Scrisoare de la familia O Ez

Dragă frate FL, vă mulțumim pentru explicațiile și îndrumările date. Am reușit să postăm un scurt comentariu pe situl FL „Academia…” (pe „Contact”), la articolul dv. „Mărturisiri…”; am citit și o parte din originalul englez al materialului despre Sanctuar (pe O2).

Răspuns

Dragi prieteni, am decis să vă dau răspunsul aici, în speranţa că ar putea fi de ajutor pentru alţii care sunt preocupaţi de aceleaşi subiecte. Nu am timp să intru în multe detalii. Trebuie să recunosc (oarecum stânjenit, dar fără să roşesc), că am avut şi eu în tinereţe o teorie care încerca să argumenteze pe baza rădăcinilor triconsonantice ebraice, că structura lor ar fi o creaţie matematică inteligentă şi sugerând obiectul / realitatea pe care o semnifică. S-ar putea să fie o sămânţă de adevăr în treaba asta, dar pe măsură ce am studiat mai mult fenomenul lingvistic, precum şi limba ebraică, nu mai susţin acea teorie. Nu poate fi susţinută. Putem lua ca exemplu cele mai vechi cuvinte semitice, să zicem cele atestate în epoca antediluviană, dacă admitem că Geneza reflectă numele reale ale acelor patriarhi. Să zicem, termenul adam (om, omenire), care la origine se pronunţa adamu. De ce este cel mai potrivit ca sonoritate, pentru a sugera ideea de om? Alte două sinonime ebraice pentru ’adam găsim tot în Geneza: ’iş şi ’enoş (pronunţate cândva, în proto-semitică, ‘enşu) şi de asemenea termenul matu, cu acelaşi sens. Astfel adamu, enşu şi matu ar însemna, toate, om, deşi se deosebesc mult între ele. Se poate spune că sunetul lor sugerează o anumită realitate? Este foarte subiectivă această impresie. Cineva poate să-şi imagineze că forma sonoră a cuvintelor exprimă (sugerează) realitatea fizică, iar altcineva nu are deloc această impresie, deci nu este o dovadă obiectivă.

Într-adevăr, în toate limbile există o tendinţă ca anumite cuvinte să se formeze pe principii sugestive, onomatopeice.De exemplu: a şuiera, a fluiera (fluier), a zumzăi, a înhăţa, a râcâi, a râgâi, a plescăi, a şfichiui, croncan, bombă, tun, vai, etc., sunt sugestive, deoarece au oprigine onomatopeică, fie în limba română, fie că au fost împrumutate sau moştenite dintr-o altă limbă în care se formaseră. Dar alte cuvinte nu sunt sugestive (de exemplu: da, nu, drag, drum, grad, sectă, sat, a trăi, a învăţa, a conduce, trece, sănătos, harpă, harpie etc.). Iar aceasta este situaţia şi în ebraică. Vă dau aici câteva cuvinte din cele atestate protosemitic în Geneza: mahalalu, şalhu, hanuku, nuhu, matu, wardu, ‘ibru, hawwatu, ilu, palgu, şimu, abu, ‘idnu. Acum vă dau şi semnificaţiile lor, într-o ordine aleatoare, ca să le găsiţi corespondentul corect. În felul acesta verificăm dacă forma cuvintelor sugerează conţinutul lor semantic  în limba despre pe care o suspectăm ca fiind limba maternă a omenirii: dedicat, odihnă, viaţă, nume, desfătare, divizare, Dumnezeu (Putere), om (bărbat), părinte, trecere, mândrie (motiv de laudă), slujitor (smerit), trimitere.

Lingviştii au dreptate că nu există o legătură logică între cuvânt şi obiectul desemnat. Cuvântul este un simplu semn convenţional, de obicei. Dacă cuvintele ar fi atât de sugestive, atunci ar exista şi astăzi în lume o singură limbă. Dar fiecare popor e convins că limba lui este cea mai sugestivă şi că exprimă cel mai bine şi mai atrăgător realitatea. Toţi lingviştii sunt de acord că anumite cuvinte au origine onomatopeică, aşa cum am arătat mai sus. Dar o anumită onomatopee dintr-o limbă nu are aceeaşi formă în altă limbă. Câinele face ham-ham în româneşte, dar în enleză face bow-wow, iar în franceză bah-bah. Hodoronc-tronc din română este în franceză patatras! Şi se pot da multe exemple. De aceea este corect spus, că morfemul „buză”, de exemplu (pentru că l-aţi menţionat) nu este mai sugestiv decât „bluză” sau „spuză” pentru a denumi partea anatomică respectivă.

Este neînţelept să spunem că lingviştii „nu au o idee despre limbile omenirii.” În realitate, ei sunt singurii care ştiu ceva despre limbile omenirii. Nu ştiu tot, dar ştiu bine. Nespecialiştii sunt cu atât mai penibili la acest capitol, cu cât au mai multă certitudine.

Dacă limbajul original „a fost creat în perfectă legătură cu obiectele desemnate” nu ştiu. Eu studiez de zeci de ani lucruri de genul acesta, dar nu am un răspuns cert. Nu avem dovezi, doar presupuneri. Iar în ştiinţă nu este ca în credinţă, trebuie să ai dovezi sigure ca să poţi emite o concluzie.

Cât priveşte ideea că numele personajelor biblice la evrei ar fi reprezentat caracterul persoanei, sunt cât se poate de sigur, pentru că aici putem verifica: păgânul amonit care fusese oploşit în incinta templului se numea Tobia (Yahwé este bun); re
gele Ierusalimului învins de Iosua se numea Adoni-Ţédek (Domnul dreptăţii); Iuda vânzătorul avea numele patriarhului Yehuda (laudă, recunoştinţă); Caleb înseamnă „câine turbat”; Rebeca înseamnă „juncană”, Rahela = oaie; Leea = vacă sălbatică; Adonia = Yahwé este Domnul meu; Absalom =tatăl păcii. E nevoie să mai adaug? Asa înseamnă „vindecător”, dar culmea ironiei este că se menţionează că acest rege a fost bolnav.

Scrierea ebraică pătrată, ca orişi care altă scriere ebraică sau din altă cultură, nu este o „traducerea grafică a sunetelor respective,” adică semnele nu sugerează poziţia aparatului fonic când pronunţă sunetul respectiv. Dacă găsiţi 1-2 cazuri de acest fel, puteţi fi siguri că sunt întâmplătoare. Originea semnelor are o istorie îndelungată şi ele au evoluat în timp, ca orice element cultural. De exemplu, alef א este o lovitură de glotă, care nici nu se aude (o simplă bază pentru orice vocală), în ciuda faptului că semnul nu sugerează asta. Ghimel ג, Kaf כ şi Qof ק se pronunţă asemănător (g, k, q), dar semnele sunt foarte deosebite. Dalet ד,  Tau ת şi Tethט  sunt semne foarte diferite, deşi sunetele reprezentate sunt apropiate: D, Th, T.  În schimb Mem final ם şi Samekh  סseamănă, deşi reprezintă sunete diferite (m, s).

Să nu idealizăm cunoştinţele anatomice sau lingvistice ale celor din vechime. Ştiinţele sunt absolut noi în istoria omenirii. Lingvistica nu a fost niciodată studiată riguros în antichitate sau în evul mediu, aşa cum este studiată astăzi.

Referitor la scrierea de pe tablele de piatră scrise cu degetul lui Dumnezeu, putem fi sigur că nu era ebraică pătrată (aceasta a început să se folosească numai după exilul babilonian). Înainte de grafia ebraică pătrată s-a folosit grafia canaanită (paleo-ebraică, feniciană), dar şi aceasta a apărut mai târziu decât cronologia biblică a Exodului. Scrierea existentă în zonă în vremea Exodului se numeşte „sinaitică” şi poate fi văzută pe acest sait alături de cea feniciană (paleo-ebraică).

Referitor la manuscrisul meu despre sanctuar nu este momentul să discutăm acum. Nici nu este o urgenţă. Materialul nu este adresat publicului larg ci profesioniştilor, cu ocazia unei întâlniri internaţionale. În limba română puteţi citi aici despre acest subiect.