decembrie 2021
D L Ma Mi J V S
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
84
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Home/Articole/CONFESIONAL/Ziua Domnească/Sâmbătă şi Evanghelie

Sâmbătă şi Evanghelie

Un articol de excepţie

Studia UBB Theologica Orthodoxa, LV, 2, 2010, a publicat un articol al Drd Paula Bud, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă  Cluj-Napoca, intitulat „Atitudinea Mântuitorului Hristos faţă de Şabat reflectată în Sfintele Evanghelii”. (Sunt bucuros că şi în teologia românească există tot mai multe femei care se remarcă). 

Articolul surprinde în limbaj teologic, preocuparea lui Iisus faţă de semnificaţia spirituală a Sâmbetei. Această zi de repaus săptămânal, consfinţită prin porunca specifică a decalogului (Exod 20; Deuteronom  5), este numită în mod consecvent, pe numele ei evreiesc, Şabat, accentuându-se sensul de odihnă spirituală. Nu înţeleg, deocamdată, dacă evitarea numirii zilei de Sâmbătă ţine de o anumită agendă dominicalist-mistică, o tentativă de a sublinia caracterul iudaic al poruncii Sâmbetei, sau poate este doar parte din jargonul teologic preferat. 

Articolul, ca întreg, subliniază corect şi profund teologia Şabatului, multe afirmaţii fiind aproape o apologie a Sâmbetei. Bibliografia conţine în special comentatori evanghelici, dar şi câţiva Părinţi ai Bisericii, plus un teolog adventist (Samuele Bacchiocchi), a cărui teză doctorală (From Sabbath to Sunday) a fost făcută în cadrul Universităţii Pontificale Gregoriana, la Roma (1977).  

Autoarea înţelege termenul ebraic שבתון šabbåtôn (ἀνάπαυσις, oprire, încetare, repaus, odihnă), ca fiind corespondent cu σαββατισμός din Evrei 4:9. Într-adevăr, NT ebraic Salkinson-Ginsburg (© 1999) redă pe σαββατισμός în Ev 4:9 (singurul loc unde apare în Biblie), cu יום שבתון yôm šabbåtôn (zi de sabatizare). Din nefericire însă, această corespondenţă nu a fost suficient dezvoltată. Doar se face referire la ἀνάπαυσις ca „anticipare a binecuvântării mesianice/eshatologice” (p. 25). 

Ce să înţeleg de aici ? Bine ar fi să preţuim cinstit ambele valori ale poruncii, atât în sensul propriu (natural, intenţionat), cât şi în sens spiritual. De exemplu, porunca „Să nu ucizi”, aşa cum şi autoarea a observat, este aplicată de Iisus în Predica de pe Munte şi la mânie şi insultarea semenilor. Dar întrebarea este: este posibil, oare, ca respectarea sensului mai spiritual al poruncii, să ne dezlege de sensul propriu ? Autoarea nu spune nicăieri în mod explicit că odihna la care Iisus ne invită în Matei 11:28 ar trebui înţeleasă ca fiind adevăratul sens al poruncii, sau că ar fi depăşirea poruncii, dar nici nu ne spune în mod explicit că Şabatul poruncit de Dumnezeu este Sâmbăta şi că, dincolo de orice aplicaţie figurată şi duhovnicească, Sâmbăta rămâne ca repaus săptămânal obligatoriu, universal şi permanent, aşa cum învaţă Scriptura.

În Mat 11:28, Iisus invită într-adevăr pe toţi oamenii să se odihnească în evanghelia harului Său. Dar în pasajul imediat următor (cap. 12), unde intră în conflict cu iudeii pe tema unor reguli halakhice, prin care ei au împovărat inutil şi legalistic Sâmbăta, Iisus nu declară repausul de Sâmbătă ca fiind depăşit, învechit, dezlegat, ci aduce argumente că tot ce se petrecuse acolo nu era o încălcare a Şabatului: totul era legal, legitim, permis. 

Există riscul ca să nu fi înţeles eu bine ce vrea autoarea să spună, textul articolului fiind foarte dens, nu prea explicit şi astfel este dificil de aflat mesajul său practic. Autoarea face referire la textul din Geneza 2:23, distinge corect conţinutul poruncii decalogice de regulile talmudice impuse peste poruncă şi înţelege corect că faptele lui Iisus, prin care era acuzat de încălcare a Şabatului, de fapt sfinţeau Şabatul.

Mă voi referi pe scurt la câteva interpretări care, în opinia mea, chiar după exegeza atentă făcută de autoarea articolului, rămân problematice.

Episodul smulgerii spicelor în ziua Şabatului (Matei 12; Marcu 2; Luca 6)

Voi trece peste multe afirmaţii şi interpretări cu care sunt de acord din articolul menţionat, doresc să discut doar câteva idei care mi se par discutabile (cel puţin). Nu voi descrie scena; cititorii Bibliei o cunosc, iar dacă nu o cunosc, pot apela la Sfânta Scriptură. În replica Sa, Iisus foloseşte ca argument un episod biblic din 1Sam/1Rg 21:3-6. 

Comparaţia făcută de Iisus, între episodul cu David şi oamenii lui, pentru care s-a făcut excepţie de la Lege, şi Iisus cu ucenicii Lui, care deasemenea erau într-o situaţie specială, este extrem de interesantă. Eu cred că Iisus a folosit această ilustraţie cu mai multe scopuri. În primul rând, David era urmărit de Saul şi de oamenii lui, ca să fie ucis, şi cred că Iisus i-a trimis pe iudei la acest pasaj, sugerând că El le ştia intenţiile. În ambele cazuri avem un משיח (uns al Domnului, „mesia”), cu oamenii lui. De asemenea, în ambele cazuri avem o încălcare a Legii. 

Diferenţa este, totuşi, între cele două tipuri de încălcare. După cum însăşi Drd Paula Bud afirmă, ucenicii lui Iisus, rupând spice şi frecându-le, ca să mănânce, încălcau regulile rabinice, care interpretau aceste gesturi ca fiind transgresarea unora din cele 39 lucrări interzise în Şabat şi menţionate în Mişna (secerat, treierat, vânturat, măcinat etc.). Pe de altă parte însă, porunca de a nu se atinge laicii de pâinea sfinţită de la templu nu era o lege rabinică, ci dumnezeiască, exprimată foarte serios, şi care nu sugera excepţii pentru nici o împrejurare dificilă (Lv 24:9). 

Legea impunea maximă atenţie faţă de lucrurile sfinte. Iar această „pâine a prezenţei” era numită „lucru prea sfânt”, erau rezervate exclusiv preoţilor. Ba chiar preoţii, dacă le-ar fi mâncat în stare de impuritate rituală, s-ar fi făcut vinovaţi de moarte (Lv 22:3-9). Este demn de reţinut că Legea nu prevedea că un act sexual ar fi implicat impuritate rituală, sau că o stare de „puritate” obţinută prin lipsa relaţiei recente cu o femeie, ar fi dat cuiva dreptul să mănânce din pâinea sfântă. Puritatea ca o condiţie pentru a mânca din lucrurile sfinte se referea doar la preoţi. Cei care nu erau descendenţi din Aaron nu aveau dreptul să mănânce din ele în nici un caz. Legea interzicea ca preotul să hrănească din ele un străin, fie oaspete, fie un angajat zilier (Lv 22:10). Doar cei care locuiau permanent în casa preotului: familia, sclavii etc., puteau mânca (Lv 22:11). În rest, nici chiar fiica preotului, dacă era căsătorită cu un mirean, nu putea mânca (Lv 22:12-13). Nici urmaşii preoţilor care se făcuseră vinovaţi de idolatrie nu puteau mânca din cele sfinte (Ez 44:13). Pentru o astfel de abatere, Legea scutea de pedeapsa capitală numai pe cineva care mânca din cele sfinte fără să ştie. Totuşi, în acest caz, trebuia să plătească preţul integral al pâinii aceleia, plus un adaos de 1/5 (Lv 22:14).

În cazul lui David şi al cetei lui, condiţiile nu sunt împlinite în nici un fel. Faptul că nu se atinseseră de femeie în ultimele trei zile, aşa cum greşit a sugerat această condiţie preotul (o nejustificată extrapolare a instrucţiunii din Ex 19:15), nu are nici o greutate, deoarece Legea care specifica atâtea detalii, nu oferea o asemenea excepţie. Mai mult, David l-a minţit pe arhiereu, temându-se că, dacă ar şti adevărul, acesta l-ar trăda (1S/1Rg 21:2). Această minciună a fost cu siguranţă mai poluantă, decât dacă s-ar fi culcat cu Mical în noaptea precedentă. Atât David, cât şi arhiereul au făcut o greşeală gravă î
n acest caz.  Preotul ar fi trebuit să înveţe din lecţia înaintaşilor săi (Nadab, Abihu, Hofni, Fineas etc.), că nu există excepţii, că orice profanare, se plăteşte. Preotul ştia regula, era obligat s-o ştie. David s-a bazat pe cuvântul preotului, iar preotul privea pe David ca pe un om cu totul excepţional, aşa încât a trecut peste Lege. 

Această eroare păcătoasă a lui Ahimelec şi a lui David nu a fost o soluţie divină, cum cred mulţi, deoarece a condus la două rele şi mai mari. Dumnezeu, care a fost cu David până atunci, putea să-l hrănească pe el şi pe oamenii lui pe o cale dreaptă. Există, desigur, o serie de circumstanţe atenuante, dar este clar că atât pentru preoţi, cât şi pentru David, gestul a fost dezastruos. Ahimelec împreună cu toţi preoţii din Nob, 85 de oameni au fost ucişi, apoi toată cetatea Nob, care putea număra cel mult câteva mii, toţi au murit sub răzbunarea lui Saul, pentru că acesta îi suspecta că se asociaseră cu David. În ce priveşte pe David, în ciuda faptului că primise sabia lui Goliat, ca relicvă din sanctuar, ironia soartei a făcut să fugă cu tot cu ea la filisteni, la duşmanii poporului lui, ca să caute refugiu. David şi-a asumat vina masacrului care avusese loc (1S/1Rg 22:22), şi a avut timp să înţeleagă că şi minciuna şi pâinea sfinţită au fost mai degrabă blestem decât izbăvire.

În contrast cu situaţia pâinii sfinte era cazul în care ucenicii lui Iisus, Sâmbăta, frecau spice şi mâncau, trecând prin lanurile de grâu. Este adevărat, episoadele au elemente în comun: în ambele cazuri este vorba de „pâine”, şi în ambele cazuri, pâinea este în legătură cu Şabatul. „Masa” ucenicilor avea loc în Şabat, iar pâinile sfinte de la sanctuar erau, de asemenea, „sabatice”, pentru că ele erau schimbate în fiecare Sâmbătă (Lv 24:8). Dar aspectul etico-religios al faptei este diferit. Pâinea dată lui David era profanare, încălcare a unei legi divine care nu permitea excepţii, şi care a adus moartea a mii de oameni, în timp ce gestul ucenicilor, deşi acuzat ca profanare de Şabat (o grijă superioară celei privitoare la pâinea sfântă), în realitate încălca doar pedanteriile idioate şi legaliste, născocite de pseudoteologii farisei. Nu putem compara poruncile lui Dumnezeu cu poruncile oamenilor. 

În concluzie, comparaţia făcută de Iisus trebuie înţeleasă la un alt nivel. Iisus obişnuia să se apere, adesea, folosind ca argument diverse excepţii formulate deja de farisei, doar că fariseii nu le aplicau consecvent şi spiritual, ci legalistic, inconsecvent şi superstiţios (Mt 12:11; Lc 13:15-16). Din faptul că iudeii nu resping comparaţia cu David şi pâinea sfântă, înţelegem că ei credeau că lui David i se cuvenea excepţia, fiindcă el era un mesía, în plus era şi flămând. Iisus a sugerat, prin aceasta, că statutul Său şi al ucenicilor Săi este asemănător cu imaginea pe care iudeii o aveau despre David. Dacă David era exceptat de la regula divină, cu atât mai mult Iisus şi oamenii Lui erau exceptaţi de la regulile halakhice. 

Iisus a adăugat un alt argument: slujbele rituale de la templu, care implicau multă treabă (sacrificări de animale, jupuiri, fierbere, transportul resturilor etc.), atunci când ele au loc Sâmbăta, de ce nu sunt interpretate ca profanare? După regulile rabinice, acestea ar fi trebuit să fie considerate deasemenea violare a Şabatului, fiindcă ele sunt munci menţionate pe lista celor 39. Ei judecau că preoţii sunt nevinovaţi, deoarece ei fac o slujbă pentru Domnul, la fel şi în cazul în care ziua a opta (a circumciziei pruncului) coincidea cu Sabatul, însă ei „judecau după aparenţe, nu după dreptate” (Ioan 7:23-24). Pentru că ei tratau legile rituale (care nu erau veşnice) ca fiind totuşi mai importante decât Şabatul, slujbele Templului ca fiind mai importante decât imaginea lor despre Şabat, Iisus a afirmat că El este mai mare decât Templul (Mt 12:6). Şi a adăugat că principiul bunătăţii / harului / milei (הסד χésed) este superior ritualului. 

La încheierea apărării Sale, Iisus a tras concluzia sub forma unui aforism: ,,Sâmbăta a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sâmbătă” (Marcu 2:27). Declaraţia aceasta trebuie înţeleasă în contextul dat şi în contrast cu iudaismul oficial, care până astăzi susţine că omul a fost făcut pentru Lege, nu Legea pentru om. Dacă Iisus nu ar fi permis discipolilor Lui să mănânce, pentru că era zi de sâmbătă, aceasta ar fi însemnat că Sâmbăta este doamnă şi omul este robul ei. Dumnezeu însă a făcut pe om (bărbat şi femeie), domn încă de la început, guvernator al lumii create (Geneza 1:28). APOI a fost creată sâmbăta. 

Se poate înţelege mai bine relaţia dintre om şi sâmbătă, prin comparaţia cu relaţia bărbat-femeie, aşa cum apare în teologia lui Pavel. În tabelul de mai jos, cele două texte sunt puse în paralel şi marcate semnificativ cu A (afirmaţie), N (negaţie cu adversativă) şi C (concluzie).

alt

Concluzia este că, după cum soţul, în limbajul lui Pavel, are un gen de autoritate asupra soţiei, la fel şi neamul omenesc este domn peste sâmbătă. Această „domnie” se referă la faptul că în sabat, omul este fiu liber al Marelui Domn, aşa cum a fost făcut în paradis. Legea lui Moise nu interzisese nicăieri libertatea de a lua un fruct sau seminţe, sau altceva, ca să mănânci. Se specifică doar faptul că activităţile de bucătărie propriu-zisă (facerea focului, gătitul şi tot ce ţinea de acestea: tăierea unui animal, tocare, pregătiri specifice) trebuiau făcute în Ziua Pregătirii (Vineri). 

A lua un fruct sau o nucă din pom, un strugure din vie, sau spice din lan, pentru a le mânca imediat, nu implică nici un fel de muncă, preparare, sau profanare; este chiar mai simplu decât aşezarea unei mese, cu toate blidele şi tacâmurile, care mai apoi trebuie şi spălate. Îşi imaginează oare cineva că Adam şi Eva în paradis şi-ar fi cules de vineri fructele, pepenii, strugurii, păstrându-le undeva? Sau mai degrabă le luau direct din natură, proaspete şi fără nici un fel de umbră de „lucrare” profană? Comparaţia cu mana din Exodul 16 nu ar fi la locul ei aici, deoarece strângerea manei era o muncă zilnică, asemenea recoltării fructelor, şi era urmată de munci de bucătărie, specificate (Ex 16:23), iar Sâmbăta nu cădea deloc mană.    

Înţelegerea obişnuită a propoziţiei este că Iisus este Domn al Sâmbetei pentru că el este Christosul (Fiul omului, cf. Daniel 7), dar „fiu al omului”, înainte de orice, înseamnă „om”. Deci Iisus, în acest sens, este „domn al Şabatului” chiar în calitate de om, nu doar ca Dumnezeu – a se observa după genealogia din Luca 3, că Iisus este Fiu al lui Dumnezeu, pentru că este „fiul lui Adam fiul lui Dumnezeu”. Această afirmaţie îl face pe credincios atât liber, cât şi responsabil faţă de Şabat. Omul a fost făcut domn, dar să nu uităm, că Domnul Dumnezeu l-a făcut pe Adam vicerege, guvernator în numele şi în serviciul Suveranului universului, omul rămânând în continuare sub autoritatea lui Dumnezeu. Domnul Creator a dat apoi porunci domnului Adam. Creatura nu a fost lăsată să decidă singură până unde îşi poate întinde domnia. Între cei doi, e simplu de înţeles, nu poate exista un „legământ frăţesc”, de egalitate, ci un „tratat de suzeranitate”, exprimat prin relaţia Tată – Fiu.

Continuând analogia, rezultă că, după cum soţul, cu toată autoritatea care i s-a dat, nu are dezlegarea de a-şi maltrata soţia, nici măcar prin neglijenţă, dimpotri
vă este dator s-o iubească (1Pt 3:7; Ef 5:25; Col 3:19) la fel şi omul, în general, nu are nici o dezlegare de la Christos să anuleze, să blameze sau să profaneze Sâmbăta, pe motiv că el e domnul, iar ea este… sclavă. Femeia a fost făcută pentru bărbat, dar ca soţie, pe care acesta s-o iubească şi s-o preţuiască potrivit cu natura ei spirituală şi fizică. Nu a fost făcută ca un accesoriu al omului, de care se poate dispensa când doreşte. Sâmbăta a fost făcută, într-adevăr, pentru om, dar a fost făcută ca Şabat pentru om, nu ca zi de lucru. Cele şase zile nu au fost făcute, oare, tot pentru om? Desigur, dar acestea au fost făcute pentru om ca zile de muncă, de robie, de creaţie, etc., în timp ce sabatul a fost creat pentru om ca zi închinată lui Dumnezeu. Nu a fost închinat omului ci a fost făcut în favoarea, spre binele omului, ca să slujească celor mai profunde nevoi spirituale şi fizice ale acestuia. 

Cine (ce şi cum) transcende Şabatul

Revenind la poziţia subliniată în studiul Drd Paula Bud, eu nu aş afirma că Şabatul se subordonează unei legi mai înalte, ci că acea lege înaltă, spirituală este proprie Şabatului, doar că legaliştii nu au observat-o. Doar Şabatul fariseic trebuie silit să se subordoneze principiilor lui Iisus, Evangheliei, deoarece acesta era aproape golit de conţinut, păzit ca o superstiţie, numărat, cântărit, măsurat, vegheat obsesiv, o adevărată pacoste. În locul bucuriei şi libertăţii închinării, al relaţiilor sociale nevinovate şi al împlinirii nevoilor de bază ale omului (fizice şi sufleteşti), Şabatul rabinic aducea în timpul sacru grija superstiţioasă şi ameninţarea. Sâmbăta era privită aproape ca o zi nefastă în care trebuie să te fereşti de o serie de lucruri, ca să nu păţeşti ceva.

Logica exprimată de autoare (p. 28), că „Templul este mai mare decât Şabatul, iar Mântuitorul mai mare decât Templul” …. deci „Mântuitorul este mai mare decât Şabatul”, este corectă, dacă ne păstrăm în limitele contextuale. Dacă însă ne orientăm după principiul Quod licet Jovis non licet bovis, sau că mesiile ar fi mai presus de lege (mă refer la David, la Iisus, eventual şi alţi sfinţi de dimensiunile lui David, sau mai mari), greşim. În relaţie cu Şabatul, Iisus nu a făcut deobicei referire la autoritatea Sa divină, ci la acţiunile Sale caritabile cu caracter divin, dar pe care le făcea în calitate de Fiu al Omului (Omul, Reprezentantul Oamenilor), aşa cum prefera să Se numească. Ca Fiu al Omului, Iisus S-a supus Legii, aşa cum S-a supus şi Botezului şi Crucii (de care nu avea nevoie pentru Sine). Era imposibil ca, venind în trup omenesc, El să ne anunţe că este mai presus de lege şi că poate dezlega Legea. Ştiind că este acuzat de o asemenea tentativă, Iisus a răspuns clar că El a venit să împlinească, nu să dezlege (Mat 5:17-20).

De aceea, minunile făcute de Iisus, care celebrează puterea creatoare a lui Dumnezeu, precum şi izbăvirea de suferinţă, nu trebuie interpretate ca semne ale unei odihne mai adevărate, dincolo de Sâmbătă, cu atât mai mult, cu cât Iisus arăta că prin asemenea minuni El onora mai degrabă Şabatul şi pe Dumnezeul căruia îi era închinat. Episodul cu femeia gârbovă din Luca 13 sugerează vindecarea pe care Iisus a adus-o Şabatului. Iudeii până astăzi numesc Sâmbăta Malkat Şabbat (Sâmbăta Regină), regina zilelor. În cinstea venirii ei se aprind lumânările de Şabat vineri seara. Dar Şabatul devenise între timp o femeie gârbovă, „legată de Satan”, drept pentru care Iisus, ca şi în cazul curăţirii Templului, a pus mâna pe biciul harului şi a exorcizat demonii care o ţineau legată, pentru ca să stea dreaptă şi să laude pe Dumnezeu. 

După Ioan 5:17, unde Iisus spune „Tatăl Meu lucrează şi Eu de asemenea lucrez”, deasemenea trebuie subliniat că aceste cuvinte nu sunt spuse în atelierul de tâmplărie din Nazaret, într-o zi de Sâmbătă, ci la Ierusalim, după ce vindecarea unui orb din naştere (boală cronică, nu acută; după farisei, mai suferea amânare!) îi atrăsese lui Iisus condamnarea morală din partea liderilor farisei. Convingerea mea este că Iisus nu a spus lucrurile acestea doar în calitate de Dumnezeu Creator. În primul rând a spus-o ca Fiu al Omului, ca om. Expresia „Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17) este instructivă în acest sens. Iisus nu făcea minuni în calitate de Dumnezeu (deşi El era în acelaşi timp Dumnezeu deplin), ci în calitate de Fiu al Omului supus lui Dumnezeu, şi imitând pe Dumnezeu. Diferiţi profeţi şi apostoli au făcut la fel.

Finalul articolului (p. 31) întoarce brusc discuţia în altă parte. Autoarea sugerează că perspectiva duhovnicească asupra Şabatului înseamnă că „dacă privim Şabatul din acest punct de vedere

[i.e. duhovnicesc, nu în literă], atunci putem spune că trăind în Şabat deşi aflăm odihnă, nu suntem încă în Înviere.” Ideea fusese exprimată şi de Vincenzo Monachino, coordonatorul doctoral al lui Bacchiocchi şi prefaţatorul cărţii acestuia, care după ce aprecia toate perspectivele spirituale ale Şabatului biblic, aşa cum îl descrie Bacchiocchi, la sfârşit sugera (ironic!?) că în mod ideal ar mai fi fost necesar un capitol, care să trateze Şabatul ca celebrare a Învierii. Dacă Sâmbăta este văzută aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, ea nu sărbătoreşte creaţia în sine, ci pe Creator, pe Acela care are viaţa în Sine. De aceea, deşi Dumnezeu înfiinţase Paştele ca memorial al eliberării, acest motiv a fost adăugat şi Sâmbetei, după Exodul din Egipt (cf. Deut 5), astfel încât Sâmbăta comemora acum pe Dumnezeu nu doar ca Atotcreator, ci şi ca Mântuitor. Şi, potrivit teologiei biblice, vetero şi neo-testamentare, numai Creatorul poate fi Mântuitor. De aceea este important că numeroase locuri biblice Îl prezintă pe Christos, cel deofiinţă cu Tatăl, ca fiind Creatorul (Ioan 1:1-14; Col 1:16). 

Christos este Dumnezeu, având viaţă în Sine Însuşi (Ioan 5:26). Dumnezeirea nu poate apărea, nu poate avea început, origine, şi deasemenea nu poate avea sfârşit sau întrerupere. Pe Cruce, Iisus a murit cu adevărat, dar în singurul fel în care putea muri, şi anume ca om adevărat. Ca Dumnezeu însă, El rămânea ceea ce era, adică „Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11:25; Exod 3). Izvorul de viaţă veşnică, izvorul nemuririi, natura divină, singura nemurirea (1Tim 6:16) era în El. Puterea învierii Lui nu este alta decât puterea creatoare a lui Dumnezeu, aceea prin care a făcut atâtea minuni mântuitoare, aceea care a rămas nemuritoare şi după ce El a murit pe Cruce. Astfel că în Sâmbăta Mare, cei ce credeau în El şi ţineau Şabatul după Poruncă (Luca 23:56), nu erau rătăciţi, chiar dacă erau deprimaţi şi înspăimântaţi. Chiar dacă ei nu ştiau, puterea Învierii Lui nu murise odată cu El, ea era prezentă înainte de faptul Învierii, aşa cum Mântuirea, cu toate aspectele ei este garantată de identitatea şi puterea Creatorului.

De aceea, Dumnezeu nu a ales diverse zile săptămânale pentru a sărbători marile evenimente ale mântuirii, altminteri ar trebui să ţinem şi vinerea, şi duminica şi joia, patru zile din şapte. El a pus asupra unei singure zile sfinţenia tuturor faptelor Lui care Îl definesc ca Dmnezeu Creator şi Mântuitor. Învierea este un fapt al puterii creatoare şi mântuitoare, ca şi celelalte minuni făcute de Iisus. Este cea mai spectaculoasă minune a puterii Lui. Dar să nu uităm, că moartea Lui, din Vinerea Mare, este cea mai mare minune a iubirii. În faţa Învierii se miră numai oamenii. În faţa Jertfei se pleacă însă tot cerul şi pământul. Sâmbăta le cuprinde în sine pe toate, fără nici o nedreptate, şi fără nevoia de a apela la logica numerolog
ic-cabalistică, promovată de unii autori din epoca patristică şi de imitatorii lor până astăzi.

Autoarea, încheie cu cuvintele: „De aceea, sfârşitul existenţei pământeşti […]şi al existenţei creaţiei în forma ei actuală […], ar fi de preferat să nu ne surprindă în ziua Şabatului, ci să ne găsească trăind deja în ziua a opta pe care Sfântul Simeon Noul Teolog, o identifică cu Însuşi Dumnezeu, putând să asumăm spusele Sfântului Apostol Pavel,  ’nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine’” (Gal 2:20). Această declaraţie finală, care pune în umbră rolul practic al poruncii Şabatului, şi care tratează superstiţios Şabatul (dar din perspectiva opusă fariseilor), şi se împotmoleşte în mistica numerologică (ziua a opta, nu a şaptea!), este un fel de proză poetică din care aflăm că ziua a opta a săptămânii (echivalentă cu a cincea roată la căruţă) corespunde lui Dumnezeu… Adică, Doamne, 7 zile din săptămână sunt ale mele, pe-a opta Ţi-o dau Ţie, fiindcă are număr fast. 

Dacă „ziua a opta” (o expresie codificată pentru presupusa superioritate a Duminicii faţă de Sâmbătă) reprezintă pe Dumnezeu, atunci pe cine reprezintă ziua a şaptea ? Una vine din porunca limpede a lui Dumnezeu, respectată de la Facere până la Desfacere şi Refacere, cealaltă vine din mintea iscoditoare şi oportunistă a omului. „Nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine”, înseamnă ce anume? Că în mine, creştinul, trăieşte un Christos gnostic antisemit? Sau un Christos care a uitat 1-2 din cele zece porunci? Discuţiile pe tema aceasta pot fi fără sfârşit. Impresia mea este că studiul respectiv este fie neterminat, fie este doar un capitol dintr-o lucrare mai amplă, iar duzpă acest capitol urmează cel care va susţine, la fel de biblic şi de exegetic, ziua a opta…? Până se va descoperi ziua a opta a săptămânii, eu rămân cu a şaptea, identificată de curând cu atâta precizie de calendarul ortodox. Nu de alta, dar e singura în Biblie care apare ca zi de odihnă şi în acelaşi timp, ca lecţie vie de ceea ce înseamnă odihna mântuirii prin Christos: părăsind grija faptelor (de cele rele suntem iertaţi, iar cele bune nu sunt meritorii), şi odihnindu-ne admirând fabtele Lui creatoare şi mântuitoare.     

Postează un comentariu

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.