martie 2024
D L Ma Mi J V S
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
525
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Home/Articole/Fără categorie/Psaltirea – străveche, autentică și perenă

Psaltirea – străveche, autentică și perenă

O schiţă introductivă la cartea Psalmilor, cu ocazia studiilor biblice ale Şcolii de Sabat (ianuarie-martie 2024.)

Introducere

Psaltirea se numește în ebraică TƏHILLIM. Este pluralul substantivului „təhillā” (cântare de laudă), specific ebraicei populare din epoca greco-romană („limba înțelepților”). În ebraica biblică, pluralul era təhillōṯ (isprăvi lăudate, cântări de laudă) şi apare de şase ori, exclusiv în poezie (Ex 15:11; Ps 9:15; 22:4; 78:4; Is 60:6; 63:7).

Aceasta arată că titlul actual TƏHILLIM a fost dat Psaltirii destul de târziu. Nu știm ce nume purta colecția la origine. Dar acest titlu ne arată cum percepeau iudeii aceste poeme liturgice, care se cântau la diferite ocazii. Indiferent de conținutul fiecărui psalm, aceștia nu erau considerați simple meditații, văicăreli și cimilituri profetice, ci „cântări de laudă” (Mt 26:30 ὑμνήσαντες „cântând ei imnul” / cântarea de laudă).

Poate să fie laudă pentru Dumnezeu și o rugăciune sfâșietoare? De ce nu? Dacă Dumnezeu S-a lăudat cu Iov, dacă omul doborât de întristare încă se mai roagă (vezi disperarea de la sfârșitul  Psalmului 39!), este o dovadă a credinței și o garanție a victoriei; și astfel rugăciunea omului devine o laudă la adresa Celui care are întotdeauna soluții. Recunoaşterea înfrângerii noastre este o laudă la adresa Domnului: „Da, omul cel mai aprig Te va recunoaşte învingător, // rămăşiţa furioşilor se va încinge cu sac.” (Ps 76:10).

Muzica

În tradiția traducerilor biblice, această colecție se numește Psalmi / Psaltire, care este titlul din vechea traducere greacă. Un psalmos este un cântec acompaniat de instrumente cu coarde ciupite (psallo = a ciupi coarda).

Cât despre melodie, ritm, stil, moduri muzicale etc., nu seștie absolut nimic. Până acum câteva secole, muzicanții nu foloseau partituri, după cum foarte mulți din lăutarii talentați de astăzi cântă după ureche, după memorie și au darul excelent al improvizaţiei.

Deși eu nu cred că ar trebui să ne întoarcem la stilul psalmilor israeliți în liturgica bisericii, așa cum nu trebuie să ne îmbrăcăm astăzi în veșmintele sfinte de acum 3000 de ani, cânt mergem la închinare, nu este greu de observat că muzica psalmilor trebuie să fi fost ritmică, chiar cu strigături, chiote și jocuri (dansuri populare), întrucât se menționează frecvent tamburinele, chimvalele (talgerele) și alte elemente specifice. (Fără să-l trădez pe Herr J S Bach, mărturisesc că îmi place să mă întorc în timp cu inima de copil, să salt în praf cu acei psalți-călușari, strigând versurile ultimei laude din Psaltire!).  

Divizarea literară

Așa cum o avem astăzi, colecția acestor cântări liturgice este formată din cinci cărți, imitând astfel împărțirea Torei lui Moise (Pentateuhul).  Totuși, textul ebraic nu se împarte explicit în „cărţi”. Actuala divizare se bazează pe marcarea finalului unor psalmi cu notația ˀāmēn wˀāmēn (adevărat și iar adevărat! Ps 41:14; 72:19; 89:53) și se crede că finalul Psalmului 106 ar avea același rol.  

Ultimul verset din Psalmul 72 (evident, o notă editorială scribală) anunță că acolo „se încheie rugăciunile lui David fiul lui Ișai” (Ps 72:20). Rugăciuni (təfillōṯ)? Sau cântări de laudă (təhillōṯ)? Septuaginta zice ὕμνοι (hymnoi „imnuri” / cântări de laudă), dar mulți psalmi sunt numiți totuși təfillā (rugăciune, cf. 17:1; 86:1; 90:1; 102:1; Hab 3:1). Interesant este că străvechiul editor al psalmilor a moştenit toți acești psalmi 1-72 ca fiind ai lui David, și anume rugăciuni, deși nu toți aceşti psalmi au autorul menționat, iar unii par să aibă altă paternitate explicită (fiii lui Core: 42, 44-49; Asaf: 50). Mai mult, după încheierea colecţiei „rugăciunilor lui David”, mai apar „psalmi ai lui David” (86, 101, 103, 108-110, 122, 124, 131-133, 138-145). Cazul seamănă cu Proverbele lui Solomon, la care cărturarii regelui Ezechia au adăugat  un nouc ciclu de proverbe solomonice descoperite între timp (cap. 25-29).  

Este dificil de ghicit criteriile după care au fost ordonaţi psalmii. Din nou mă ispiteşte comparaţia cu cartea Proverbelor, unde afară de câteva poeme didactice de la început şi de la sfârşit, proverbele propriu-zise sunt așezate într-o dezordine aproape totală; fapt care fereşte cititorul de plictiseală. În cazul Psalmilor s-a propus o anumită ordine, însă nu chiar convingătoare. Psalmii sunt și ei amestecați în bună măsură. În orice caz, când este vorba de un volum de poezii sau o carte de imnuri bisericești, ordinea tematică nu este primul lucru la care să ne așteptăm, cu atât mai mult, cu cât înseși temele se amestecă în psalmi.

Divizarea textului se poate face, cu atenție, observând curgerea subiectului și schimbarea de subiect sau de temă, precum și unele expresii introductive, în special acolo unde sunt titluri. Comparația dintre textul ebraic moștenit (masoretic) și textul traducerii vechi grecești (Septuaginta/LXX) arată că, în general, vechi scribi/editori evrei au avut o tradiție destul de unitară a identificării fiecărui psalm în parte.

Totuși, există câteva diferențe, care dovedesc că s-au făcut unele greșeli tehnice. De exemplu, psalmii 9 şi 10 alcătuiesc un singur psalm în LXX (și în traducerile dependente de LXX, cum ar fi cele ortodoxe). În acest caz, tradiția divizării din LXX este corectă, deoarece acesta este un psalm acrostih (ordonat după literele alfabetului ebraic, la începutul fiecărui vers). Devreme ce Psalmul 9 cuprinde versurile de la A la L (Alef — Lamed), iar Psalmul 10 cuprinde versurile M-T (Mem — Taw), este clar că la origine a fost un singur psalm. Această divizare face ca numerotarea psalmilor din LXX să rămână în urmă cu o unitate, până când apare o nouă nepotrivire între cele două tradiții textuale.  

Dar există și erori de divizare în capitole, care sunt comune celor două tradiții textuale. De exemplu, capitolul 27 din Psalmi, conţine în realitate doi psalmi, 27a (v. 1-6) și 27b (v. 7-14). Verificați: la versetul 6 este o încheiere glorioasă, după care începe o rugăciune la necaz.  

Autori

Referinţele la autori nu trebuie luate în mod simplist. Un „psalm al fiilor lui Core” nu înseamnă că fiii lui Core s-au adunat să confecționeze un psalm, contribuind fiecare cu ceva. În cultura ebraică, „fii” înseamnă „urmași”, fie apropiați, fie cât de îndepărtați. Un psalm al fiilor lui Core este unul care provine din colecția leviților coreiți, care erau cântăreţi. Dintre aceşti „fii ai lui Core”, care erau leviți chehatiţi (din spița lui Chehat), făcea parte Heman fiul lui Ioel, fiul lui Samuel (1Cr 6:22, 33-38; 15:16-17).

Alţi maeştri cântăreţi şi responsabili ai activității muzicale erau: Asaf fiul lui Berechia, levit gherşonit (din spița lui Gherșon: 1Cr 6:39; 15:16) şi Etan fiul lui Cuşaia/Chişi, levit merarit (din spița lui Merari: 1Cr 6:44; 15:17). Iedutun, care apare ca maestru muzician în psalmii 39, 62, 77, este numele mai frecvent al lui Etan levitul (1Cr 15:17, 19 Heman, Asaf, Etan // 1Cr 25:1,6; 2Cr 5:12; 35:15  Heman, Asaf, Iedutun).  

În acest context, Asaf și Etan/Iedutun nu erau frați de sânge cu Heman, așa cum ar părea, când citim anumite texte (1Cr 6:39, 44; 15:17). În uzul ebraic biblic, cuvântul ˀā „frate” (ˀāḫĩm „frați”) are și sensul de coleg / tovarăș (2Sam 1:26). Se folosește și cu sensul de rudă și este adevărat, că toți erau din aceeași gintă, nu doar colegi (cf. Gen 31:32).

Trebuie să facem aici o precizare. Nu trebuie să confundăm pe înțelepții „ezrahiți” Heman și Etan (urmași ai lui Zerah fiul lui Iuda, 1Rg 4:31; 1Cr 2:6), cu leviții cântăreți Heman şi Iedutun (zis Etan), de mai sus. În cartea Psalmilor, se face distincția aceasta, prin precizarea originii („ezrahitul” = zerahitul).   

Fiii lui Core, începând cu domnia lui David şi a lui Solomon, erau: Heman (nepotul lui Samuel) şi cei 14 fii ai săi: Buchia, Matania, Uziel (Azarel?), Şebuel (Șubael), Ierimot (Ieremot), Hanania, Hanani, Eliata, Ghidalti,  Romamti-Ezer, Ioşbecaşa, Maloti, Hotir, Mahaziot (1Cr. 25:4-5, 13, 16, 18-20, 22, 25-31). Dar pe „fiii (=urmașii) lui Core”, îi întâlnim şi după secole, pe timpul lui Ezechia (2Cr 29:13-14). În epoca persană sunt menționați urmași ai lui Asaf (Ezra 2:41; 3:10;  7:7, 24; Ne 7: 44; 11:22-23) și ai lui Iedutun (Ne 11:17), dar nu și ai lui Core, sau ai lui Heman.

Cuvinte vechi

Este un fapt izbitor că atât traducătorii septuagintari, care au tradus psalmii cu circa 2100 ani în urmă, cât și targumiștii, care au activat în perioada greco-romană, și Ieronim în Vulgata lui (c. 400 d. Hr.), nu mai cunoșteau sensul unor termeni vechi ebraici, care se repetă în Psalmi, ceea ce dovedește vechimea titlurilor psalmilor.

 De exemplu, expresia la-mənațțēacare apare de 55 ori în titlurile Psalmilor (4-6,  8-9,  11-14,  18-22, 31, 36, 39-42, 44-47, 49, 51-62, 64-70, 75-77, 80-81, 84-85, 88, 109, 139-140) și odată în Psalmul lui Habacuc (3:19), a fost tradusă de aceștia peste tot greșit, adesea în complet dezacord cu contextul („pentru sfârșit”, „spre victorie” sau „de laudă”). În realitate, mənațțēaeste de la verbul națțēa(a supraveghea îndeplinirea unor sarcini) și se folosea chiar în epoca persană, adesea cu referire la serviciul templului (1Cr 15:21; 23:4; 2Cr 2:2, 18; 34:12; Ezra 3:8-9).

Prin urmare, expresia la-mənațțēaînseamnă că psalmul este dat în grija celui care răspundea de serviciul divin, ceea ce deobicei este tradus „mai marele cântăreților”. Acest sens îl știau și unii dintre traducătorii LXX, dar nu cei care au tradus psalmii, ca dovadă că termenii vechi erau cunoscuți doar de cei mai învățați traducători evrei.

Psalmii poartă diferite denumiri, dintre care unele (maśkil, miḵtam) sunt intraductibile astăzi, în ciuda multor propuneri. De asemenea, o serie de notații muzicale din Psalmi (séla, higayon, šigayôn / šigyonôṯ, gittiṯ,, ˁălamôṯ, šigyonôṯ, šəmini etc.) au rămas pentru traducători și teologi niște ghicitori cu care se întrec în presupuneri. De cel puțin 2100 de ani, nimeni nu mai știe sensul acestor termeni, ceea ce este una din dovezile clare ale vechimii psalmilor.

O dovadă similară este şi ortografia numelui lui David, care este scrisă în Psalmi cu numai trei semne דָּוִד dwd, așa cum apare de sute de ori numai în cărți scrise din epoca lui David până în epoca babiloniană (Rut, Samuel, Regi, Proverbe, Eclesiastul, Osea, Isaia, Ieremia, Ezechiel). În cărțile de după exil, care au o ortografie generală puțin schimbată, numele lui David este scris דָּוִיד  dwyd.   

Cadrul istoric al Psalmilor

A afirma astăzi că psalmii ar fi fost scriși la vremea anunțată în titlurile lor și în majoritate înainte de exil stârnește râsul criticii ateologice contemporane. Filologia biblică „respectabilă” din zilele noastre afirmă că mai toată Biblia ar fi un produs al epocii persane și grecești. Dar orice operă reflectă timpul în care a fost scrisă, prin conținutul și formele ei.

Este posibil ca unii psalmi să fie postexilici, dar devreme ce niciun autor postexilic nu apare în titluri (e. g. Hagai, Zaharia, Ezra, Neemia), nici măcar urmași de-ai lui Asaf și Iedutun, care încă existau în epoca persană, numai un studiu al conținutului psalmilor și un studiu diacronic al ebraicei psalmilor ar putea fi un indiciu. Realitatea fascinantă este că, dintre psalmi, nu puţini au referinţe istorice, care nu depășesc epoca lui David și a lui Solomon, sau epoca regatului davidic.

Perşii sau grecii nu  sunt deloc menţionaţi în Psalmi. Babilonul este menţionat doar în Psalmul 87:4 şi 137:1, 8. Psalmul 137 care vorbeşte explicit despre Babilon şi de atitudinea Edomului nu poate fi datat mai târziu de sfârșitul exilului babilonian și începutul epocii persane. Dar în cele mai multe cazuri, Psalmii reflectă istoria străveche a lui Israel, adică exact ceea ce neagă ateologia critică.

De exemplu, psalmul 60 (care se repetă la numărul 108) este atribuit lui David în titlu, şi se menţionează că a fost scris cu ocazia victoriei asupra unor regate din Siria și Transiordania (aramei, edomiţi, moabiți etc.), victorie menţionată în  2Sam 8:1-14; 1Cr 18:1-13. Conţinutul psalmului este în acord cu titlul: Israel este onorat (v. 7), iar Edomul, Moabul și Filistia sunt aservite (v. 8 NIV).  

Psalmul 68, atribuit lui David, menţionează pe scurt peregrinarea lui Israel din Egipt spre Canaan (v. 8-9, 17), intrarea în Canaan (v. 10), epoca lui Saul, în care „tânărul  Beniamin a stăpânit” peste Israel (v. 27). Apoi apare imaginea popoarelor care vin la Ierusalim ca pelerini. Se menţionează iarăşi Egiptul şi Nubia (v. 31). Și istoria se opreşte aici.

Un alt psalm (78), de data aceasta a lui Asaf, contemporan cu David, rememorează de asemenea trecutul (v. 2-3). Se vorbește despre tribul lui Efraim, care și-a pierdut preeminența (v. 9) pe care o avea pe vremea ieşirii din Egipt (v. 12-17, 43-53). Iosif (1Cr 5:1-2), respectiv Efraim (Gen 48:20), a fost reprezentat de Iosua, profetul comandant al lui Israel (1Cr 7:20, 22, 27). Dumnezeu a cucerit Canaanul (Ps 78:55), dar Israel a fost neascultător şi după aceea (v. 57-59). Ca urmare, Dumnezeu a părăsit centrul cultului care fusese la Șilo, în țara lui Efraim (v. 60-67) şi a ales tribul lui Iuda şi centrul de la Ierusalim (v. 68-69), l-a ales pe David (v. 70-72). Psalmul se  încheie aici, după ce s-a ajuns la apogeul istoriei lui Israel.

Un alt psalm didactic de retrospectivă istorică „al lui Asaf” (81) de cântat la Pesah (v. 3-5), repovesteşte eliberarea din Egipt (v. 5-7), legământul de la Sinai (v. 10), călcarea repetată a legământului și invitația la pocăință (v. 11-16). Nimic cu caracter istoric care să trădeze o retrospectivă târzie.  

Un singur psalm (90, LXX 89) este atribuit lui Moise. Dacă aceste menţiuni sunt târzii, aşa cum cre criticii, cum se face că lui Moise, cel mai faimos personaj al istoriei lui Israel i-au atribuit un singur psalm?

Oarecare încurcături și curiozități explicabile

Comparații între TM și LXX

În traducerea veche greacă (Septuaginta / LXX) sau, altfel spus, în linia de manuscrise ebraice după care s-a tradus în greacă, câțiva psalmi au titluri, care lipsesc în textul masoretic (ebraic tradițional). De exemplu, psalmii 33, 43, 71, 91, 93-99, 104, 137, care în textul masoretic (TM) sunt orfani, în LXX sunt atribuiţi lui David (vezi LXX Ps 32, 42, 70, 90, 92-98, 103, 136).

Există însă şi cazul invers, când TM adaugă în titlu „al lui David”, în timp ce LXX, Targumul (trad. iudeo-aramaică) şi Syriaca (trad. aramaică creștină) nu au referință la autor. Deasemenea, Ps 124, care este atribuit lui David, în TM și în Targum, este orfan în LXX.  Aceste cazuri sugerează că tradiția străveche a putut încuraja atribuirea unor psalmi lui David, acolo unde manuscrisele originale nu menționau autorul. Aceasta se explică și prin faptul că autorul cel mai faimos și cel mai frecvent menționat în Psalmi este David (peste 80 de ocurențe).

În mai multe cazuri, LXX semnalează faptul că acel Halelu Yah (Lăudați pe DOMNUL) de la sfârșitul unor psalmi (e.g. TM 104:35, cf. LXX 104:1) trebuie citit ca titlu al următorului psalm.   

Psalmul 65 este atribuit lui David în TM. Dar în LXX, unde are numărul 64, lângă referinţa „al lui David”, se adaugă că ar fi o cântare a lui Ieremia şi a lui Ezechiel (!). Totuși, nimic din conținut nu amintește de exil. Și oricum, psalmul nu poate avea trei autori. La psalmul 71, pe care LXX îl numără 70 și menționează că este al lui David, adaugă în titlu „al fiilor lui Ionadab și al primilor care au fost luaţi captivi ”.

Psalmul 93 în LXX (92) poartă titlul „Pentru ziua dinaintea Sabatului”, ceea ce pare să fie un adaos târziu, din epoca elenistică, sub influenţa titlului psalmului anterior 92 (LXX 91). Sub aceeaşi influenţă probabil, Ps 94 (LXX 93) are în titlu mențiunea „pentru a patra  zi a săptămânii”, ceea ce sugerează că în litugica săptămânală antică, se cânta miercurea. Psalmul 96 (LXX 95) adaugă în titlul grecesc că a fost cântat „cu ocazia reconstrucţiei templului după exil”.  Ps 97 (LXX 96) adaugă în titlul grecesc „când țara lui/Lui a fost pusă în ordine”.   

Ps 137 este atribuit în LXX lui David (în linia de manuscrise ebraice după care s-a tradus în greacă acum c. 2100 ani). Dar referirea la Babilon din primul verset, ne trimite explicit în epoca persană. De aici se vede că statutul anonim pe care psalmul îl are în textul masoretic indică autenticitate.

Psalmul 147, care în TM este orfan, în LXX (146) este atribuit lui Hagai și Zaharia. Tradiția aceasta poate să fi păstrat ceva adevăr, deoarece psalmul menționează repatrierea la Ierusalim după exil (v. 2). De asemenea, psalmul orfan 148 este atribuit în LXX lui Hagai și Zaharia, de data aceasta însă fără nicio justificare în text, ceea ce sugerează că tradiția scribală a fost influențată de titlul LXX al psalmului anterior.  

LXX are și un psalm 151, atribuit lui David, care lipsește din colecția ebraică, dar a fost descoperit printre psalmii necanonici de la Qumran.

Probleme asemănătoare în TM

Psalmul 77 are în titlu „După Iedutun. Un psalm al lui Asaf”. Confuzia se datorează prepoziției ˁal (asupra, despre, cu privire la), care este probabil o eroare scribală, în loc de ˀel (către, lui, pentru), ca în multe alte cazuri, unde cele două prepoziții s-au confundat. Aici Iedutun este „maestrul cântăreț” sau „supraveghetorul serviciului (muzical) de la templu” (VDC: „mai marele cântăreților”), căruia îi este încredințat psalmul la origine.     

Un psalm atribuit lui Asaf (80), după ce afirmă că Dumnezeu Și-a condus poporul prin fiii Rahelei (Iosif și Beniamin, v. 1-2), și că a luat vița lui Israel din Egipt și a răsădit-o în Canaan (v. 8-10), de s-a întins apoi în nord până la Eufrat (v. 11, cf. Gen 15:18; Ex 23:31; Ios 1:4; Ps 89:25; 1Cr 18:3), descrie apoi o abandonare din partea lui Dumnezeu, care Și-a lăsat via la cheremul mistreților (v. 12-13).

În acest caz, autorul „Asaf” ar putea fi un urmaș din neamul lui Asaf. Un contemporan al lui David și al lui Solomon, la apogeul regatului davidic, nu avea cum să menționeze o asemenea abandonare din partea lui Dumnezeu, având ca rezultat invazia dușmană descrisă. Interesant este că în Septuaginta, titlul se referă explicit la perioada asiriană. Cel mai probabil, mențiunea din titlu („al lui Asaf”) a fost adăugată de un scrib, cu peste 2200 ani în urmă, inspirându-se din titlurile psalmilor anteriori, care sunt „ai lui Asaf”.

De asemenea, „Etan ezrahitul” din Ps 89, care în ultima parte a psalmului lui se referă la problemele regatului Ierusalimului, în ciuda promisiunii făcute de Dumnezeu lui David, trebuie să fie o intervenție didactică mai târzie, influențată de titlul psalmului anterior, 88 („al lui Heman Ezrahitul”), care de asemenea ar putea fi o interpolare mai târzie, deoarece în acelaşi titlu se spune că este al fiilor lui Core, care erau leviţi, nu ezrahiţi.  

Exemplele pe care le-am dat și observațiile făcute pledează atât în favoarea unei modeste activități scribale/editoriale de-a lungul timpului, până acum două milenii, în ce privește paternitatea psalmilor. În același timp, este și o pledoarie pentru conservarea unui text cu siguranță preexilic, autentic, cu o majoritate de psalmi din epoca lui David. Limbajul arhaic, specific poeziei ebraice este de asemenea un argument, pe lângă armonia dintre conţinutul psalmilor şi contextul istoric.  

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.