aprilie, 2018
D L Ma Mi J V S
« Mar    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
42
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Calea mântuirii/Adam I, Adam II, Adam III

Adam I, Adam II, Adam III

Draga Florin,

Iti scriu, framantat de niste idei in ce priveste sacrificiul Domnului pe care nu le inteleg. Nici pana acum nu le intelegeam dar in ultima vreme m-am gandit mai mult la aceste aspecte si nu gasesc nici un sens.

In predici, in poezii, in articole sau in carti se prezinta ideea ca noi, oamenii, toti meritam sa fim nimiciti, adica pedeapsa cu moartea A DOUA odata cu caderea lui Adam. Dumnezeu da pe Fiul pentru oameni care „nu meritau” spun autorii si pastorii cu privire la subiect.

Pentru mine aceste lucruri luate literal si logic nu au nici un sens logic. Situatia din perspectiva mea sta in felul urmator:

Adam nu asculta de Dumnezeu si cade. Pacatul trece asupra tuturor, si prin acesta si consecintele : suferinta si moarte.(trec peste faptul ca desi nu suntem initiatorii, si nici macar cei care au picat testul suntem singurii care sufera consecintele pacatului in univers lucru care mi se pare foarte nedrept) Dar mai mult si in mod neasteptat asupra tuturor trece si sentinta de moarte vesnica. Prin urmare in contextul in care nu exista un mantuitor noi toti eram condamnati la moarte vesnica.

Carevasazica niciunul din noi nu a comis fapta care duce la moartea a doua, si totusi toti suntem condamnati la moarte pentru o fapta pe care nu am comis-o. In ce fel de justitie asa ceva pare drept, just si corect nu pot nicicum sa inteleg.

Mai mult ni se spune ca Hristos a venit pentru noi care nu meritam. Alta problema de logica. Deci eu nu pacatuiesc si totusi  merit moartea pentru o fapta pe care nu am comis-o si in acelasi timp nu merit nici a doua sansa de reabilitatere pentru fapta pe care nu am comis-o, dar totusi Dumnezeu o ofera. Sa fiu iertat…dar stupid e singurul cuvant care imi vine in minte la o astfel de abordare!!!

Pentru faptele si pacatele comise ulterior jertfa are sens…cat de cat dar nici aici in totalitate. Dar pentru o fapta pe care nu eu am comis-o nu pot sa inteleg logica de nicio culoare. Nu e vorba ca nu apreciez darul lui Dumnezeu dar mi se pare ca se pune in carca oamenilor ceva incorect – fapte necomise de ei. Nu eu, si nu Gicusor a ales sa nu asculte de porunca directa a lui Dumnezeu si sa ajunga in starea asta….ci ADAM si a lui nevasta…si nu altii. Dar nu e de ajuns ca suport consecintele neascultarii lor – ci mi se spune ca fara Hristos eram condamnat la moarte vesnica pentru nici mai mult nici mai putin decat fapta comisa de altcineva. Si inca si meritam aceasta condamnare. In ce context de dreptate poti sa meriti asa ceva…ma depaseste.

Ca sa sumarizez – ce mi se pare deplasat e conceptul de „meritam” in contextul in care fapta nu ne apartine niciunuia. Aici nu e vorba de eschivare sau de refuzul de a-mi asuma ceva. Nu. E pur si simplu o chestiune de absurditate cand incerci sa impaci lucrurile logic. In nicio justitie omeneasca, oricat de corupta ar fi – nu ti se vei fi condamnat pentru fapta altcuiva. Totusi ni se spune ca justitia cereasca care este superioara a facut-o cu seninatate chiar. Poate veti spune ca totusi, Dumnezeu a rezolvat problema si ca noi nu mai suntem condamnati pentru ca s-a adus jertfa. Pe mine contextul in care Hristos nu ar fi venit ma socheaza, context in care Dumnezeu cerului ar fi condamnat o moarte vesnica o planeta de fiinte pentru fapte care nu le apartin.

Dragă Ben-Adam

Nu mă mir că te tulbură această problemă, deoarece, într-o formă sau alta, neînţelegerea Evangheliei (sau uneori chiar înţelegerea ei) a determinat respingere din partea iudaismului, a păgânismului greco-roman, a unor radicali umanişti începând cu sec. XVI (unitarienii, arminienii, universaliştii şi mulţi teologi moderni), care au respins doctrina ispăşirii substitutive, pe motive legaliste sau raţionaliste. Chiar şi printre AZS există unii teologi care resping ideea de ispăşire substitutivă. În ultimii ani, un pastor austriac (Krakolinik) a fost demis pentu acest motiv.

Înainte de toate, cred că trebuie stabilită o anumită regulă a jocului. Biblia trebuie abordată raţional, dar nu raţionalist. Raţionalismul aşează raţiunea umană ca un criteriu suprem deasupra Revelaţiei. Dar omul raţional poate avea o atitudine mai modestă faţă de revelaţia divină, încât să lase loc credinţei în Înţelepciunea Supremă. Până la urmă, totul se rezumă la a accepta revelaţia biblică sau a o respinge.

Îţi înţeleg frustrarea. Am să-ţi explic cum înţeleg eu, fără pretenţia că am făcut un studiu teologic aprofundat în această privinţă. Eu cred că noi adesea condamnăm în Biblie un straw man – fie ridicat de noi, fie de alţii de dinaintea noastră. Adesea, o anumită enunţare simpli(sti)ficată a doctrinei într-un stil naiv sau poetic, o face incredibilă şi apoi vulnerabilă.

(Poate că răspunsul meu ţi se va părea că nu este la direct la obiect. Te rog totuşi să citeşti cu atenţie următoarele paragrafe, înainte de a ajunge la răspunsul propriu-zis. Sunt silit să fac aceste incursiuni, pentru a pregăti terenul. Probabil s-ar putea face mai pe scurt şi mai concentrat. Dar acum este deja miezul noţii, sunt foarte obosit, şi nu mă pot concentra suficient ca să fiu mai scurt şi mai clar. Voi fi atent însă).

Adam şi Eva au făcut un păcat de moarte, pentru că au călcat în mod intenţionat o poruncă, fără circumstanţe atenuante, după ce fuseseră avertizaţi că vor fi pedepsiţi cu moartea. Dumnezeu nu îi ameninţase că le va lăsa urmaşii de izbelişte, dacă vor păcătui, sau că vor cauza pierzarea întregii familii omeneşti; ci îi ameninţase că vor fi pedepsiţi cu moartea în aceeaşi zi. Nu este adevărat că moartea de care suferim acum, precum şi alte neplăceri, sunt plata păcatului. Ele sunt doar urmări ale păcatului. Este foarte important să înţelegem acest fapt.

Noi nu avem nici o vină personală pentru păcatul lui Adam, mai mult decât pentru păcatele propriilor noştri părinţi. Nu avem nici o vină că ne-am născut programaţi la păcat, şi nu toate păcatele pe care le facem au aceeaşi greutate de vină. Atât după Legea lui Moise, cât şi după alte legi pământeşti, păcatele erau tratate diferenţiat. Ca oameni putem greşi în ce priveşte evaluarea gravităţii păcatelor, socotind grave unele lucruri care pentru Dumnezeu sunt mai pardonabile, sau socotind uşoare anumite fapte sau atitudini care în faţa lui Dumnezeu sunt deosebit de grave. Afirmaţia stereotipă că toate păcatele sunt la fel nu are justificare nici biblică, nici raţională, nici în Spiritul Profetic. Este o gogoriţă inventată de libertini, care vor să acopere, de exemplu, cazuri flagrante de destrăbălare sau corupţie, cu afirmaţia că şi „bârfa” şi „pâra” (i.e. criticile la adresa lor) sunt la fel de grave.

În timp ce păcatele noastre pot fi mai grave sau mai puţin grave, fiecare dintre noi suntem căzuţi din starea de puritate a copilăriei. Noi avem căderea noastră, dincolo de căderea lui Adam. Nu fiecare cădere este la fel, nu fiecare este la fel de vinovat, în special pentru că nu fiecare a fost luminat la fel de mult cu cunoştinţa adevărului. Dar starea naturală în care suntem este aceeaşi. Încă din copilărie, dacă nu ne dezvoltăm sub controlul Duhului Sfânt, ne dezvoltăm strâmb, cu un caracter care răspunde stării noastre naturale şi cu o atitudine vinovată faţă de Dumnezeu. Dumnezeu dă un timp dezvoltării caracterului, ca să se „coacă”.

Mântuirea este eliberarea nu doar de vina, urmările şi plata păcatului, ci şi de puterea păcatului, pentru ca păcătosul iertat să poată dezvolta un caracter ceresc. Nu mă refer aici la nu ştiu ce performanţe, ci la atitudinea dreaptă, care înseamnă în primul rând credinţă şi pocăinţă exprimată, adică exact ce a făcut tâlharul de pe cruce. A recunoscut că este drept ca el să fie executat prin tortură, pentru că aşa prevedea Legea pentru faptele pe care le făcuse. Şi este important să avem acest caracter, deoarece fără atitudinea profundă şi sinceră a pocăinţei, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.

Pruncii, copiii mici, manifestă mai degrabă instincte şi reflexe decât caracter. Nu se pierde un copilaş pentru că a murit fără să fi demonstrat nu ştiu ce performanţe de caracter. La o anumită vârstă, nici nu poţi face păcate pe care Dumnezeu să ţi le pună în cont. Dar dacă ţi-ai format un caracter defectuos, menţinând un viciu sau o atitudine nedreaptă, eşti responsabil, chiar de la o anumită vârstă a copilăriei (nu decid eu vârsta, poate diferi de la caz la caz). Anumiţi păcătoşi nu vor fi înviaţi ca să fie pedepsiţi la sfârşitul mileniului, deoarece nu au fost destul de vinovaţi pentru aceasta; dar nici nu vor putea fi înviaţi pentru viaţă veşnică, deoarece caracterul lor nu este potrivit ca să se manifeste printre locuitorii cerului. Aceştia vor pieri ca şi necuvântătoarele, iar cei vinovaţi de pierderea lor vor plăti şi pentru ei.

Fără lucrarea lui Dumnezeu pentru noi şi în noi, chiar cei mai buni dintre noi nu am avea nici o nădejde, fiindcă – indiferent de gravitatea păcatelor acumulate – atitudinea noastră naturală este egocentrică şi rebelă faţă de Dumnezeu. Duhul Sfânt se luptă cu noi ca să ne câştige pentru Christos; dar nu întotdeauna reuşeşte, deoarece voinţa nesfinţită se poate îndepărta treptat de influenţa Duhului şi, prin repetarea atitudinii, poate întări un caracter care nu poate locui printre îngeri. Cu siguranţă că Dumnezeu nu va aduce înapoi în cer nişte critici străluciţi de felul celor pe care i-a alungat cândva. Prin urmare, problema vieţii veşnice şi pedepsei veşnice nu ţine atât de mult de faptă, ci de esenţa şi semnificaţia netă a faptei – atitudinea, care creează un caracter.

Moartea păcătoşilor nu este în toate cazurile un sfârşit meritat, în sensul ispăşirii unui păcat de moarte; dar în toate cazurile este soluţia optimă, deoarece viaţa veşnică este un dar imens oferit numai acelor cu adevărat pocăiţi, despre care Dumnezeu ştie că nu vor tulbura vreodată armonia cerului. „Meritat,” în acest caz, este mai corect să fie înlocuit cu „drept”. Aceasta nu înseamnă că fiecare păcătos pierdut va suferi acelaşi grad de pedeapsă finală, aşa cum a suferit Iisus în locul tuturor.

Iisus a suferit şi pentru bandiţii între care era aşezat, şi pentru cei care se făceau vinovaţi de un mare păcat condamnând pe Iisus, şi pentru toţi cei care cu adevărat meritau şi merită să fie pedepsiţi aşa cum a fost tratat Iisus. Această pedeapsă nu este meritată de noul-născut pentru că mânjeşte pamperşii, nici de adolescentul care a furat o bijuterie, nici chiar de un sinucigaş, desfrânat sau beţiv. Dumnezeu va şti mai bine cum este drept să pedepsească pe fiecare după vina lui reală. Iisus însă a suferit mult mai mult, pentru că El a plătit preţul vinei pentru cei mai vinovaţi, pentru cei care au păcătuit aducând asupra altora torturi asemănătoare şi pentru cei care au adus lui Dumnezeu suferinţă şi ofensă de neimaginat.

Deci subiectul trebuie înţeles mai profund, prin prisma a tot ce învaţă Biblia. Luat superficial, duce într-adevăr la absurditate.

Dumnezeu promisese să dea lui Adam şi Evei pedeapsa meritată. Dar Dumnezeu nu Şi-a ţinut promisiunea de moarte, pentrucă Acela care este asemenea Lui S-a aşezat între păcătos şi dreptatea divină, cerând să vină asupra Sa pedeapsa, după cum fusese plănuit din veşnicii. Astfel că tot ce a urmat Căderii, naşterea de generaţii după generaţii, cu bune şi rele, au fost posibile prin intervenţia Mântuitorului, care este Creatorul şi Legislatorul. Aceasta înseamnă că omul a moştenit nu doar urmările păcatului de la Adam, ci şi urmările harului descoperit de Dumnezeu încă din ziua Căderii. Dacă Dumnezeu ar fi preferat să împlinească dreptatea după merit, ar fi aplicat-o asupra primilor păcătoşi, şi după aceea nu se mai punea problema urmaşilor lor, fiindcă ar fi murit fără urmaşi. Dar dacă Dumnezeu nu i-a pedepsit pe ei, care au fost vinovaţi notorii şi ar fi primit pedeapsa pe merit, cu atât mai puţin ar fi pedepsit Dumnezeu pe fiecare urmaş al lui Adam, exact aşa cum a plătit Iisus. Aceasta înseamnă că, dacă nu exista Mântuitor, nu eram toţi condamnaţi, ci numai Adam şi Eva.

Problema este mult mai profundă decât ce am scris eu, şi am toată convingerea că în doctrina aceasta (despre care este scris că o vom studia la nesfârşit de-a lungul veşniciei) sunt ascunse cele mai adânci taine ale harului şi sfinţeniei lui Dumnezeu. Sfatul meu este să studiezi chestiunea personal în Scriptură, nu este suficient să asculţi predici sau poezii.

Nu pretind că am limpezit totul, dar m-aş bucura să ştiu că te-am ajutat puţin. Domnul cu tine!

Continuare

In cartile din cer sunt inregistrate pacatele care ar fi fost comise daca ar fi existat ocazia” 5BC 1085
Aici nu este vorba de ce aş fi făcut eu într-o altă viaţă, sau dacă aş fi fost în pielea nu ştiu cui, ci de o referire directă la porunca a zecea. Porunca a zecea condamnă dorinţa, intenţia şi plănuirea de lucruri păcătoase (se dau exemple: soţia aproapelui, casa aproapelui etc.). Nu am ajuns să exteriorizez păcatul, din cauza împrejurărilor nefavorabile (uneori din laşitate, fiindcă n-am avut prietenul sau condiţia care să mă încurajeze!), dar am tânjit, am râvnit şi intenţionat. EGW nu spune aici decât ceea ce spunea şi Iisus: „Cine se uită la o femeie cu gând ca să…., a şi păcătuit cu ea în inima lui”. Ideea nu este stupidă, şi trag nădejde că vei înţelege acest lucru, pentru că voia lui Dumnezeu este să fim cu toată inima pentru El, nu ipocriţi.
Este adevărat, se rostesc uneori exagerări. De exemplu, am auzit grosolănii de genul: „Dacă Iisus ar fi venit la noi, şi noi L-am fi răstignit!” Poate că unii ar fi făcut asta, în anumite condiţii, apucaţi de duhul lui Caiafa. Dar nici măcar Iuda nu a dorit să-L ucidă pe Iisus. Iniţiativa a fost a Sinedriului şi complicii au fost o ceată de ostaşi şi una de urlători plătiţi. Majoritatea poporului nu L-a pus pe Cruce. Dar e drept că nici nu L-au cunoscut şi iubit destul, ca să-L apere. Nu se poate spune însă că toată lumea are aceeaşi vinovăţie şi că odată ce ai făcut un păcat oarecare eşti vinovat de moartea lui Iisus. Nu atât păcatele noastre L-au pus pe Cruce, cât iubirea Lui Însuşi. Unii au ajuns până acolo încât au considerat că evreii sunt vinovaţi de „moartea lui Dumnezeu!” Dacă s-ar vorbi despre aşa ceva, aş replica mea ar fi că, în timp ce Sanhedrinul a zdrobit trupul lui Iisus, Creştinătate, prin lunga ei istorie de violenţă religioasă şi erezii oficializate I-a zdrobit sufletul.

„Întrebarea centrala care apare aici este: toti cei care nu vor fi inviati au avut sansa sa se dezvolte si sa isi dezvolte caracterul?”
 Da, Dumnezeu va dovedi aceasta prin oameni salvaţi dintre cei de aceeaşi categorie. Vor fi salvaţi sclavi şi persoane din triburi păgâne şi din multe categorii la care poate că nu ne-am gândit bine. Dar caracterul care a rămas egocentric şi rebel, nu poate fi recuperat.
„daca sunt inregistrate in cer pacate care ar fi putut fi comise in contextul potrivit – de ce nu se inregistreaza si posibilitatea sfintirii daca ar fi fost contextul potrivit ?”
Dacă reciteşti ce ai scris, în lumina celor explicate mai sus, înţelegi că ideea este sensibil diferită. S-ar putea extinde şi la caracter în general. Am un caracter rău, să zicem, dar nu fac atâtea rele cât aş fi în stare, fiindcă… mă tem de poliţie, sau sunt… impotent. Tendinţele caracterului, chiar dacă sunt uneori înnăbuşite de circumstanţe, ţin de voinţa noastră, de felul nostru de a fi, ele sunt „omul cel vechi” — omul care trebuie dat la moarte. Dacă nu-l dăm acum la moarte, ne va da el la moarte mai târziu. Chiar dacă cineva nu ar fi pedepsit altfel decât că pierde veşnicia, este o urmare infinit de tristă. Îmi pare rău că nu se înţelege acest lucru şi nu se predică mai clar. Predicăm un gen de evanghelicalism superficial, iar adevărata Evanghelie este lăsat de izbelişte.
„cel care a fost intr-un asemenea context, mai ales ca nu are fapte vrednice de moartea a doua sa fie inviat si trecut in rai si invatat sa creasca acolo pana la maturitatea spirituala.”
Fără îndoială că aşa ceva se va întâmpla cu mulţi. Cei care nu au fapte vrednice de moartea a doua nu vor suferi moartea a doua. Copiii care nu şi-au părăsit caracterul bun, copilăresc, se înscriu aici. Dar există şi o vârstă şi experienţă în care este suficientă responsabilitate. Cele mai bune condiţii pentru dezvoltarea spirituală sunt aici în acest „iad”, nu în rai. Caracterul se probează în adversitate. Cei înviaţi se vor dezvolta în continuare în direcţia spirituală pe care au luat-o când trăiau pe pământ. La înviere, Domnul vine cu răsplătirile, nu cu teste noi. Răspunsul poate fi mai profund, dar atât înţeleg şi nu mă ajută inuiţia mai departe. Prefer să nu mă depărtez de ceea ce este descoperit, chiar când îmi permit să fac unele speculaţii legitime. Speculaţiile nu pot fi în siguranţă, dacă nu eşti serios ancorat în revelaţie, în timp ce cauţi ceva mai mult dincolo de otgon.
„Comparatia cu necuvantatoarele mi se pare foarte nefericita in contextul in care fiecare fiinta umana este importanta pentru Dumnezeu si al faptului ca Hristos s-ar fi jertfit chiar si numai daca o singura persoana ar fi putut fi salvata.”
Ai mare dreptate. Dar trist este că, deşi Iisus S-a jertfit pentru toate miliardele lumii, din era antediluviană şi până astăzi, destul de mulţi se pierd. Nu înţeleg exact cum va fi Dumnezeu drept cu fiecare suflet pe care l-a creat, dar doctrina Judecăţii confirmă teodiceea: cum Dumnezeu a fost drept şi cum a făcut tot ce se putea face pentru fiecare. Păcatul aduce cu sine o fatalitate, dar este nedrept să apreciem acum exact toate aspectele, fără să fi văzut dosarele şi să fi asistat la Judecată. Nu ţi se pare formidabil că Iisus Îşi asociază ca asesori la judecată pe prietenii Lui, pe cei salvaţi? Nu ţi se pare extraordinar faptul că însuşi Satan se va pleca în genunchi, în cele din urmă, recunoscând că Dumnezeu este drept? Aceasta nu îi aduce salvare, fiindcă în cele din urmă, va pieri în asediul Cetăţii Sfinte; dar dovedeşte că dreptatea lui Dumnezeu va fi atât de dreaptă, încât până şi diavolul se va simţi silit s-o recunoască.
Când am făcut comparaţia cu animalele, nu m-am referit exclusiv la cei care pier fără a fi pedepsiţi suplimentar la înviere. Toţi cei care trăiesc în păcat duc o viaţă a omului vechi, întemeiată pe instincte şi reflexe. Desigur au şi IQ, dar inteligenţa şi conştiinţa sunt supuse naturii inferioare, egocentrice, nu invers. Celor care sunt înviaţi li se atribuie mai multă responsabilitate, deoarece au avut cunoştinţă. De aceea, ei vor plăti împreună cu demonii. Cei care nu vor fi înviaţi însă, au trăit, din nefericire, trataţi ca animalele şi tratându-se pe ei înşişi şi unii pe alţii ca animalele. De aceea, vor şi dispărea în modul cel mai simplu, murind ca şi animalele. Iisus a murit pentru fiecare din ei, dar vina pierzării lor o vor împărţi cu cei care au răspuns de ei. Cei responsabili vor plăti şi pentru aceste fiinţe; iar aceştia se vor dovedi că nu au fost simple victime ale altora, deoarece dintre ei, unii vor ieşi la învierea drepţilor.
Dumnezeu este mare şi bun. Nu am nici o îndoială că va fi drept. Mă doare că după o jertfă atât de mare se pierd atât de multe suflete şi tocmai deaceea Dumnezeu aşteaptă să ne punem la dispoziţia Lui pentru salvarea altora. Predicarea Evangheliei în puterea Duhului Sfânt măreşte şansele de mântuire pentru mulţi şi, pe de altă parte, înalţă imaginea lui Dumnezeu. În acelaşi timp, îi face pe cei care resping, de două ori mai vinovaţi. Pentru că Judecata se va face nu doar după Lege, ci şi după Evanghelie. Creştinii în special vor fi judecaţi după Evanghelie, fiindcă ei fac cel mai mare caz de ea.
Comentează și pe facebook

Postează un comentariu