aprilie 2024
D L Ma Mi J V S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
1.508
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Home/Articole/Fără categorie/Melchisedec – creația lui Ezra?

Melchisedec – creația lui Ezra?

Replică unor amici

Există o regulă a cercetării. Înainte de orice dubiu metodologic, un cercetător trebuie să pornească de la premise favorabile față de obiectul cercetării, în acest caz un text, care implică un autor. Dacă pornești de la premise și suspiciuni nefavorabile, ai slabe șanse să descoperi vreodată ceva. Afară de faptul că dorești să-ți confirmi propria atitudine de respingere, alături de alții, mult mai iluștri, care fac treaba asta la grămadă și cu luciu academic.

Malki-țédeq

Înainte de toate, Geneza 14 este un capitol din istoria lui Avraam, în care apar mai multe nume regale. Ca personaje istorice, nu au fost identificate în istoria seculară (care este mai mult decât săracă pentru acea perioadă din Canaan). Totuși, este important că numele respective nu sunt inventate, ci sunt într-adevăr, nume canaanite (între care și Malki-Țédeq, Anér, Eșkol, Mamre’); unele dintre ele (Tid’al, Arioch, Kedor-La’omer) sunt atât de autentice în ce privește vechimea lor, iar cel puțin două (Kedor-La‘omer și Tid‘al) nu puteau fi cunoscute sau inventate în epoca persană, în ciuda faptului că regii respectivi nu au fost încă identificați.

Malki-țédeq este sigur nume canaanit. Sunt prezente în Biblie și în sursele istorice canaanite nume care încep cu Malki- / Milki-, sau care se termină în -țadiq, -țidiq, -țaduqa, -țadaq. Cel mai fascinant dintre acestea se găsește însă în cartea lui Iosua: „Adoni-țédeq, regele Ierusalimului” canaanit, care a fost înfrânt (Ios 10:1-3+). Malki-țédeq (rege drept/legitim) și Adoni-țédeq (domn drept/legitim) sunt nume (sau titluri) practic sinonime și sugerează o anumită continuitate. După cum în cetatea Gherar domnea un abi-mélek („părinte-rege”) pe vremea lui Avraam, altul pe vremea lui Isaac și altul pe vremea lui David (Achiș/Anchyses era un abimélek).

Eu nu găsesc aici niciun impediment împotriva istoricității episodului.

În acea perioadă arhaică (sec. XXII î.e.n.), în Canaan funcţiona modelul de cetate-stat, ca în Grecia, iar autoritatea administrativă și religioasă era reprezentată de un „rigă”/„crai”, care având atribuții monarhice, îl traducem convențional cu „rege”, sau tradițional cu „împărat” (!). Dar era mai degrabă un principe local, cu atribuții de prefect, judecător, preot, iar teritoriul se limita la cetatea cu satele şi ogoarele din jurul ei. De multe ori era vorba de maximum câteva mii de oameni. În Filistia era același sistem la origine: 5 cetăți, fiecare cu un duce local, numit särän (tyrannos / syrannos), formând o ligă (Pentapolis), care funcționa în caz de război.

Nu cunoaştem în detaliu aceste aspecte, dar este clar că şi pe vremea conchistei, sub Iosua, se vorbeşte despre o mulţime de cetăţi, mai obscure sau mai renumite, fiecare cu „împăratul” ei: 31 de cetăţi, conduse de asemenea crai (Ios 12:7-24). Iar Ierusalimul este menţionat ca un astfel de polis „amorit” (Ios 10:5), o cetate fondată de proto-hittiţi şi de amoriţi (Ezec 16:3, 45), popoare care fondaseră imperii: hittiţii în Anatolia şi amoriţii în Babilonul lui Hammurabi. Iar în Canaan se intersectau interesele hittite şi mesopotamiene, pentru că amoriţii care au stăpânit Babilonul erau originari din Canaan, ca și protohittiții. Dar tot acolo aveau interese și faraonii din Deltă, care erau mai aproape și puteau fi mai periculoși. Pe de altă parte, Egiptul era o sursă permanentă de grâne, pentru cazurile în care Canaanul era bântuit de vreo secetă cumplită. De aceea, zecile de crai din Canaan erau adesea vasalii unei puteri mai mari, imperiale.

În afara acestui episod biblic, nu se ştie care era situaţia politică exactă a Ierusalimului din acea epocă. Se ştie însă că exista, fiind menţionat în texte egiptene din sec. XX î.e.n.. Câteva secole mai târziu este cucerit teoretic de evrei, dar practic pierdut,  cunoscut sub numele de Iebus, iar unul dintre liderii locali (Abdi-Hebat), cu nume combinat (canaanit și hurrit), este vasal Egiptului. Abia în sec. XI î.e.n. va fi cucerit de David și făcut capitala regatului unit israelit).

Prin urmare, Malki-țédeq era doar ceea ce se menţionează în dreptul lui, un rege local al Ierusalimului amorit. David a fost mai mult: inițial rege al iudeilor, la Hebron, apoi peste regatul unit al lui Israel, iar în final, incluzând și triburi vecine neisraelite, din Sinai, până în Siria. Solomon a moștenit acest stat, să-i zicem „imperial”, despre care au rămas informații până mai târziu, în epoca persană (Ezra 4:17-22). E adevărat că arheologii nu au descoperit încă baligile de la caii lui David în Transiordania şi în Siria, dar nu toţi avem nevoie de confirmări materiale, înainte de a crede ceva.

’El ‘Elyion

Cât priveşte „zeul canaanit El Elion”, există numai presupuneri savante, nu dovezi. Biblia însă folosește foarte frecvent acest „nume”, care nici măcar nu este un nume, ci un epitet, o referire poetică la Dumnezeu, la fel cum deiștii și alți fiolozofi L-au numit Ființa Supremă, sau cum zice românul, foarte simplu și plastic, Cel de Sus. În ebraică, despre care se ştie că este un dialect vest-semitic, canaanit,  ‘elyon este un adjectiv care înseamnă „superior”, „de sus” (2Cr 8:5; Ez 42:5), „înalt” (2Rg 15:35), „de deasupra” (Gen 40:17), iar ’el este termenul general pentru divinitate, folosit destul de frecvent. Nu denumește un anumit zeu, decât în sens convențional sau contextual. Israel era sortit să fie ‘elyon față de celelalte popoare (Dt 26:19; 28:1), iar David ‘elyon (şi „bădie”! „nene”!) față de alți regi (cf. Ps 89:27/28).

Referirea la Dumnezeul lui Israel ca ’El ‘Elyon (Dumnezeul Suprem), sau simplu ‘Elyon (Cel de Sus) este obișnuită, în special în pasajele poetice (Num. 24:16; Deut. 32:8; 2 Sam. 22:14; Ps. 7:18; 9:3; 18:14; 21:8; 46:5; 47:3; 50:14; 57:3; 73:11; 77:11; 78:17, 35, 56; 82:6; 83:19; 87:5; 91:1, 9; 92:2; 97:9; 107:11; Is. 14:14; Pl. 3:35, 38). Și acest ELYON (Cel de Sus) este o descriere a lui Yahwé, în majoritatea acestor ocurențe (de 23 de ori), inclusiv în Geneza 14. Dacă și alți vecini din Canaan își vor fi numit zeul lor principal „Cel de Sus”, „Suprem”, (deși nu avem dovezi încă!), nu afectează cu nimic discuția. Sigur că s-ar putea afirma că Malki-țédeq se închina divinității lui supreme, care ar fi fost diferită de a lui Avraam! Dar această presupunere este desființată de identificarea clară a acestui „zeu suprem”, ca fiind „Creatorul cerului și al pământului” (trimitere directă la divinitatea din Geneza 1:1).

Ezra’ has-Sofér

Ce treabă ar fi avut Ezra cu acest pasaj? Tot ce ne-a rămas de la Ezra sau despre Ezra din sursele biblice sau iudaice este memoria clară a unui mare cărturar, preot și deputat imperial person, supranumit și „al doilea Moise”, care nu doar a păstrat scripturile sacre, ci după repatriere s-a preocupat de multiplicarea lor, reînființând breasla scribilor (cărturarilor), pentru a asigura perpetuarea și răspândirea acestor scrieri. Desigur, nu orice familie deținea scrieri pe vremea aceea, dar aceasta afost și vremea înființării sinagogilor, iar Ezra, Neemia și alți lideri și cărturari contemporani sunt numiți în istoria iudeilor Oamenii Marii Sinagogi (sinagogă = adunare, comunitate, nu clădire).

Există scrieri care provin de la Ezra sau de la profeții-cărturari contemporani, cum ar fi Ezra-Neemia, 1-2 Cronici, precum și scrieri din epoca persană care au fost promovate de Ezra. Memoriile lui Neemia le-a inclus chiar în cartea care în ebraică este una singură, Ezra-Neemia. Apoi a promovat din epoca persană: Daniel, Hagai, Zaharia, Estera, Maleahi, posibil Obadia și Ioel). Dar pe lângă aceste scrieri, el a moștenit și popularizat din nou Pentateuhul (Tora lui Moise), scrierile profeților preexilici și scrierile poetice, didactice și liturgice (Iov, Cântarea Cântărilor, Proverbele, Eclesiastul, Plângerile), între care și cărțile Psalmilor, unde a inclus câteva compoziții contemporane (personale sau ale altor oameni ai lui Dumnezeu).

Dincolo de această muncă de editor, înainte de multiplicarea sulurilor, Ezra și asociații lui au procedat la o reformă a scrierii, așa cum românii au trecut de la grafia chirilică, la grafia latină. Tora și scrierile preexilice erau moștenite și păstrate în grafie paleo-ebraică (canaanită), așa cum unele din ele (Samuel de exemplu!), au fost găsite la Qumran.

În secolul al V-lea î.e.n., Ezra & Co au transliterat Scripturile vechi din grafia veche în cea nouă (actuală, numită și aramaică/asiriană sau ebraică-pătrată), revizuind însă și ortografia, adăugând câteva semne ajutătoare pe post de vocale, pentru a mai înlesni citirea (W pentru U și O; Y pentru E și I; H final pentru A, E și O). Sistemul conceput atunci a rămas până astăzi în scris. S-au mai adăugat doar semne minuscule pentru o vocalizare mai precisă, plus punctuația.

Cam atât putea face Ezra ca autor, ca maestru scrib, reformator și editor. Dacă a făcut mai mult decât atât, nu avem informații. Cine vrea să construiască scenarii conspiraționiste, așa cum s-au și făcut unele care vor să pară chiar științifice, pot s-o facă, dar sunt pure suspiciuni și speculații. Este posibil, și ar fi fost legitim ca Ezra să intervină în unele texte, ca editor. În vremurile acelea nu se făceau note de subsol, nici nu se punea în paranteză un cuvânt, o frază sau un pasaj adăugate. Nu se considera necesar. De altfel, nici nu exista noțiunea de proprietate intelectuală sau copyright. Autorii se „citau” unii pe alții foarte liber, de obicei fără nicio referire la sursă. Iar „publicarea” unei cărți de către un maestru cărturar putea implica intervenții editoriale. Dar aceste intervenții nu puteau fi ocazii de a introduce noi concepții religioase, sau informații neverificate, care nu erau cunoscute de ceilalți cărturari. Un cărturar care îndrăznea să falsifice astfel scrierea altui autor putea fi destul de repede depistat de ceilalți scribi care se ocupau cu multiplicarea și citirea publică a acestor scrieri. Imaginația este utilă, dar trebuie să fie mai informată și mai realistă, nu putem conta pe o imaginație sălbatică și căutătoare de noduri în papură.

Am crezut cândva că pasajul din Geneza 36:31-43 ar fi fost inserat de Ezra (şi sigur nu poate fi de la Moise, întrucât informaţiile conţinute presupun existenţa regatului israelit). Pasajul există la fel și în 1Cronici 1:43-54, ceea ce înseamnă că are aceeaşi sursă. Se crede că autorul Cronicilor ar fi fost Ezra, ceea ce este foarte posibil. Iar Cronicarul trimite frecvent la unele cronici regale preexilice (acum inexistente), utilizeazând inclusiv scripturile moștenite (de la Geneza, până la Exil). Așadar Ezra a copiat cartea Genezei așa cum a găsit-o, inclusiv cu acest adaos pro-edomit. Adaosul nu-l putea produce el sau vreun alt contemporan, deoarece presupune accesul la niște surse care nu puteau fi consultate, decât în timpul existenței regatului edomit – în special, cât timp edomiții au fost parte din ”imperiul” davidic (sec. XI-IX î.e.n.). 

Opinia mea este că cele câteva intervenţii din Pentateuh sunt mai degrabă datorate altor cărturari anteriori lui Ezra. Principalii cărturari, fondatori de şcoală, care au avut şi contribuţii majore ca autori, după Moise, au fost:  Samuel şi Isaia. Între ei au funcţionat profeţii Regatului Ierusalimului, care au fost şi scribi cronicari (Natan, Gad, Șemaia, Oded, etc.), autorii cărților Samuel-Regii, cu suficientă capacitate și autoritate de a face unele intervenții editoriale.

Scribii evrei erau educați să copie exact manuscrisele și aceasta a fost tendința majoră, uneori mergând până la extrem (în evul mediu). Așa se face că manuscrisele ebraice din era creștină, pe lângă faptul că sunt copii exacte ale unor manuscrise proto-masoretice existente și la Qumran, este frustrant pentru mine că nu am putu găsi nici măcar diferențe ortografice între ele. Aceasta reflectă o acribie a copierii exacte, pe o perioadă de peste o mie de ani, până la Gutenberg, în care scribii evrei şi-au făcut treaba excelent.

Cât privește ceea ce s-a petrecut înaintea erei creștine, în lipsă de surse dinainte de sec. III î.e.n., rămâne la latitudinea credinței, sau a necredinței, după preferință. Dacă preferăm să avem o imagine consecventă, nu ar fi deloc greșit să extrapolăm în principiu, atitudinea caligrafilor evrei de acum 500-2100 de ani, mergând înapoi până la origini, până la Moise.

Dacă sunt și creștin, rămân perfect satisfăcut cu faptul că Iisus a nu a avut nicio obiecție de adus la integritatea Scripturilor ebraice pe care le-a recomandat. Prin urmare, intervențiile, oricare ar fi fost, nu au nicio importanță practică în sens strict teologic sau spiritual/religios. Ele sunt importante doar pentru filologia biblică, pentru cei care se specializează în așa ceva. Este periculos să se creadă într-o așa-numită inspirație verbală a autorilor biblici, ceea ce favorizează pierderea credinței celor care studiază. Dar este și mai greșit să credem că Biblia ar fi o colecție de legende și istorisiri măsluite și re-rescrise, în scopuri de manipulare ideologică, politică etc. Și prostul poate fi periculos, dar maniacul este mortal. Vorba lui Solomon: „Bine este să ţii la aceasta (informația corectă, în cazul nostru!), dar nici pe cealaltă (mintea sănătoasă, buna orientare a conștiinței, zicem noi aici!) să n-o laşi din mână. Cine se teme de Dumnezeu, scapă din toate acestea!” (Amin, frate!)

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.