar indicii. Nu e cazul să facem exces de zel. Să fim naturali, dar informați, respectuoși și consecvenți. Și să nu fim penibili. Oricum, dacă este să greșim, poate este mai bine să greșim prin excesul de har, decât prin excesul de reticență și punere la punct.
NOTE
[1] Gr. καθηγηταί: conducători, călăuze spirituale, mentori, educatori, instructori, preceptori, povățuitori.
[2] In. 21:23; FA 1:15,16; 2:29, 37; 6:3; 9:17, 30; 10:24; 11:1,12,29; 12:17; 14:2; 15:1-3,7, 13, 22-23, 31-33, 36, 40 ; 16:2, 4, 40; 17:6, 10, 14; 18:18, 27; 20:32; 21:7, 17, 20; 22:1, 5, 13; 28:14, 15, 21; Rom. 1:13; 7:1, 4; 8:12; 10:1; 11:25; 12:1; 14:10, 13, 15, 21; 15:14, 30; 16:14, 17, 23; 1Cor. 1:1, 10, 11, 26; 2:1; 3:1; 4:6; 5:11; 6:5-6, 8; 7:12, 14-15, 24, 29; 8:11-13; 1Cor. 10:1; 11:33; 12:1; 14:6, 20, 26, 39; 15:1, 6, 31, 50, 58; 16:11, 12, 15, 20; 2Cor. 1:1, 8; 2:13; 8:1, 18, 22-23; 12:18; 9:3, 5; 11:9; Gal. 1:2, 11; 3:15; 4:12, 28, 31; 5:11, 13; 6:1, 18, Ef. 6:10, 21, 23; Fip. 1:12,14; 2:25; 3:1, 13, 17; 4:1, 8, 21; Col. 1:1,2; 4:7, 9,15; 1Tes. 1:4; 2:1, 9, 14, 17; 3:2, 7; 4:1,6,10,13; 5:1, 4, 12, 14, 25-27, 2Tes. 1:3; 2:1,13, 15; 3:1, 6, 13, 15; 1Tim. 4:6; 5:1; 6:2; 2Tim. 4:21; Fim. 1:1, 7, 16, 20; Ev. 3:1,12; 10:19; 13:22,23; Iac. 1:2, 9, 16, 19; 2:1, 5, 14-15; 3:1, 10, 12; 4:11; 5:7, 9, 10, 12,19; 1Pt. 1:22; 2:17; 3:8; 5:9, 12; 2Pt. 1:7,10; 1In. 2:9-11; 3:10, 12-17; 4:20-21; 5:16; 3In. 1:3, 5, 10; Ap. 1:9; 6:11; 19:10; 22:9.
[3] Tradițional, Papa are 7 titluri oficiale, de la cel mai înalt, până la cel mai smerit: “Vicarul lui Isus Cristos, Succesorul Prințului Apostolilor, Pontiful Suprem al Bisericii Universale, Primatul Italiei, Arhiepiscop și Mitropolit al Provinciei Romane, Suveranul Statului Cetății Vatican, Servul Servilor lui Dumnezeu.” Se pare că Francisc tinde să se prezinte simplu ca „Episcopul Romei”. Dar este improbabil că se va renunța vreodată la dogma primatului papal și la tot ce implică.
[4] În anumite condiții se poate spune și „frate”, sau „frăția voastră”, dacă un cleric (slujitor hirotonit) se adresează unui cleric de rang similar.
Se vede că n-ai citit articolul. Preoții care l-au citit l-au apreciat.
Un text de evidentă reac credință și fățărnicie.
nimic nu este mai fariseic decât auto-indrepătțirea celor care se cred gata sfinți și automan-mântuiți… spre deosebire de această trufie un preot e foarte smerit căci el nu se crede mecanic-mântuit.
eu zic oricărui preot sărut-mâna părinte și n-am văzut nici o aroganță la ei decât eventual o mică jenă pentru respectul meu care se adresează funcției in primul rând nu omului.
vai, cum să zici unui ierarhi „prea-sfințit” – desigur că protestanții n-au orgoliu deloc, ei sunt direct sfinți deja, nici păcate nu mai au căci știu judeca total inima altora, deoarece au o bârnă mare in ochi și cu ea probabil văd multe scobitori 🙂
[…] Articolul de aici: https://florinlaiu.com/sarut-mana-parinte/. [2] […]