decembrie 2024
D L Ma Mi J V S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
7.541
Forumuri
25
Subiecte
63
Răspunsuri
588
Etichete subiect
7

Categorii

Arhive

Home/Forumuri/FORUMS/EMMAUS/Daniel & Apocalipsa în Adventism/cele 70 saptamani din Dan 9,24-27 Ultima saptamana

ACASĂ Forumuri FORUMS EMMAUS Daniel & Apocalipsa în Adventism cele 70 saptamani din Dan 9,24-27 Ultima saptamana

Vizualizare 7 articole - 1 la 7 (din 12 în total)
  • Autor
    Mesaje
  • mariusdove
    Membru
    Post count: 3
    #291 |

    sunt unii care considera ca unele evenimente profetice din ultima saptamana din cele 70 se produc si in viitor. sunt unele expresii din pasajul biblic amintit care sunt ”fortate”. de exemplu ” incetarea faradelegilor”, ”aducerea neprihanirii vesnice”, ” ungerea Sfantului sfintilor”, ”razboiul va tine pana la sfarsit”. astfel ultima saptamana are loc inainte de revenirea Domnului. ce argumente biblice se gasesc pentru a arata continuitatea perioadei de 70 saptamani? va multumesc anticipat

    Florin Lăiu
    Keymaster
    Post count: 164

    Dragă mariusdove,

    Cea mai bună dovadă privitoare la continuitatea celor 70 de săptămâni este că dacă aceasta nu ar fi o perioadă de 490 de ani (desigur consecutivi), atunci nu ar reprezenta 70 de săptămâni. Îngerul împarte cele 70 de săptămâni în subdiviziuni: 7+62+1, apoi ultima o împarte în două. Cum poate fi ruptă o parte din acestea şi să rămână totuşi şaptezeci de săptămâni?

    Expresiile din text, la care te referi, se aplică la evenimentele mesianice (Evanghelia lui Iisus, care cuprinde Crucea, Învierea, predicarea legământului în Ierusalim şi Iudeea). Jertfa lui Iisus desfiinţează fărădelegile, spre deosebire de jertfele din trecut. Prin viaţa şi moartea Sa, El ne-a adus dreptatea veşnică. Ungerea Sfântului Sfinţilor este o expresie ebraică referitoate la inaugurarea prin ungere a unui sanctuar, dar se poate referi şi la Marele Preot, iar în Iisus s-au împlinit toate acestea.
    Expresia „razboiul va tine pana la sfarsit” se referă la faptul că Ierusalimul care a respins Evanghelia avea să fie confruntat cu războiul (anii 70, 135, etc.) şi că aceasta avea să fie o situaţie dominantă până la sfârşit. Este posibil însă ca propoziţia să fie tradusă: „până la sfârşitul războiului va fi pustiire” – referindu-se astfel la războiul din anii 70.

    mariusdove
    Membru
    Post count: 3

    o alta intrebare ar iesi din ceea ce spuneti…

    daca cele 70 de saptamani se incheie in anul 34 AD ce rost mai au referirile ulterioare la cetatea Ierusalim?

    pe de alta parte cum intelegeti si explicati

    Rom 11:25 Fraţilor, pentruca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într’o împietrire, care va ţinea pînă va intra numărul deplin al Neamurilor.

    o posibila interpretare a textului ar fi aceea ca in proximitatea evenimentelor finale Israelul ca natiune il va accepta Domnul Cristos ca Mantuitor si vor rezidi Templul s.a.m.d.?

    Florin Lăiu
    Keymaster
    Post count: 164

    Dragă MariusDove

    Referirile la cetatea Ierusalimului au logica lor. Orientându-mă după cele mai bune studii pe care le-am găsit, scrise de mari ebraişti, aş traduce întreaga profeţie după cum urmează. (Cuvintele din paranteză sunt adăugiri impuse de sintaxă ori de semantica termenilor sau expresiilor). Textul este extrem de dificil, astfel că dacă găseşti două traduceri la fel, înseamnă că fie s-au luat una după alta, fie că ambii au încercat să traducă literal, şcolăreşte şi aproximativ, înainte de a înţelege şi a analiza textul.
    _____________

    [O perioadă de] 70 de săptămâni a fost abstrasă (croită, tăiată şi repartizată) pentru poporul tău şi pentru cetatea ta sfântă,
    Până la oprirea (închiderea) fărădelegii, până la pecetluirea păcatelor, până la ispăşirea vinei,
    Până la aducerea dreptăţii veşnice, până la pecetluirea profeţiei şi a profetului şi până la ungerea celor preasfinte (sanctuar, preoţie).
    Să ştii şi să înţelegi:
    De la ieşirea (sosirea) unei porunci pentru restituirea şi rezidirea Ierusalimului, până la Mesía-Domnitor,
    [Vor fi] 70 de săptămâni şi 62 de săptămâni.
    Pieţele unde au loc judecăţi vor fi restituite şi rezidite, şi anume în vremi de restrişte.
    Dar după cele 62 de săptămâni,
    Mesia va fi dat la moarte, şi nu va avea (sau: nu vor fi pentru El, nu vor fi de partea Lui) nici cetatea, nici sanctuarul.
    Poporul Domnitorului care vine se va strica (sau: va fi distrus), afându-şi sfârşitul într-un asalt militar.
    Şi până la sfârşit s-au hotărât război şi pustiire (Sau: şi până la sfârşitul războiului s-au hotărât pustiiri).
    El va întări un legământ în favoarea celor mulţi timp de o săptămână, şi la jumătatea săptămânii va pune capăt jertfelor şi prinoaselor.
    Apoi pe aripa [templului? (Sau: În locul Său)… va sta] idolul abominabil al pustiitorului,
    Până ce distrugerea totală, pedeapsa hotărâtă va fi turnată asupra pustiitorului.
    ____________________________

    Referitor la Rom 11:25, te rog să ai în vedere două aspecte, înainte de a trage tu însuţi concluzia:
    1. Apostolul Pavel aştepta revenirea lui Iisus (sfârşitul veacului acestuia) în generaţia sa, aşa cum promisese Iisus (vezi Rom 13:11-12; 16:20; 1Cor 10:11; Mt 16:27-28; 24:14,34).
    2. Profeţiile de acest fel sunt întotdeauna condiţionate (vezi principiul din Ieremia 18).

    Şi în final, avem o interesantă subliniere lingvistică:

    Apostolul foloseşte termenul „pléroma”, atât pentru a denumi întoarcerea evreilor („plinătatea / completarea întoarcerii lor”, v. 12), cât şi pentru a denumi „numărul deplin al neamurilor” sau „completarea [numărului, timpului] păgânilor” (v.25). Dacă această plinătate se referă la totalitate, în sensul că poporul evreu în întregime, ca popor, la un moment dat se va pocăi şi va fi mântuit, atunci înseamnă că acelaşi scenariu este valabil în cazul neevreilor – ambele situaţii extrem de improbabile şi în dezacord cu tot restul Scripturii. Să dea Dumnezeu să se întâmple aşa, cine n-ar dori? Dar mai probabil că aici Pavel înţelege pleroma drept completare a numărului mântuiţilor dintr-o categorie (cf. Ap 6:11). Din exemplul lui personal şi din zisele lui cred că el spera că dacă evreii vor ajunge să afle ce descoperise el, se vor convinge ca şi el. El fusese un mare împotrivitor, iar ei erau acum împotrivitori. De aceea, în ciuda tuturor opreliştilor şi descoperirilor divine, el a dorit să se întoarcă la Ierusalim şi să predice acolo. Din nefericire, acea parte a lui Israel care rămăsese în împietrire, nu s-a întors, cum spera el, ci a mers din rău în mai rău, până când a pierit în marele asediu al Ierusalimului, sub loviturile romanilor. Ideea că profeţia aceasta ar fi acum valabilă pentru ultima generaţie de evrei mi se pare stranie, deoarece, dacă Dumnezeu putea să facă o asemenea minune, să-i creştineze pe toţi în scurtă vreme, nu ar fi lăsat să se piardă atâtea generaţii, care oricum au fost mai puţin vinovate decât generaţia care L-a respins direct pe Iisus.

    Într-un anumit sens însă această profeţie se va împlini acum, cu ocazia ultimei avertizări, când oameni din toate neamurile vor primi solia celor trei îngeri din Ap 14:6-12, la fel se va întâmpla şi cu mulţi evrei. Dacă va fi o minune de se vor întoarce toţi, eu nu am decât să aplaud pe Cel care o va realiza.

    Însă în nici un caz nu cred într-o restaurare a sistemului mozaic teocratic, cu templu, jertfe şi preoţi etc. Această „restaurare” nu poate însemna decât o negare a jertfei lui Christos, nu întoarcerea lor prevăzută de Pavel. Nu există nici o profeţie despre rezidirea templului, în afară de profeţiile făcute în exilul bailonian sau după aceea, care s-au împlinit. Mai există şi profeţia lui Ezechiel (40-48), care însă este un scenariu fabulos, condiţionat – nu se va realiza NICIODATĂ. Doar în principiu se va realiza profeţia, dar mult depăşită, prin evenimentele din Ap 21-22.

    Anonim
    Inactiv
    Post count: 57

    Dragă mariusdove,

    Aş dori să-mi spun şi eu opinia faţă de subiect.
    Cu atât mai mult cu cât l-am dezbătut destul de intens cu Florin aici pe forumul acesta.
    (Poţi vedea: http://www.florinlaiu.com/forum/6-daniel-a-apocalipsa-in-adventism/612-rolul-escatologic-al-israelului-etnic-romani-11.html
    şi într-o oarecare măsură şi: http://www.florinlaiu.com/forum/22-discuii-diverse/536-profetia-din-apoc-314-se-refera-strict-la-adven.html).

    Deci, e clar că restaurarea poporului evreu a fost profeţită demult.
    Dar o restaurare spirituală, nu o reîntoarecere la umbrele care au pierit demult (templu, jertfe, ritualuri etc).

    De aceea, Florin spune foarte bine:

    Anduraru wrote:
    Însă în nici un caz nu cred într-o restaurare a sistemului mozaic teocratic, cu templu, jertfe şi preoţi etc. Această ‘restaurare’ nu poate însemna decât o negare a jertfei lui Christos, nu întoarcerea lor prevăzută de Pavel.

    __________

    Totuşi, spre deosebire de susţinerea lui Florin, condiţionalitatea profeţiilor (proorociilor) nu există, decât dacă o au inclusă în ele (în mod explicit; sau implicit – ca în cazul lui Iona).
    Altfel, ele se împlinesc cu exactitate: fie spiritual, fie literal, fie chiar într-o combinaţie de literal cu spiritual.
    Menţiune: a nu se confunda profeţia cu avertizarea sau cu răsplata de care vorbeşte Ieremia 18.7-10.

    Trebuie să deschid o paranteză, deoarece Florin absolutizează principial Ieremia 18.7-10, împotriva contextului exegetic.
    După cum se vede acolo, zicerea de care vorbeşte Yahweh că o face, nu este o proorocie. Iată că în context, se vede la versetele 11 şi 12 că răul „proorocit” (de fapt, ZIS) de Dumnezeu conţine o avertizare implicită în el (la fel ca în cazul lui Iona). Dumnezeu „prooroceşte” astfel încât omul să înţeleagă şi să se lase de rău.
    Ba mai mult decât atât, la Ieremia 18.11,12, condiţionalitatea este chiar mai lămurită decât în cazul lui Iona, iar tenta de avertizare (nu de proorocie) sare în ochi:
    „De aceea întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea”.
    Dacă ei s-ar fi întors, atunci şi El S-ar fi întors din mânie.

    Una este când Dumnezeu rosteşte un lucru care este o avertizare condiţională, şi cu totul alta când El rosteşte o profeţie care nu implică nici direct, nici indirect, vreo schimbare de plan.
    În acest sens, Ieremia nuanţează la cap.28:
    „Numai ascultă cuvântul pe care-l rostesc eu în auzul tău şi în auzul întregului popor:
    Proorocii, care au fost înaintea mea şi înaintea ta, din vremurile străvechi, au proorocit război, foamete şi ciumă împotriva unor ţări puternice şi unor împăraţi mari.
    Dar, dacă un prooroc prooroceşte pacea, numai după împlinirea celor ce prooroceşte, se va cunoaşte că este cu adevărat trimis de Domnul. (Ier.28.7-9)”

    Cu alte cuvinte, proorociile autentice dacă sunt negative s-or împlini sau nu, dar cele pozitive trebuie să se împlinească dacă sunt de la Domnul.
    Însă dacă există o condiţionalitate implicită, repet: aceea nu se mai numeşte „proorocie”.
    __________

    Florin echivalează în mod eronat aşteptarea lui Pavel de a veni Iisus în primul veac, cu o profeţie pozitivă.
    Dar nu este nicio profeţie acolo. Ci doar gândurile lui Pavel. Şi nu numai ale lui Pavel. Ci şi ale lui Petru (la F.Ap.2.17), şi chiar ale lui Ioan (1 Ioan 2.18).
    Domnul nu a profeţit nimic despre vreo venire a Lui în primul veac. Ba chiar a zis că nu ştie ceasul şi ziua. A zis că vine „curând”, dar acest „curând” poate însemna 2 zile la Domnul ca 2000 de ani tereştri (vezi 2 Pet.3.8 – „o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi”).
    „Profeţie” se numeşte, de exemplu, chiar Romani 11.25, dar nu şi acea aşteptare curândă a Parousiei de către Pavel.

    Ba mai mult, se ştie că unele gânduri, proorocul le poate avea de la sine, iar altele de la Domnul (vezi 1 Cor.7 – „…le poruncesc nu eu, ci Domnul…” versus „Celorlalţi le zic eu, nu Domnul”).
    Pentru a împlini anumite planuri de pace, Domnul îngăduie acest lucru, aşa cum i-a îngăduit şi lui Samson să-şi caute fericirea maritală printre filistence (Jud.14.4 – „Tatăl său şi mama sa nu ştiau că lucrul acesta venea de la Domnul”).

    Şi în cazul lui Pavel, Petru, Ioan, Domnul i-a lăsat să înţeleagă eronat venirea Lui curândă, deoarece planul Lui de pace era cu privire şi la noi, nu numai la ei.
    De exemplu, noi, cei de astăzi, chiar suntem cei pentru care vremea s-a scurtat. Dar n-am fi putut beneficia de anumite sfaturi specifice „vremii de sfârşit” din partea lui Pavel, dacă el n-ar fi considerat eronat că „vremea sfârşitului” venise pe timpul lui.
    Aşadar, iată că unele din sfaturile lui Pavel, sunt pentru noi, cei de astăzi, nu pentru cei de pe vremea lui (vezi de pildă contextul de la 1 Cor.7.29 – „Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat.” Şi urmează apoi nişte lucruri pentru noi, nu pentru cei de atunci.)

    Domnul a făcut aşa încât noi, cei de azi, să beneficiem de preţioasele sfaturi apostoliceşti, măcar că ei, la ora actuală, sunt adormiţi.
    __________

    Revenind la Rom.11.25, e clar că la împlinirea numărului predefinit de credincioşi dintre Neamuri altoiţi în Măslin (Biserica, Israelul spiritual), harul se va retrage de la ele.
    Căci dacă nu se retrage, atunci numărul lor nu e împlinit.

    Atunci vor fi realtoiţi în Măslinul a cărui Rădăcină este Cel care este Rădăcina lui David (Apoc.5.5) şi evreii etnici.
    Chiar şi Ellen White a făcut nişte profeţii în acest sens, pe care eu le-am scris aici pe forum, la topicul „Rolul escatologic al Israelului etnic (Romani 11)”.

    Restaurarea lui Israel a fost profeţită demult:
    „Am proorocit cum mi se poruncise. Şi pe când prooroceam, s-a făcut un vuiet, şi iată că s-a făcut o mişcare, şi oasele s-au apropiat unele de altele! M-am uitat, şi iată că le-au venit vine, carnea a crescut, şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era încă duh în ele.” (Ezech.37.7,8).

    Asta s-a întâmplat în 14 mai 1948.

    Urmează ca „oasele” să primească şi „duh”, adică viaţă. Dar nu o viaţă firească, fiindcă aceea există deja în evreii de azi. CI O VIAŢĂ SPIRITUALĂ, PRIN DUHUL SFNT.
    Şi asta se va face prin devenirea multora din poporul lui Israel credincioşi în Iisus Hristos. Adică în „Yahweh mântuieşte”. Şi vor şti că El este Duhul care îi mântuieşte în primul rând de păcate, şi că le formează un caracter asemănător cu al Lui, în care Legea să fie scrisă în inimă, nu pe table de piatră.
    „Căci Domnul este Duhul” (2 Cor.3.17).

    Acum aproape 2000 de ani, evreii au fost tăiaţi din Măslinul lui Dumnezeu (= Israelul spiritual = Biserica Duhului) din pricina necredinţei lor. Şi în locul celor tăiaţi s-a făcut cu putinţă altoirea Neamurilor pe locurile rămase vacante.
    Aşa că ar fi o îngâmfare din partea noastră să ne fălim cu ceva înaintea poporului evreu.

    Harul s-a extins acum aprox.2000 de ani de la evrei către Neamuri după răstignirea Domnului. Neamurile sunt ramuri nefireşti şi au fost altoite în ceea ce de drept le aparţinea evreilor. Dar evreii, CA NAŢIE, au renunţat la moştenirea lor spirituală prin necredinţă, atunci când au strigat:
    „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.” (Mat.27.25).

    (Se impune, totuşi, o mică menţiune: evreilor nu le este refuzat şi nu le-a fost refuzat niciodată harul ÎN MOD INDIVIDUAL, CI CA NAŢIE. Orice evreu izolat care, în toţi aceşti aprox. 2000 de ani, a crezut sincer în Mântuitorul răstignit, era realtoit imediat în Biserica lui Hristos = Israelul spiritual = Măslinul plin de ulei. Uleiul poate se ştie că este simbolul Duhului care locuieşte în sufletul celor credincioşi.)

    Realtoirea evreilor se va face în acelaşi Măslin simbolic în care se află şi Neamurile. Şi acest Măslin are ca Rădăcină pe Iisus/Yahshua. Deci, niciun evreu nu va fi mântuit decât prin credinţa în Mesia pe care L-au răstignit acum aprox. 2000 de ani. Iubirea lui Dumnezeu faţă de ei are ca motiv obârşia lor din Avraam, Isaac şi Iacov, şi această iubire se manifestă prin darul credinţei în Hristos pe care Duhul li-l va face după retragerea harului de la Neamuri.
    Încă o dată, Dumnezeu se va îndura de ei ca naţie. După ce S-a îndurat de ei în timpul robiei babiloniene, se va îndura din nou de ei acum, după atâta amar de timp care s-a scurs de la robia romană care a început în anul 70 e.n.

    După lepădarea Neamurilor prin retragerea harului de la ele, evreii vor intra în mod masiv în Israelul spiritual (Măslinul). Până atunci nu puteau, ca naţie.
    Aşa că, după realtoirea lor, Israelul spiritual va fi format din: Evreii realtoiţi + Neamurile nelepădate. Şi ei vor fi credincioşi cu toţii Celui ce este Rădăcina.

    „Şi atunci TOT Israelul va fi mântuit…” (vers.26).
    Pavel, la Rom.11.26, are o vorbire spirituală. El intercalează aici o referinţă la Israelul pe care l-a avut în vedere tot timpul Dumnezeu: ISRAELUL SPIRITUAL = MĂSLINUL. În sfârşit, acel Măslin este complet, iar Pavel spune, de fapt, că, atunci, tot acel Israel spiritual, format din Neamuri şi Evrei, va fi mântuit. Nu vor fi lăsaţi afară careva dintre cei credincioşi: fie dintre Neamuri, fie dintre Evrei.
    Acesta este înţelesul acelui cuvânt: tot Israelul – adică şi Evreii realtoiţi, şi Neamurile nelepădate.
    Împreună, ei formează un singur „tot”, un singur Măslin, un singur Iacov spiritual.

    Şi nelegiuirile acestui Iacov spiritual vor fi îndepărtate la venirea Domnului din Sionul ceresc.
    „Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: ‘Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov.'” (Rom.11.26).

    Aceasta este o vorbire spirituală care conservă taina menţionată la Rom.11.25.
    Pavel doar ne-a informat despre taina respectivă, dar nu a detaliat-o. Pentru ca doar cei ce judecă duhovniceşte să o priceapă atunci când urma să vină momentul împlinirii ei.
    – Să priceapă că nu va fi mântuit tot Israelul etnic, cu sutele lui de mii de homosexuali, lesbiene, travestiţi, înşelători, zgârciţi, curvari, preacurvari, criminali, atei şi tot felul de păcătoşi. Ci aceia vor muri.
    – Să priceapă că Domnul nu vine dintr-un Sion pământesc, căci vine din cer la Parousia, cu miriadele Lui de îngeri. Adică vine din Sionul ceresc, muntele de care orice creştin duhovnicesc trebuie să fie alipit în sufletul lui, după cum stă scris:
    „Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului cel viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor” (Evrei 12.22).
    După cum se vede, aici e vorba de lucruri cereşti.
    Ei bine, din acel Sion ceresc vine Domnul la Rom.11.26.
    Acel verset are aşadar o conotaţie spirituală, nu materială. Prin urmare nici acel „tot Israel” nu este unul material, ci cel spiritual (Măslinul).

    Închei cu unul din citatele în care E.G.White confirmă reprimirea în duh a evreilor, CA NAŢIUNE, de către Dumnezeu:

    „Mulţi dintre evrei se vor converti, iar aceştia vor ajuta la pregătirea căii Domnului, netezind calea Dumnezeului nostru în pustie. Evreii convertiţi trebuie să aibă un rol important în marea pregătire viitoare pentru a-L întâmpina pe Hristos, Prinţul nostru. O naţiune se va naşte într-o singură zi. Cum? Prin oamenii pe care Dumnezeu i-a rânduit să fie convertiţi la adevăr. Se va vedea, ‘mai întâi un fir verde, apoi un spic, apoi bobul deplin în spic’. Prevederile profeţiei se vor împlini.” – Ellen G. White, Manuscript 75, 1905. {Evanghelizare 579.1}

    Domnul să ne călăuzească în tot Adevărul!

    Florin Lăiu
    Keymaster
    Post count: 164

    Dragă Olivian,
    Simt nevoia să clarific înțelegerea mea privitoare la condiţionalitatea profeţiilor. Vreau să precizez că nu este descoperirea mea originală. Prima mea reacție față de acest concept a fost hotărât negativă. Când am citit un material tradus și publicat de Uniune (cam prin anii 1973), am închis cartea și nici n-am mai citit mai departe. Nu știu dacă ne naștem cu idei fixe sau dacă le luăm din atmosfera socială, dar este în noi ceva, care – fără să fim instruiți și presați în acest sens – ne determină să credem că descoperirea lui Dumnezeu trebuie să fie într-un limbaj ideal, perfect, sau că promisiunile Lui sunt simple predicții care se împlinesc exact, indiferent de atitudinea umană.
    A trebuit să treacă mai bine de zece ani și să-mi cadă în mână volumul 4 din seria Comentariilor Biblice AZS în engleză, unde există o introducere pe această temă, scrisă de regretatul Prof Raymond Cottrell, care a fost și unul dintre principalii editori ai Comentariilor. Când am studiat cu atenție acel material, cu bogăția de referințe biblice și din EGW, cu explicații rezonabile și exemple, a avut asupra mea un impact decisive. Până atunci studiam profețiile cu pasiune, dar predominant mistic. Dacă eram conștient că o profeție nu s-a împlinit, îmi ziceam că se va împlini în viitor, într-o formă spirituală sau că termenii trebuie înțeleși simbolic. De exemplu, Israel, Sionul, Ierusalimul sunt Biserica; Asiria, Babilonul, Egiptul sunt marile religii adverse Bisericii de astăzi; Moab, Edom, Amon, Ismael etc. ar fi confesiunile mai mărunte care ne sunt ostile; iar alte elemente sunt deasemenea simbolice. Bineînțeles, cu o asemenea metodologie poți demonstra cu Biblia orice. Numai că chiar și aceste strategii nu m-au ajutat să înțeleg Ezechiel 37-48 și alte pasaje în mod armonios, așa că rămânea destul spațiu pentru simțirea tainică, mistică în profeție.
    Impactul acelui document a fost foarte puternic, mi-a luminat (nu chiar dintr- dată) înțelegerea profețiilor biblice și am putut găsi explicații mai consecvente și mai armonioase în profețiile clasice (exceptez aici profeția apocaliptică a lui Daniel și Ioan). Preocuparea cu limbile biblice și cu exegeza, timp de peste 30 de ani și mai intens în ultimii 20 de ani, m-a ajutat să iau textul biblic într-un mod mult mai strict și mai serios. Am renunțat la orice abordări mistice care nu sunt susținute de text și la orice interpretare lejeră, care se raportează primordial la doctrină sau la religie, dar nu lasă textul să vorbească ce are el de zis, nu satisface exigențele textului sau ale istoriei. Pe calea aceasta a trebuit să văd sincer și să recunosc că o mulțime de profeții clasice din Biblie nu s-au împlinit, pur și simplu au eșuat. Și nu există explicație mai potrivită în acest caz, decât pricipiul condiționalității expus în Ieremia 18 și verificat în diverse cazuri.
    Întrebarea mea este: dacă doar acele profeții care au condiția explicită (sau implicită) în ele sunt condiționate, atunci ce facem cu atâtea profeții care au eșuat, deși nu aveau în mod explicit condiția în ele? Răspunsul este în exemplul tău cu Iona. Dacă în strigarea justițiară și sigură a lui Iona (care nu aștepta ca niniviții să se pocăiască – oricum el le dorea pieirea), dacă în această strigare ai putut descoperi o condiționalitate implicită, atunci rogu-te să vezi în același mod celelalte profeții. Cum îți explicit altfel că profeția Huldei despre Iosia (că va intra în pace în mormântul părintesc, deoarece a fost un bun reformator) nu s-a împlinit, în ciuda faptului că Hulda nu a menționat o condiție („dacă nu te vei amesteca în războaie în afara voiei Domnului, vei adormi în pace”). Cele mai multe profeții condiționate nu au condiția menționată explicit, în contextul imediat, dar ea există în mod implicit. Altminteri am fi siliți să spunem că Dumnezeu a dat greș cu prevestirea viitorului în multe locuri, sau să manipulăm textul ca să se potrivească realității istorice (așa cum se face uneori, când se citesc profețiile clasice despre Babilon, Tir etc.).
    Acestea s-au împlinit oarecum, în principiu, dar nu la timpul prezis și nu în felul prezis. La fel și profeția lui Isaia despre Cirus, s-a împlinit parțial. Profeția lui Ezechiel despre repatrierea evreilor și restaurarea țării s-a împlinit în principiu, dar nici pe departe în forma spectaculoasă pervăzută. Imaginează-ți templul din viziunea lui Ezechiel, cu atâtea detalii arhitectonice înșirate pe mai multe capitole, imaginează-ți repatrierea tuturor evreilor, nu doar a iudeilor, întorși în țara lor după exilul babilonic și constituind un singur regat, sub dinastia lui David refăcută. Și toate acestea în virtutea unui nou legământ, cum zicea și Ieremia. Ieremia chiar spune clar, la sfârșitul capitolului 31, că Ierusalimul rezidit după întoarcerea din exil, nu va mai fi niciodată distrus. Este clar că profeția aceasta a eșuat, fără să se menționeze în text condiționalitatea ei. Undeva, în contextul mai îndepărtat se vorbește despre un nou legământ făcut cu casa lui Israel (profețiile VT nu vorbesc despre noul legământ în felul în care îl aplică profeții NT !), dar autorul nu-l prezintă ca pe o condiție, ci ca pe o promisiune solemnă a lui Dumnezeu și ca o încurajare, o invitație implicită.
    Cât privește modul de împlinire a profeției (literal sau spiritual, sau mixt), ar trebui să avem în vedere cine a făcut profeția și cui s-a adresat. Dacă cineva înțelege o profeție altfel decât o înțelegeau primii destinatari (contemporanii profetului, cărora li s-a adresat profeția), ar trebui să citească mai bine profeția, cât și intenția primară din spatele ei. Altminteri, cine ne dă dreptul să interpretăm „spiritual”. Alegorizarea și spiritualizarea sensului literar, dincolo de cazurile simple, literare, unde este vorba de o exprimare figurată, este o veche meteahnă a interpreților evrei și creștini. Nu spun că metoda ar fi total lipsită de merit. Până la urmă, tot ce îți ajută spiritual este valid. Dar dacă trebuie să fim serioși cu privire la text, la intenția autorului, suntem datori să respectăm sensul propriu care era uzual între el și destinatarii scrierii. Să nu uităm că prin asemenea metodă de spiritualizare a textului profetic, părinții Bisericii au introdus în teologia creștină concepte absolut străine de porunca lui Dumnezeu, care a fost astfel slăbită.
    Și astfel ajungem la definirea profeției. Înainte de toate, atât termenul ebraic pentru profeție, cât și cel grecesc, nu denotă în mod explicit și exlusiv prezicerea/prevestirea viitorului. Profeția este o descoperire de la Dumnezeu transmisă oamenilor, și ea vorbește cel mai adesea despre present, uneori despre trecut și viitor. Întrucât referirea la viitor este mai spectaculoasă și trezește mai mult interes și curiozitate, la modul popular profeția se aplică, cu precădere sau în mod exclusiv, la viitor, ca un sinonim pentru predicție. Când ne referim la profețiile despre viitor, acestea nu sunt simple predicții, ci sunt adevărate promisiuni optimiste sau pesimiste. Există și predicții propriu-zise, adică mărturii ale preștiinței/previziunii lui Dumnezeu (în special, cele din Daniel și Apocalipsă). Dar de obicei acestea sunt niște simple schițe ale viitorului, cu scop practic și scrise într-un limbaj codificat, care să protejeze taina viitorului față de cei care sunt înclinați spre teologia predestinării. Nu este nici o diferență între ceea ce Dumnezeu profețește, promite, avertizează, spune sau zice despre viitor. Profeția nu este o mărturie a previziunii / preștiinței lui Dumnezeu (cu excepția celei apocaliptice), cât mai degrabă o vorbire (orice fel de vorbire) a lui Dumnezeu – în acest caz, despre viitor. Profețiile clasice sunt oracole (de la orare = grăi). Eu m-am referit la Ieremia 18 nu ca la o profeție, ci ca la o descoperire generală, de principiu, care iluminează înțelegerea profețiilor. Aplicația acestui principiu acolo în context este evidentă și nu o contrazic. Dar acolo Dumnezeu mai spune: „Când ZIC despre un popor că îl voi…”, deci se referă la orice zicere a lui Dumnezeu despre viitorul unui popor. Autorul nu putea spune în numele lui Dumnezeu „când profețesc despre un popor,” deoarece numai oamenii profețesc, când transmit descoperiri supranaturale de la Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu doar vorbește / spune / promite / avertizează / amenință.

    Pentru înțelegerea pasajului din Ier 28:7-9, contextual este decisive. Falsul profet prevestea de bine (pace și prosperitate), în condiția în care poporul era în răzvrătire deschisă față de Dumnezeu. Ideea este că, deoarece natura umană este înclinată la rău și poporul (lumea) înseamnă o multiplicare a acestui rău la scară națională sau globală, adevărații profeți anunță judecățile lui Dumnezeu, care sunt scrise și în Lege, în cartea legământului. Ieremia voia să spună că, în condițiile date, el care prevestea căderea Ierusalimului trebuia luat în seamă mai presus de orice alt proroc politic, plătit să manipuleze poporul cu speranțe optimiste nejustificate. „Profețești tu vremuri de fericire, în aceste condiții? Chiar dacă nu mă crezi pe mine că Dumnezeu mi-a vorbit, cel puțin fii rezonabil și recunoaște că abia după ce se va întâmpla fericirea pe care o prorocești, vom ști că Dumnezeu te-a trimis, în timp ce eu, Ieremia, am mai mult șanse să fiu ascultat, pentru că în aceste condiții, după Scriptură, sunt consecvent modului lui Dumnezeu de a descoperi păcătoșilor adevărul.”
    Ieremia nu voia să spună aici că profețiile negative sunt mai nesigure și cele optimiste trebuie neapărat să se împlinească. Dacă ținem seama de tendonțele omenești, profețiile pesimiste au mai multe șanse să se împlinească decât cele optimiste. Și dintre toate profețiile VT despre viitor eșuate, cele mai multe sunt optimiste. Împlinirea profeției în sine nu este o dovadă absolută a originii ei divine. Prin Moise, Dumnezeu a spus-o clar: dacă cineva, promovează un cult străin, făcând și profeții care se împlinesc, să nu-l ascultăm, deoarece este o încercare de la Dumnezeu, ca să ne testeze ascultarea de Legea Lui (Dt 13:1-5). Profetul fals este fals nu pentru că eșuează profeția lui, ci pentru că este trimis de altcineva, cu scopul de a abate pe oameni de la Legea lui Dumnezeu. Este clar că Legea, care a venit întâi, este mai fundamentală decât Profeții, deoarece Legea a rămas testul de bază al adevăratei profeții, și adevărații profeți au întors pe oameni la Legea lui Dumnezeu. Pe profetul care are o altă lege în vedere, Dumnezeu îl condamnă la moarte (Dt 13:5). Nu contează că prezicerea lui s-a împlinit. Și Satan face preziceri corecte (vezi 1Sam 28:16-19).
    Referitor la așteptarea venirii lui Iisus în primul veac de către Pavel, Petru etc., te rog să verifici referințele biblice și să vezi că acestea nu erau niște simple gânduri care au trecut prin mintea lor. De unde știm atunci că și alte speranțe și explicații puse de ei în scris nu erau simple cugetări pioase? Apostolii, crezând astfel, se întemeiau pe promisiunea / profeția făcută de Iisus în Matei 16 și 24 (cel puțin). Există diverse variante de eludare a acestor texte de către profesioniști sau amatori, cu care sunt obișnuit din copilărie. Dar textele sunt clare, după toate criteriile lingvistice și contextuale: Iisus a promis că va reveni în aceeași generație, ceea ce înseamnă că așa a intenționat, și că acesta era planul ideal al Tatălui. În Matei 24 a exprimat și condiția (v. 14), dar nu în contextual imediat.
    Faptul că Iisus a spus că nu știe ziua și ceasul acela, se referă la timpul exact. Aceasta este o dovadă clară că timpul revenirii este condiționat și nu este fixat de Dumnezeu din veșnicie. Pur și simplu, Dumnezeu, care știe și vitorul exact, deși condiționat, nu a descoperit nimănui data aceea, nici măcar Fiului Său când era pe pământ. Dar deși nu știa ziua și ceasul, știa că nu va trece generația aceea, până se vor împlini toate cele prezise în Matei 24. Mai știa și că acest plan ideal al lui Dumnezeu este condiționat (cf. v. 14) și I Se descoperise că o întârziere este prevăzută (cap. 25). Dar nici un argument nu poate răsturna sentința explicită a textului Evangheliei, care arată că Parusia trebuia să se realizeze în primul veac. Generația aceea a trecut, iar lui Ioan, pe la anul 96 încă i se spune că va fi „în curând”. Refuz să răstălmăcesc sensul natural al termenilor, deoarece Dumnezeu a descoperit adevărul biblic în cuvinte omenești, cu sensul lor comun. Dacă citesc „curând” și înțeleg „o eră” (fiindcă la Dumnezeu nu contează timpul…), atunci pot face ce vreau cu sensul cuvintelor în Biblie.
    Bine l-ai citat pe Petru că la Dumnezeu „o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi.” Deci nu doar că un mileniu este puțin pentru el, ca o zi, dar și invers, că o zi este ca o mie de ani: ceea ce pentru noi este o zi și nu-i dăm mare importanță, pentru El este ca un mileniu de griji și de așteptare.

    Cu privire la ce poate spune profetul de la el și ce spune de la Domnul (1Cor 7) este o discuție aparte, în care nu aș intra acum. Profetul este și el un predicator, un cercetător al Scripturii, un om evlavios și cu experiență, și descoperirile date lui în trecut l-au și educat, i-au dezvoltat mintea, astfel încât poate da sfaturi înțelepte și bune de urmat, chiar și atunci când nu are o descoperire imediată, directă de la Dumnezeu, cu privire la o situație anumită. Și când Duhul îl îndeamnă să dea acele sfaturi și descoperiri, ele au autoritate inspirată, nu sunt simple cugetări. Chiar sfatul din 1Cor 7 este inspirat, chiar dacă nu este o poruncă divină generală. El este pentru cei pe care Dumnezeu i-a făcut în stare să primească acel sfat. Dar când Pavel dă credit promisiunii lui Iisus, cunoscută de apostoli, nu este o simplă cugetare pioasă.

    „Şi în cazul lui Pavel, Petru, Ioan, Domnul i-a lăsat să înţeleagă eronat venirea Lui curândă, deoarece planul Lui de pace era cu privire şi la noi, nu numai la ei.”
    Te-am citat exact. Noi suntem în viață și de aceea ne simțim, pe bună dreptate, binecuvântați de această întârziere sau oricum lungime a timpului așteptării. Dar trebuie să recunoaștem că este o poziție subiectivă, nu strict legată de teologia timpului Parusiei. Ne-ar părea rău să fi venit Iisus în secolul I și să nu ne fi prins și pe noi. Dar dacă venea Iisus în primul secol și noi nu ne născusem, care era paguba? Cui să-i pară rău? Dacă nu am fi existat, nu ne-ar fi părut rău, fiindcă n-avea cui să-i pară rău. Poate vrei să spui că i-ar fi părut rău lui Dumnezeu! În acest caz, Parusia s-ar putea amâna la infinit, sau în orice caz, încă vreo două milenii, pentru că în fiecare zi se nasc pe pământ copii și în fiecare zi există tineri care doresc în mod legitim să se căsătorească și să aibă copii. Și bneînțeles, și eu aș vrea ca strănepoții mei să fie mântuiți. Dar deocamdată mă rog doar pentru copii și nepoți, că altceva nu avem.
    Ceea ce Pavel scrie despre zilele din urmă se referă la timpul care deja începuse și care avea să se de ape față în curând, mai ales după dispariția sa violentă. Putem înțelege mai bine istoria Bisericii din primele trei secole, dacă vom compara prezicerile apostolilor cu istoria. Aceste preziceri se pot aplica și la timpul sfârșitului, deoarece fiecare trezire și reformă religioasă are tendința naturală de a se risipi în secularizare. Aici sunt multe de spus.

    La povestea cu retragerea harului de la Biserică și realtoirea evreilor nu subscriu. Cred că am mai dialogat pe această temă și nu vreau să mă repet. Dar dacă tot suntem la capitolul profeție, Ezechiel 37 nu este pentru viitorul nostru, ci pentru viitorul evreilor aflați în exilul babilonic împreună cu Ezechiel. Este anacronic să aplicăm profeția la timpurile noastre. La 14 mai 1948 s-a proclamat statul Israel, dar aceasta nu are nici o legătură cu legământul nou. Revenirea în patria străveche nu înseamnă și împăcarea cu Dumnezeu. Cât privește reînvierea lor spirituală, să dea Dumnezeu să se împlinească interpretarea ta (și a evanghelicilor, mesianicilor etc.). Dar eu nu cred că se vor întoarce în masă la Dumnezeu, mai mult decât arabii sau scoțienii. Sper însă să fie cât mai mulți (pe jumătate? ar fi extraordinar, cu adevărat o mare mulțime!).

    Zici că iubirea lui Dumnezeu faţă de „evrei are ca motiv obârşia lor din Avraam, Isaac şi Iacov.” Dar dacă te urci puțin mai sus de Avraam și zici Noe, care a fost mai mare decât Avraam, atunci poți aplica această motivație și la berberi, boșimani și kârgâzi. N-aș crede că Dumnezeu Își privește creaturile preferențial după gradul de rudenie cu un erou sau altul. De asemenea, nu cred că Duhul sau Harul sunt niște realități atât de zgârcite, încât nu pot fi dăruite și evreilor și neevreilor în același timp. Da, Dumnezeu deja s-a indurate de ei ca nație, și nu numai de ei. Există nații și nații. Unii sunt mai „Nazi” (cit. nați) decât alții. În general, națiile au soarta pe care șio merită, dar nu este o regulă precisă. Adesea istoria este nedreaptă, dar importantă este salvarea individului. Națiile nu sunt salvate decât în sensul că probabil toate naționalitățile (etniile) vor fi reprezentate în Ierusalimul Nou al Apocalipsei. Observ însă că înțelegerea ta nu diferă foarte mult de a mea. Putem coexista în aceeași Sukka.
    Ne vedem la anul, la Ierusalim!

    Anonim
    Inactiv
    Post count: 57

    Dragă Florin,

    Remarc faptul că ceea ce credem ne modelează argumentele.
    Exegetica de care vorbeşti nu este nici foarte precisă, nici nu respectă exact sensul cuvintelor.
    Ştiu că ai studiat limbile bibliei.
    Însă şi alţii le-au studiat, iar eu, unul, câteodată nu pot fi de acord cu sensurile alese de tine la anumite cuvinte.
    După cum bine ai văzut, unele cuvinte au mai multe sensuri.
    Cum tu îţi regăseşti credinţa printre sensuri, aşa mi-o regăsesc şi eu.

    Credinţa mea implică o investiţie hermeneutică (ca şi la tine, de altfel – chiar dacă tu te amăgeşti că pui accentul de exegetică), dar nu exclud niciodată exegeza.
    De aceea, atâta timp cât şi eu, şi tu, ne referim la respectarea cuvântului scris, nu văd de ce ar trebui să aducem în discuţie misticismul.

    Spui de nişte părinţi ai Bisericii care au introdus concepte străine. Sunt de acord cu tine. Dar ce anume face ca acele concepte să fie considerate „străine”? Exegetica? Eu zic că mai degrabă hermeneutica.

    Căci dacă ar fi să vorbim din punct de vedere exegetic, uită-te şi la adevăraţii părinţi ai Bisericii: Petru, Pavel, Ioan, Iacov, Iuda, Matei etc.
    Ai să vezi că, exegetic vorbind, şi ei au introdus concepte complet străine faţă de gândirea exegetică evreiească veterotestamentară.
    De-aia au şi fost trataţi ca înşelători de către Sinedriu.

    Aşa că ceea ce le-a conferit putere a fost hermeneutica, nu exegetica.

    Pavel, la Galateni 4.24, vorbeşte nu exegetic, ci pur hermeneutic aplicat la Ierusalimul ceresc.
    Nu spune că Sara şi Agar sunt mituri (cum au ajuns unii să mitologizeze tot ce nu pricep), dar spune că evenimentul respectiv ARE UN ALT ÎNŢELES.
    Nu spune că are „ŞI un alt înţeles”. Ci doar „un alt înţeles”.

    Căci dacă înţelesul pur exegetic al alungării Agarei ar avea conotaţii doctrinare, atunci ne-ar permite să extrapolăm în actualitate un comportament dubios: alungarea femeii însărcinate (eventual, culmea, în pustie!).
    Dar înţelesul REAL („alt înţeles”) este cel vizat de hermeneutică, şi el este cel important.
    Cu alte cuvinte, alungarea lui Agar este reală, dar simbolică.

    La fel, dacă vrei, îţi pot dezvălui din propria mea hermeneutică faptul că jertfa fiicei lui Iefta ARE UN ALT ÎNŢELES (n-are rost să-l dezbat acum).
    Sunt mulţi adventişti azi care, tratând acel pasaj ca şi tine – pur exegetic – vor ajunge la concluzii eretice vizavi de Iefta (şi ca să ţi-o spun sincer, mulţi au şi ajuns!).

    Aşa că, deşi tu relativizezi hermeneutica, totuşi ea este cea importantă în Scriptură.
    Faptul că tu acorzi o valoare exegetic-condiţională capitolelor finale din Ezechiel, asta nu înseamnă că nu există o hermeneutică care încă ţi se ascunde.
    A te afunda în exegetică poate fi un soi de ascundere a talantului. Deoarece exegetica predispune mai puţin la greşeală. Dar nici nu oferă dobânda produsă de o hermeneutică corectă, inspirată de Duhul.

    Mai trist mi se pare (sper doar să mi se pară!) că ai ajuns să-ţi părăseşti pentru exegetica pură dragostea dintâi – cea pe care ţi-ai caracterizat-o peiorativ ca fiind mistică, dar care implica NU cărturia teoretică actuală, ci o relaţie vie cu Duhul Domnului prin cunoaşterea practică a Cuvântului.
    Eu, unul, nu ştiu ce tip de iluminare ai avut citind pe Cottrell, dar mi se pare că te îndrepţi către extrema care susţine că, de exemplu, orice fenomen de posesie demonică are doar un substrat somatic.
    _________

    În altă ordine de idei, metoda ta inductivă de a desprinde concluzii generale pornind de la cazuri particulare (cum ar fi Ier.18), de fapt, se bazează – şi ar trebui să recunoşti asta! – nu pe legităţi exegetice, ci pe hermeneutica ta personală.
    Adică tu iei un pasaj care are inclus explicit o condiţionalitate (vezi Ier.18.11), iar apoi vrei să găseşti condiţionalitatea aceasta tipologică în orice predicţie a lui Dumnezeu.
    Eu îţi pot furniza multe pasaje de tip „beţe-n roate” cărora nu vei avea cum să le găseşti condiţionalitatea. Dar nu aş dori să ne contrăm inutil. Oricum măcar gândeşte-te la Romani 11.28, unde, dacă e vreo condiţionalitate, ea este, culmea!, de sens opus.
    Erau vrăjmaşi Evangheliei în prezentul lui Pavel, şi nu dădeau niciun indiciu că s-ar întoarce către Hristos.
    Şi cu toate astea, Pavel face o profeţie favorabilă legată de evrei.
    Din pricina părinţilor lor spune versetul. Care părinţi? Păi care alţii decât Avraam, Isaac şi Iacov!?
    (Apropo, văd că ai reuşit să eludezi dragostea aceasta a lui Dumnezeu faţă de un popor împotrivitor, dragoste exprimată clar biblic ca având cauza în obârşia evreilor din Avraam, Isaac şi Iacov. Şi faci iar o inducţie nepotrivită, dincolo de exegeza lui Rom.11.28, vorbind de popoarele născute din Noe.)
    _______

    La Iona, condiţionalitatea era implicită. Dar cum? Nu în mesaj, ci în viaţă. Era o condiţionalitate ontologică, nu informativă. Adică, deşi Iona nu preciza clar condiţionalitatea, totuşi un ninivitean se putea întreba: „De ce l-a trimis Dumnezeu pe Iona să ne vestească distrugerea, dacă era hotărât s-o facă? De ce nu l-a trimis pe Iona în alt oraş, ca să facă profeţia despre distrugerea Ninive-ului, dacă singura dorinţă a lui Dumnezeu este să-şi arate puterea şi slava în distrugerea noastră? Dar faptul că l-a trimis la noi înseamnă că El doreşte să ne avertizeze ca să ne schimbăm atitudinea şi comportamentul. Altfel care ar fi rostul mesajului acestui profet către noi?”

    Ca precizare suplimentară, cred că ştii că Avraam depista repede lucrurile implicite ale vieţii:
    „Am să mă duc să iau o bucată de pâine, ca să prindeţi la inimă, şi după aceea vă veţi vedea de drum; căci pentru aceasta treceţi pe lângă robul vostru.”
    Iar în altă parte, scrie despre priceperea lui Avraam de a înţelege lucrurile implicite:
    15. „Domnul meu, ascultă-mă! O bucată de pământ de patru sute de sicli de argint, ce este aceasta între mine şi tine? Îngroapă-ţi dar moarta!”
    16. Avraam a înţeles pe Efron.

    Dar numai o minoritate de profeţii au incluse în ele o condiţionalitate implicită. Şi atunci ele nici nu se mai numesc profeţii. Orice profeţie unde este implicată o condiţionalitate (explicită sau implicită) nu se numeşte profeţie. Poate fi avertizare, poate fi răsplată, poate fi un sfat etc.
    După părerea mea, o profeţie nu poate implica o condiţionalitate. Ci ea trebuie să se împlinească.

    În paranteză fie spus, sincer să fiu, mi-ar fi plăcut să găsesc valoarea hermeneutică din ultimele capitole de la Ezechiel (legate de Templu).
    Dar iată, îmi pare rău că nu pot discuta cu tine acest aspect. Deoarece tu ai ales calea cea simplistă de a evita lucrurile mai grele.
    Aş putea să o fac şi eu, cu atât mai mult cu cât în context există o condiţionalitate:
    „Dacă vor roşi de toată purtarea lor” (Ezech.43.11).
    Mi-ar fi simplu să mă gândesc că n-au roşit.

    Dar totuşi Ezechiel a zugrăvit Templul ca şi cum ei ar roşit.
    Ba chiar vedem că Domnul a pierdut destul timp cu detalii amănunţite despre acel Templu.
    Având în vedere că eu nu pot crede într-o restaurare literală a activităţii ritual-religioase la evrei, ci doar într-una spirituală (încreştinarea lor), şi având în vedere că nu cred în existenţa mileniului regesc pe Terra, mai îmi rămâne o singură variantă:
    – Templul are o conotaţie pur spiritual-simbolică, împlinirea lui fiind în timpurile actuale (sau hai să zic „în timpul erei creştine”).
    Cu alte cuvinte, Templul acela are incluse în el simboluri care semnifică aspecte din existenţa Măslinului (Bisericii) – inclusiv din perioada realtoirii ramurilor fireşti în El de după împlinirea numărului deplin al Neamurilor, acel πληρομα de la Rom.11.25.
    Ştiu că Jan de Groot are nişte idei în acest sens, dar nu am avut acces să le cercetez îndeaproape.
    ______

    Mă întrebi (retoric sau interogativ?) despre pacea cu care Iosia s-a pogorât la somn.
    Ei bine, legat de pacea asta, ştiu că tu accepţi doar o pace aşteptată de poporul vremii: ca şi la David care a murit în patul lui.
    Pui întrebarea despre profeţia „neîmplinită” a lui Hulda, dar în termenii credinţei tale despre ce înseamnă a coborî în pace în mormânt.
    Asta mă duce cu gândul la maniera în care Îl întrebau saducheii pe Hristos: „La înviere, a cui soţie va fi o femeie care a avut 7 bărbaţi ca soţi?”
    Rişti, Florin, să cazi într-o aplicaţie spirituală a Principiului Actualismului (enunţat de Charles Lyell în geologie în 1833). Gândirea asta de tip „Prezentul este cheia trecutului/viitorului” este o mare, repet: MARE, rătăcire. Ca primă consecinţă, ea i-a oferit lui Darwin suportul milioanelor de ani pe care acesta să-şi grefeze teoria evoluţionistă.
    În definitiv, Petru a demontat acest principiu al actualismului astfel:
    <>
    Căci, în realitate, „de când au adormit părinţii noştri” nu toate rămân cum erau la începutul zidirii. Căci la începutul zidirii, planeta arăta cu totul altfel, şi anume înainte de potop.
    (A se remarca în limbaj, întrepătrunderea de erezie actualistă cu pretenţia de credincioşie faţă de învierea din morţi – „de când au adormit…”. Ceea ce sugerează că Petru se referă în context la acei batjocoritori ca fiind pseudo-creştinii din vremea de la urmă, nu nişte atei declaraţi.)
    De aceea, Petru continuă atât de logic:
    „Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă.”

    Aşa că n-am de gând să te provoc cu pacea la care mă gândesc eu că a avut-o Iosia atunci când s-a coborât în mormânt , dar, sincer, eu cred că nu era „pacea vremii” (actualism). Ci mai degrabă pacea pe care a avut-o şi Ştefan când era lapidat. Sau Pavel când era cu capul pe butuc.
    „…şi nu vei vedea cu ochii tăi toate nenorocirile pe care le voi trimite peste locul acesta şi peste locuitorii lui”, spune Hulda.
    Oricum eu sunt foarte liniştit, pentru că, după cum am spus în postarea anterioară, eu consider că profeţiile se împlinesc cu exactitate: FIE SPIRITUAL, FIE LITERAL, FIE ÎNTR-O COMBINAŢIE DE LITERAL CU SPIRITUAL (parcă aşa am scris).

    În privinţa asta, tu-mi scrii aşa:
    <<Cât privește modul de împlinire a profeției (literal sau spiritual, sau mixt), ar trebui să avem în vedere cine a făcut profeția și cui s-a adresat. Dacă cineva înțelege o profeție altfel decât o înțelegeau primii destinatari (contemporanii profetului, cărora li s-a adresat profeția), ar trebui să citească mai bine profeția, cât și intenția primară din spatele ei. Altminteri, cine ne dă dreptul să interpretăm „spiritual”?>>

    Cine ne dă dreptul să interpretăm spiritual? (Întrebarea asta sună cam aşa: „Cine ne dă dreptul să punem la bătaie talanţii care nu sunt ai noştri?”)
    Lui Matei cine i-a dat dreptul să interpreteze spiritual Osea 11.1?
    Oare nu ştii cine dă dreptul interpretării spirituale? – CEL CE ESTE SPIRITUAL. Şi care a spus, de exemplu: „Dar Eu vă spun că Ilie a şi venit.”
    El este Acela care poate să intepreteze spiritual corect conform unei hermeneutici dumenezeieşti.
    Sau, tot cu ochii la exegetica cărturărească, ai ajuns să-L scoţi de tot din calcule pe El?
    Ai uitat că nu suntem orfani, şi că ni S-a dat un Mângâietor?
    Ai uitat că neprihănirea credinţei nu spune: „Cine se va sui în cer?” (să coboare adică pe Hristos din cer).”
    Căci, „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta.”

    Dacă tu consideri că eu mă înşel şi că tu ai avansat într-o poziţie care să-ţi permită să integrezi gândirea mea, eu te-aş întreba:
    „Mă integrezi de pe curba ascendentă a graficului progresului tău spiritual? Sau de pe o pantă descendentă, după ce ai părăsit dragostea dintâi?”

    Cu alte cuvinte, „tu ai trecut prin experienţa mea, şi ai constatat că e desuetă, sau eu ar trebui să constat cu tristeţe că progresul tău a fost mai degrabă în direcţia strecurării ţânţarului exegetic, îndepărtându-te de Duhul care-ţi poate inspira o hermeneutică corectă?”

    Sau, „sunt oare fundamentalist fiindcă rămân la o credinţă catalogată fără temei ca ‘mistică’ (ca şi cum aş eluda exegetica), sau tu oare începi să te apropii, fără a fi prea conştient de asta, de extrema Omega a supercultivaţilor studioşi, care învaţă întotdeauna şi niciodată nu ajung la înţelepciune, şi ale căror bloguri (pseudo-)adventiste le găsesc peste tot, şi din care ideile fistichii sar ca sâmburii din lubeniţă?”

    Tu nu ştii că eu nu de la mine însumi încerc să combat tot felul de idei pseudo-creştineşti.
    Şi chiar dacă m-ai cataloga eronat şi mi-ai încadra fraza anterioară într-o pornire mistică, totuşi trag nădejde că mai ai credinţă. Sincer să fiu, mi-e drag de tine şi te am la inimă. Şi mi-aş dori din inimă ca răspunsul real la toate cele trei versiuni interogative scrise de mine mai sus să fie „NU” pe linie.
    Atâtea şi atâtea lucruri bune scrise de tine au rezonat cu Duhul care este în mine, şi mi-au produs bucurie şi satisfacţie.
    Am suferit alături de tine atunci când am văzut că un „omeganist” (cuvânt licenţă proprie) ţi-a tradus studiul buclucaş despre Templu, şi s-a folosit de el ca să-şi promoveze propria lui rătăcire fără a fi înţeles relaţia corectă vehiculată de tine între conceptele respective de exegetică şi hermeneutică.
    (Apropo, şi eu gândesc aproximativ ca tine legat de conceptualitatea Templului şi a celor două faze ilustrate simbolic de cele două camere. Totuşi, am două menţiuni:
    – consider că, hermeneutic, pot accepta ziua ispăşirii ca începând din 22 oct.1844. Aş avea mai multe de spus, dar nu cred că e cazul acum;
    – eu consider că Templul este locuinţa din Sionul ceresc unde locuieşte Dumnezeu acum, şi care NU este Ierusalimul ceresc. Ierusalimul ceresc intră în prim plan doar odată cu locuirea lui efectivă de către mântuiţi. Deoarece el este cortul lui Dumnezeu cu oamenii, nu cu îngerii. Deocamdată Ierusalimul ceresc nu cred că a fost inaugurat funcţional, decât ca noţiune a credinţei. Probabil că inaugurarea se va întâmpla după Parousía, în mia de ani.)
    _______

    Legat de Ier.28, sunt de acord cu ce ai spus. Dar ce ai spus nu invalidează ce am spus eu. Eu am adus pasajul în discuţie pentru a-ţi arăta că o profeţie POZITIVĂ n-are nicio condiţionare. Ci trebuie să se întâmple.
    Iar dacă ar fi adevărat că venirea lui Iisus în veacul unu ar fi o profeţie, ea ar fi una negreşit pozitivă. Şi atunci, conf. Ier.28, trebuia să se întâmple, dacă era de la Dumnezeu.
    Totuşi, îţi spun sincer că nu îmi dau seama cum ai ajuns tu la concluzia asta – eu n-am văzut nicio profeţie biblică unde să fi fost profeţită nici explicit, nici implicit, revenirea în glorie a lui Hristos în secolul unu.
    Dacă e să te iei după cuvântul grec γενεα din Mat.24.34, eu aş spune că forţezi exegeza în direcţia hermeneuticii tale proprii. Ca să-ţi iasă o profeţie într-o direcţie pe care vrei tu să i-o dai. Totuşi, exegetic vorbind, cuvântul înseamnă şi „neamul”, „clanul” – adică, în context, neamul omenesc.
    Mesajul din verset mi se pare a fi NU o promisiune de reîntoarcere în primul veac a lui Hristos, ci mai degrabă o promisiune că acest neam omenesc, adică acest neam postdiluvian, nu se va distruge singur (într-un război atomic, de exemplu) până nu se vor întâmpla toate lucrurile şi până nu va reveni Hristos în slavă.

    În privinţa gândurilor apostolilor despre reîntoarcerea lui Hristos în primul veac, am spus că erau gândurile lor, DAR AM ACCENTUAT CĂ DUHUL A PERMIS ASTA. Şi am precizat şi motivul practic pentru care a permis asta: pentru ca noi, cei de pe urmă, să beneficiem de un set de sfaturi apostoliceşti specifice timpului scurtat în care trăim.

    Mă îndoiesc că Tatăl nu ştia exact momentul revenirii lui Hristos, de vreme ce Iisus Însuşi spune: „Ceasul şi ziua nu le ştie nimeni decât Tatăl.”
    Şi atunci Tatăl a prevăzut, iată – prin gândurile advente ale apostolilor de atunci -, ca şi noi care trăim în timpul din urmă, să beneficiem de sfaturi apostoliceşti, deşi apostolii sunt adormiţi demult.
    ______

    Că nu subscrii la retragerea etapizată a harului de la oameni, asta este. Eu doar ţi-am demonstrat-o ca fiind biblică:
    PNĂ NU INTRĂ TOT NUMĂRUL DEPLIN AL NEAMURILOR ÎN MĂSLIN, NU POT INTRA EVREII ÎN MOD MASIV.
    Deci, evreii intră în Măslin ca naţie, abia după retragerea harului de la Neamuri.
    Iar, apoi, evident, harul se va retrage şi de la ei.

    Legat de termenii culturali evreieşti, eu nu mă dau în vânt după ei.
    Există deja prea multe curente religioase care compensează lipsa de credinţă simplă în Hristos, aburindu-i pe alţii cu termeni pretenţioşi din limba ebraică, cu tot felul de denumiri evreieşti, cu obiecte de cult specifice (talit, kipa, şofar) şi cu alte elemente din cultura evreiască.
    Aşa că n-are rost să mă consideri ca făcând parte dintr-un astfel de curent religios de proastă factură, care are tendinţe ecumenice, la urma urmei.
    Pe mine mă interesează strict cuvântul Scripturii, şi cum anume acest cuvânt s-ar putea împlini în mine pentru a ajunge la naşterea din Dumnezeu şi finalizarea lucrării celei bune (procesului de sfinţire) de care vorbeşte Pavel la Filip.1.6.
    Şi să Îl văd cu ochii mei, nu ai altuia, pe Iisus Hristos, după cum El Însuşi a spus:
    „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14.21)

    Să fim iubiţi!

Vizualizare 7 articole - 1 la 7 (din 12 în total)
  • Trebuie să fii autentificat pentru a răspunde la acest subiect.