(Schiță de articol, neterminat)

Legăminte cu Adam

Două legăminte (implicite, fără utilizarea termenului legământ) făcute cu Adam, unul înainte de cădere (Gen 2:15-17, un legământ al dreptăţii), cerând ascultare din încredere şi iubire, şi unul după cădere (3:15-24, legământul harului, al celei de-a doua şanse) care, în mijlocul pedepselor disciplinare, prezentate ca blesteme, aduce prima promisiune a mântuirii. Acest legământ de har se întemeiază pe un alt legământ, făcut între Tatăl şi Fiul înainte de veşnicii (2 Tim 1:9, Tit 1:2, In 7:24, Ef 1:4-5.11, 2:10, 1 Pt 1:2.20, Rom 3:25, 8:29-30, Mt 25:34, Ap 13:8, 17:8).”Sămânţa femeii” este Christos (Ap 12:5) şi toţi fiii lui Dumnezeu (Gen 6:2), biruitorii păcatului, cei care sunt în Christos (Rom 16:20, Ap 12:1-17).

Legăminte cu Noe

Două legăminte făcute cu Noe, implicând familia şi urmaşii (toată omenirea): Gen 6:18-22;9:9-17. Legământul cu vieţuitoarele este o exprimare poetică a promisiunii divine că, în folosul omului, Dumnezeu se ocupă şi de animale (cf. Os 2:20)

Legăminte cu Abraam şi cu alţi patriarhi

Două legăminte făcute cu Abraam şi cu urmaşii lui etnici şi spirituali: Gen 15:18-21, 17:2-17.Petru învăţa că evreii contemporani lui erau „sămânţa lui Abraam” (FA 3:25), iar Pavel a arătat că Sămânţa aceasta, într-un sens special (suprem şi atotcuprinzător) era Christos (Gal 3:15-16).
A făcut Dumnezeu legăminte şi cu alţi patriarhi ? A făcut Dumnezeu promisiuni şi altora, ori a cerut ascultare şi altora ? Este aceasta o intrare implicită în legământ cu Dumnezeu ? vezi Ex 2:24, Ps 105:8-10.
Legăminte cu poporul Israel
Pe temeiul cărui legământ a scos Dumnezeu pe Israel din Egipt ? Ex 2:24, 6:3-8. Pe temeiul cărui legământ Dumnezeu S-a îndurat de poporul Lui, chiar când n-au fost credincioşi, pe vremea regilor ? (2Rg 13:23, 17:15).
La Sinai, Dumnezeu face legământ cu Israel (Ex 19:4-8), apoi îi dă Cele Zece Porunci (Ex 20), care sunt „cuvintele legământului” (Ex 34:28, Dt 4:13.23, 5:2-22), scrise pe „tablele legământului” (Dt 9:9-115, Ev 9:4) şi puse în „chivotul legământului” (Num 10:33, 14:44, Dt 10:8, 31:9.25-26, Ios 3:3.6.8.11.14.17, 4:7-9-18, 6:6, 8:33, Jud 20:27, 1S 4:3-5, 2S 15:24, 1Rg 3:15, 6:19, 8:1.8.6.21-23, 1 Cr 15:25.26.28.29, 16:6.37, 7:1, 22:19, 28:2.18, 2 Cr 5:2.7;6:11;Ier 3:16;Ev 9:4), precum şi „cartea legământului” (Ex 24:3-8, 2 Rg 23:2.21, 2 Cr 34:30-21). Dumnezeu a continuat „să facă legăminte” (≈ să înnoiască legământul / ≈ să se refere la acest legământ) cu Israel: Ex 34:10-28, Dt 28:69 / cap 29, 30, 31. Ne 9:8. Un termen strâns legat de „legământ” este „mărturia” (≈ documentul / legământul scris / [cele 10] cuvinte[a]le legământului = Decalogul: Ex 25:16.21) De aici provin expresiile „tablele mărturiei” (Ex 31:18, 32:15, 34:29) „chivotul mărturiei” (Ex 25:22, 26:33-34, 30:6.26, 39:35, 40:3.5.20.21, Num 4:5, Ios 4:16) şi „mărturiile” Domnului (Ps 119 în ebraică).
Sabatul, care fusese dat de la Facerea Lumii, era acum dat lui Israel ca un semn distinctiv, ca simbol al legământului (Ex 31:16-17). Dar existau şi alte semne ale legământului, care nu erau de la început, nici nu erau universale: sarea presărată peste jertfe (Lev 2:13); circumcizia (moştenită de la Abraam, dar înnoită prin poruncă lui Israel: FA 7:8); pâinile „Prezenţei” din Templu (Lev 24:8-9).
Păzitorii speciali ai acestui legământ au fost puşi leviţii, când Dumnezeu le-a transformat blestemul patriarhal într-o binecuvântare, fiindcă au trecut de partea Domnului la Sinai: Dt 33:9, Mal 2:4-8. Marele preot era, astfel, căpetenia legământului (Dan 11:22). Metafora obişnuită a legământului este legătura pe viaţă dintre bărbat şi femeie (Ez 16:8).
Legământul era însoţit de binecuvântări şi blesteme;toate condiţionate (Lev 26:9-15-45;Ier 11:1-10).Legământulesteîntotdeauna condiţionat, aşa cum este stipulat în Decalog (Ex 20:6; Dt 5:16), şi în alte locuri (Dt 7:9, cf. Ex 5:10, Ios 23:16, Jud 2:1-2.20, 1 Rg 11:11, Ps 25:10.14, 44:17, 103:17-18, Ier 22:9-10). Dumnezeu a continuat „să facă legăminte” (sau să înnoiască legământul, sau să se refere la acest legământ) cu Israel: Ex 34:10-28.
Legământul de la Sinai a fost încălcat (rupt) din partea lui Israel, fapt simbolizat prin spargerea primelor table (Ex 32:19). Dar s-au făcut alte table, cuprinzând aceleaşi „10 cuvinte”, şi puse apoi în chivot (Ex 34:1-4.29;Dt 9:15, 10:1). Legământul de la Sinai era valabil şi pentru generaţiile următoare, (Dt 4:31, 5:2-3) pentru „1000 de generaţii” (1Cr 16:15, ≈ 25.000 -70.000 ani !), adică un „legământ veşnic” (1 Cr 16:17, Ps 111:9, Is 24:5). Acest legământ a mai fost rupt şi în alte generaţii (1Rg 19:10.14, 2Rg 17:35-41, 18:12, Os 8:1, Ps 78:10.37, Ez 44:7). Chiar şi după eşecul ultimei generaţii a legământului sinaitic (generaţia care a dat la moarte pe Messía), legământul Celor Zece Porunci a rămas în vigoare pentru cei care au intrat în legământ cu Christos (Ap 11:19, 15:5, Lc 18:20). Inclusiv porunca Sabatului a fost sfinţită de Christos pentru urmaşii Săi (Lc 23:56, în greacă:„s-au odihnit după Poruncă” – κατα την εντολην; FA 13:42, 16:12-13).
Legământul cu Israel se întemeia pe harul lui Dumnezeu, pe credinţa care se exprimă (şi de dovedeşte) prin ascultarea din iubire;nu pe merite omeneşti(Dt 8:18, 2 Cr 6:14, Ne 1:5, 9:32, Ps 50:5.16-17.23, 74:20, 106:45, 111:5; Is 50:1-17, Ier 14:20-21, Dan 4:9, Os 6:6-7.
Fiindcă Israel nu era doar o împărăţie spirituală a lui Dumnezeu, ci un stat terestru, care are nevoie de legi civile şi penalităţi, încălcarea legământului atrăgea (potrivit cu voia descoperită a lui Dumnezeu) pedepse civile, mergând până la pedeapsa capitală: Dt 17:2-7, Ios 7:11.15 etc.
Planul lui Dumnezeu era ca legământul să fie extins şi la alte popoare, în primul rând legea Sabatului original – dar şi ceremoniile mozaice (Is 56:1-8; 66:19:23; Za 14:16-21).
Legământul Domnului a fost adesea întărit şi printr-o convenţie (legământ) între conducători şi popor: Ios 24:25-28, 2 Rg 11:4.17, 23:2-3, 2 Cr 15:12, 23:1-3.16, 29:10, 34:32, Ezra 10:3, Ier 34:8-18 Şi în aceste cazuri, legământul era aplicat la situaţiii concrete.
Oamenii pot încheia legăminte între ei (Abraam şi Abimelec, israeliţii şi gabaoniţii, David şi Ionatan, David şi Hiram), pe care Dumnezeu le confirmă (Ps 55:20, Pr 2:17, Is 33:8, Ez 17:13-19, Os 10:4, Am 1:9, Mal 2:10-14), sau pe care le dezaprobă, după caz (Is 28:18, Os 12:1). De asemenea, cineva poate face un legământ personal şi secret cu Dumnezeu (Iov 31:1 „un legământ cu privire la ochii mei”).
Dumnezeu a încheiat un legământ special cu Aaron, legământ care implica sistemul jertfelor (Nu 18:19 şi contextul). Dumnezeu a încheiat un legământ cu preotul Fineas, nepotul lui Aaron, asigurându-l că din urmaşii lui se vor recruta preoţii (Nu 25:11-13). De fapt, leviţii intrau într-un legământ special cu Dumnezeu: Dt 33:9, Ne 13:29.
Dumnezeu a încheiat un legământ special cu David şi cu urmaşii lui, promiţând venirea lui Messía din dinastia lui (2S 23:5, 2 Cr 13:5, 21:7, Ps 89:3-52, 132:11-12). Chiar după căderea definitivă a dinastiei davidice, Dumnezeu promite că Îşi va ţine cuvântul: Ier 33:20-22. Zaharia a confirmat că în timpul său Dumnezeuîmplinea promisiunea legământului davidic, care era, în acelaşi timp, o promisiune a legământului abraamic (Lc 1:67-72-79).
Mântuitorul Lumii este personificarea (întruchiparea, întruparea, materializarea) unui legământ pe care Dumnezeu voia să-l încheie cu toate popoarele – nu numai cu Israel. Messía este o confirmare a legământului făcut cu David (Is 42 6 şi contextul, Is 49:7-26; 55:3).
În virtutea cărui legământ vorbeşte Dumnezeu lui Israel în Is 61:8 (şi contextul) ?
După ce Dumnezeu a aruncat pe Israel în Captivitate, deoarece rupseseră legământul, a hotărât întoarcerea lor pe temeiul unuinou legământ, mai bun decât cel de la Exod. Dar şi acest legământ era condiţionat.Noul Legământ profeţit de Ieremia este adresat întregului Israel şi prevedea restaurarea de după Exil, cu un Ierusalim care să nu mai fie distrus niciodată: Ier 31:31-40, 32:36-44, 33:25-26, 50:2-5-10. De acest legământ aveau să beneficieze şi alţii:Ez 16:59-62. El se întemeia, după cât se pare, pe legământul davidic (Ez 34:22-31, 37:25-28), a cărui principală făgăduinţă (venirea lui Messía) era necondiţionată. Totuşi legământul, ca atare, era condiţionat şi reprezenta, în acelaşi timp, o reeditare a celui de la Sinai, având ataşate atât pedepse (Ez 20:34-38), cât şi mari promisiuni condiţionate (Ez 37:25-28, vezi şi cap 40-48). Acesta este legământul mesianic promis mai întâi lui Israel, dar proclamat apoi lumii întregi (Da 9:24.27, Za 9:10-11). Messía era aşteptat ca SOL (mijlocitor şi vestitor) al acestui legământ (Mal 3:1).
Legământul nou din Ieremia 31 fusese profeţit şi de Moise (Dt 30:1-10).
Din exil, termenullegământa început să fie folosit şi ca echivalent pentru religie (Dan 11:28.30). De fapt, ambii termeni provin, etimologic, de la „a lega, legătură”, ca şi termenul „ligă”.
Iisus a înţeles că misiunea Lui sigiliează un nou legământ făcut cu Israel şi cu toate popoarele: Mt 26:28, Mc 14:24, Lc 22:28, 1 Cor 11:25. Toate legămintele au fost, mai întâi, pentru Israel (Rom 9:4, In 4:22).
Domnul a prevăzut un legământ cu israeliţii care se pocăiesc, luând ca garanţie şi semn veşnic, profeţiile „evanghelice” ale lui Isaia şi ale tuturor profeţilor care-l vor urma (Is 59:20-21). Pavel aplică profeţia legământului mântuirii la Evanghelia lui Christos (Rom 11:27, cf. Is 59:20-21).
Numirea celor două părţi ale Bibliei (VechiulTestament şi Noul Testament), provine de la teologia patristică a legămintelor (o teologie încărcată de prejudecăţi antiiudaice şi o înţelegere dezechilibrată, extremă a scrierilor pauline). Ele nu sunt denumirile naturale sau originale ale acestor Scripturi iudeo-creştine, ci sunt convenţionale, bisericeşti şi relativ târzii. Aceste denimiri întreţin o anumită confuzie, fiindcă, deşi ambele „testamente” sunt în aceeaşi măsură inspirate şi provin de la aceeaşi autoritate, se creează impresia că primele Scripturi sunt învechite şi inferioare Scripturilor creştine, în practică sau numai în teorie. Sunt de acord cu aceia care nu mai folosesc denumirea de „Vechiul” Testament, ci Biblia Ebraică. Profesorii de „VT” adesea obişnuiesc să spună că sunt profesori de „PrimulTestament”. Cu destulă dreptate, unii spun chiar: Testamentul „Matur”. Desigur, nici o numire care să pună în umbră Noul Testament nu ar fi acceptabilă. Din punct de vedere al inspiraţiei divine şi al autorităţii cu privire la credinţă şi practică, nu se poate face o distincţie legitimă între un testament „vechi” (iudaic şi legalist) şi unul „nou” (creştin şi evanghelic). Toate părţile Bibliei creştine: Tora-Profeţii-Scripturile şi Evangheliile-Actele Apostolice-Epistolele-Apocalipsa sunt la fel de divine şi de autoritare în materie de religie, şi orice subiect religios/doctrinal trebuie studiat pe temeiul a tot ce s-a scris în mod explicit sau implicit, în toată Biblia. Religia Bibliei nu poate fi considerată evolutivă, deoarece aceasta ar crea impresia că natura umană ar fi evoluat în ultimele milenii, sau şi mai grav, că Dumnezeu Însuşi evoluează, experimentează, Se răzgândeşte, Se schimbă.

Legămintele în teologia lui Pavel

Pavel vorbeşte despre noul legământ, în contrast cu cel vechi, arătând că vechiul era un legământ alliterei Legii, în timp ce noul este alSpirituluiLegii (2 Cor 3:6). Cultul literei (săpate în piatră) era plin de slavă, dar nu oferea decât moarte (v. 7), în timp ce serviciul spiritual adus lui Dumnezeu, care duce la viaţă, este incomparabil mai glorios şi nemuritor (v. 7-11). Înţelegerea spirituală a noului legământ s-a descoperit în mod desăvârşit prin Christos; cei ce nu-L acceptă, citesc Cartea Legământului printr-un văl, care-i împiedică să vadă sursa adevăratei slave a lui Moise (v. 14 în context). Trebuie să se observe, însă, că Pavel pune în contrast cele două legăminte, ţinând seama de maniera oarbă, legalist-literalistă a înţelegerii şi practicării religiei iudaice contemporane, fără a se referi la cerinţele spirituale care erau ACELAŞI în legământul de la Sinai (Dt 6:5-6, 30:11-14, cf. v. 6.8).
Legământul abraamic, fiind făcut înaintea celui de la Sinai, deci nu pe temeiul Torei (Legii), şi înainte de a fi dată orice poruncă din Lege, chiar înainte de porunca circumciziei, ilustrează faptul că Dumnezeu primeşte, prin credinţa în Christos, şi pe neevrei, socotindu-i fii ai lui Abraam: Gal 3:15-29. Astfel promisiunea precede Darea Legii şi are putere chiar dincolo de călcarea ei, principala atribuţie a Legii fiind rolul pedagogic, de a ne conduce la Christos, care este Domnul. În exemplul, învăţătura şi puterea Lui avem Legea întreagă, vie, şi în adevăratul ei spirit; nu ne mai limităm în mod jalnic la cerinţa literei, cu atât mai puţin să ne facem un merit din aceasta. Cele două legăminte sunt ilustrate prin Agar şi Sara, Sinai [şi Golgota], Ierusalimul pământesc şi Ierusalimul ceresc, Ismael şi Isaac (Gal 4:24-31). Vorbind despre Ierusalimul ceresc, Pavel, totuşi, aplică liber anumite profeţii despre Ierusalimul pământesc postexilic, în care era prevăzut loc şi pentru neevrei (Gal 4:27, cf. Is 54-55). Aceste profeţii sunt aproape total eşuate (zădărnicite) din cauza necredinţei şi neascultării lui Israel (cf. Is 2, Mica 4, vezi Ieremia 18).
În 2:12, Pavel spune creştinilor neevrei că acum au parte de „legămintele făgăduinţei”. Căutaţi în notele de mai sus. De ce foloseşte el pluralul ?
Legământul „mai bun” din Evrei 7:21 este legământul preoţiei lui Christos „în felul lui Melkisedek”, care anulează legământul levitic (cf. Dt
33:9, Mal 2:4-8, Num 13:29, 18:19). Totuşi, legământul levitic era strâns legat de legământul sinaitic făcut cu întregul Israel, şi care era reprezentat prin simbolurile şi ceremoniile specifice ale cultului mozaic (Ev 8:1-6). Pavel reduce totul aici la două legăminte care sunt echivalente cu cele două religii: iudaismul şi creştinismul, afirmând că noul legământ este „legiferat pe temeiul unorpromisiuni mai bune” (Ev 8:8-12). Care sunt promisiunile noului legământ, reiese din v. 8-12. Dar care au fost acelea, mai puţin bune, ale vechiului ? Pavel nu le menţionează aici, iar diverşi scriitori şi predicatori spun că ar fi vorba de făgăduinţele evreilor de a ţine Legea (e.g. Ex 19:8). Aceste făgăduinţe de a ţine Legea însă n-au fost niciodată criticate de Dumnezeu sau de oamenii lui. Dumnezeu mustră doar făgăduinţele nesincere (Ios 24:16.19.21) sau neîmplinite (încălcate); în rest, asemenea făgăduinţe întărite cu jurământ, şi asemenea legăminte „din iniţiativă omenească” sunt binevăzute în Scriptură (Ps 119:106, Ne 10:29, 1 Cor 9:16-17.27).
Dacă în cazul noului legământ promisiunile „mai bune” sunt ale Domnului, atunci, după înţelegerea mea, şi în cazul Vechiului, făgăduinţele mai puţin bune care sunt implicate, trebuie să fie tot ale Domnului. Într-adevăr, vechiul legământ (chiar şi în inima Decalogului, vezi porunca V), nu oferă altceva decât ţara Canaanului, mulţi urmaşi, viaţă lungă şi fericită pe pământ etc., cu condiţia ascultării. În cazul greşelilor, legământul oferea iertare, dar în mod limitat (FA 13:38-39), deoarece era făcut cu scop pedagogic, disciplinar; în timp ce noul legământ aduce desăvârşirea, atât în posibilitatea iertării, cât şi în înnobilarea caracterului (Ev 7:25, 9:9, 10:1.14, Mt 19:20-21).
Pavel spune că profeţia noului legământ din Ier 31 era ca o mustrare adresată lui Israel (Ev 8:8). Cine este mustrat aici: Cel care a dat legământul dintâi, sau cei care l-au rupt ? Aceasta înseamnă că legământul era bun şi trebuia ţinut. Ruperea lui nu dovedeşte că era greşit. El era perfect adaptat naturii umane, în condiţia în care omul se supune complet puterii mântuitoare a lui Dumnezeu prin credinţă.
Al doilea legământ era superior. Dar în ce anume diferea de primul ? Autorul pare să spună că superioritatea acestia consta într-o religie moral-spirituală, corect motivată şi personală, în contrast cu religia literalist-legalistă, exterioară (în cele morale şi ceremoniale) şi predominant didactică şi comunitară a primului legământ (Ev 8:9-12, 10:16-18). Ceea ce este însă deosebit de interesant, deşi autorul nu menţionează, este că şi „primul legământ” cerea şi promitea scrierea Legii în inimă (Dt 6:5-6, 30:11-14, cf. v. 6.8). Atunci în ce constă contrastul între cele două ? Eu înţeleg că această opoziţie între cele două legăminte vine de acolo că primul legământ era o religie de stat (naţională), obligatorie, cu o serie de cerinţe exterioare, măsurabile, pentru a căror călcare puteai fi pedepsit – o minimă cerinţă generală, deşi o religie cu adevărat evanghelică era descoperită de Dumnezeu, cunoscută şi trăită de mulţi oameni ai Lui, nu numai de Moise, ci şi dinainte şi de după Moise.
Relaţia cu Dumnezeu personală şi corect-motivată este descoperită clar în cărţile VT, şi această relaţie era singura religie salvatoare. Legământul pedagogic era făcut pentru a-i conduce pe oameni la Dumnezeu/Christos, nu doar în sens istoric, ca şi cum Christos ar fi o simplă apariţie în timp, iar istoria lui Israel ar fi doar o sumă de eşecuri, fără posibilitatea de a-L fi cunoscut pe Dumnezeul care-i conducea. Ca şi cum odată cu Christos, creştinismul bimilenar ar fi arătat în practică doar victorii spirituale, o religie şi o etică superioară celei iudaice ! Nimic nu s-a schimbat în esenţă, decât că marea promisiune a lui Dumnezeu s-a împlinit în Christos, şi de aici reiese că toate „umbrele” încetau, nu mai erau obligatorii, iar veşnicul legământ al lui Dumnezeu încheiat cu patriarhii şi oferit mereu şi lui Israel, devenea acum mai evident „nou”, în contrast cu ceea ce, datorită atât perspectivei istorice şi naţionale, cât mai ales religiei decadente promovate de rabini, devenise „vechi”.
Noul legământ s-a realizat astfel cu precădere în creştinism, prin Evanghelie, deoarece se pune accentul pe religia liber aleasă, personală şi spirituală. Morala socială(chiar şi aceea înscrisă în dreptul bisericesc – care este biblic, şi care cere disciplinarea membrilor Bisericii) nu poate fi decât exterioară, de aceea nici disciplina Bisericii şi calitatea de membru nu pot fi confundate cu criteriile Împărăţiei, care sunt spirituale. A fi un bun cetăţean, sau un bun membru al Bisericii este doar o fază moralistă, echivalentă cu starea aceea de „sub Lege” (Rom 6:14+), a vechiului legământ, care încă nu te face candidat pentru Cer. Numai dacă eşti „în Christos”, dacă eşti condus de Spiritul Lui, nu de motivaţiile „firii pământeşti”, înseamnă că ai intrat în noul legământ (Rom 8). Adevărata cunoaştere de Dumnezeu începe cu experienţa iertării păcatelor prin har, prin jertfa lui Iisus (Ev 8:11-12, cf. 2 Cr 33:12-13).
Citând din Ier 31, Pavel arată că;pe vremea lui Ieremia deja, legământul sinaitic era îmbătrânit, „aproape de pieire” şi de înlocuire (Ev 8:13). Într-adevăr, Ieremia prevedea, aşa cum s-a arătat mai sus, că Dumnezeu va face unnoulegământ, în virtutea căruia, după exil, Israel va fi complet restaurat. Darnoul legământdespre care vorbeau Ieremia şi alţi profeţi, nu excludea sistemul ceremonial cu tot ce ţinea de el, ceea ce arată că nici măcar ceremoniile/umbrele, nu erau un motiv serios pentru care legământul vechi nu mergea. Pavel nu explică profeţia lui Ieremia, ci o aplică, prin extensie, la Evanghelia creştină. Eu cred că el n-a intenţionat să explice şi să clarifice o serie de aspecte teoretice (teologice) la care ne gândim noi, ci a aplicat spiritul acelor profeţii la mesajul creştin pe care-l predica, având doar scopuri practice: să combată eficient pe iudaizanţii legalişti care primejduiau spiritualitatea evanghelică a creştinilor.
Legământul nou aduce răscumpărare de sub abaterile comise sub primul legământ (Ev 9:15), prin moartea lui Iisus Christos (v.16-17). Mi se pare semnificativ că noul legământ aduce salvare nu atât de cerinţele vechiului legământ, cât de încălcarea lui.
Noul legământ (aici se referă direct la legământul creştin) a fost ratificat prin sângele lui Iisus ca să poată deveni efectiv, după cum şi cel sinaitic a fost ratificat prin sânge (Ev 9: 17-23). Dar realitatea tulburătoare este că, din partea lui Dumnezeu, Jertfa lui Iisus are valoare mântuitoare nu doar pentru ultimele două milenii, ci şi retrospectiv, pentru toţi cei care au trăit vreodată şi s-au încrezut în Dumnezeu (FA 4:12).
Călcarea noului legământ aduce mai mare vinovăţie decât călcarea primului legământ (Ev 10;28-29). Aceasta înseamnă că noul legământ nu ne scuteşte de împlinirea unor condiţii, cum învaţă unii, ci dimpotrivă, le întăreşte.
Ev 12:18-24. În legământul sinaitic, apropierea de Prezenţa fizică a lui Dumnezeu, manifestată prin semne, cerea cel mai profund respect faţă Prezenţa şi autoritatea divină. În noul legământ, apropierea de realităţile nevăzute, cereşti (de Ierusalimul de sus, sanctuarul ceresc şi închinătorii lui, Judecătorul Suprem, întregul univers al fiinţelor sfinte şiIisus Însuşicu meritele jertfei Lui) în loc să aducă doar mângâieri pentru „firea pământească” şi mai puţină grijă, ea cere cu atât mai multă evlavie şi temere de Dumnezeu (12:24-28). Legământul creştin, care îşi are „mărturia” în chivotul sanctuarului de sus, conţine aceleaşi cerinţe neschimbătoare ale lui Dumnezeu (Ap 11:19; 12:17; 14:12).
Legământul creştin (noul) este numit „veşnic” (Ev 13:21-22), ceea ce în sensul ebraic, care stă la baza dialectului grecesc al Apocalipsei, se referă adesea, nu doar la viitor (mult timp, veşnicie), ci şi la trecut (de demult, vechime, uneori eternitate). De aceea şi Evanghelia predicată de Cei Trei Îngeri se numeşte Evanghelia Veşnică (Ap 14:6-7), adică evanghelia cea din totdeauna, cea veche, nu una nouă (Gal 1).
Stilul polemic al lui Pavel, retorica şi logica lui adesea extremă, crează situaţii paradoxale, iar cititorul Bibliei are nevoie să fie atent. Petru a avertizat că datorită falşilor învăţători (cei care predică un anumit gen de libertate – vezi), creştinii αμαθεις και αστηρiκτοι „fără învăţătură şi care nu stau pe picioarele lor” (2 Pt 3:16) pervertesc sensul Scripturilor în general, şi cu predilecţie pe ale lui Pavel, repezindu-se necugetat tocmai la lucrurile dificile de înţeles (δυσνοητα)… „spre pieirea lor”. Aceasta ar trebui să fie o avertizare suficientă pentru toţi cei care fac din Pavel un canon în canon – o autoritate finală pentru restul Scripturii –, citându-l în mod selectiv şi abuziv, contradictoriu cu el însuşi şi cu restul Bibliei.

Note din scrierile Ellenei White

„Though this covenant was made with Adam and renewed to Abraham, it could not be ratified until the death of Christ. It had existed by the promise of God since the first intimation of redemption had been given; it had been accepted by faith; yet when ratified by Christ, it is called a new covenant. The law of God was the basis of this covenant, which was simply an arrangement for bringing men again into harmony with the divine will, placing them where they could obey God’s law.”.{Patriarchs and Prophets, p. 370}.
„Another compact–called in Scripture the „old” covenant–was formed between God and Israel at Sinai, and was then ratified by the blood of a sacrifice. The Abrahamic covenant was ratified by the blood of Christ, and it is called the „second,” or „new,” covenant, because the blood by which it was sealed was shed after the blood of the first covenant. That the new covenant was valid in the days of Abraham is evident from the fact that it was then confirmed both by the promise and by the oath of God–the „two immutable things, in which it was impossible for God to lie.” Hebrews 6:18.
But if the Abrahamic covenant contained the promise of redemption, why was another covenant formed at Sinai? In their bondage the people had to a great extent lost the knowledge of God and of the principles of the Abrahamic covenant. In delivering them from Egypt, God sought to reveal to them His power and His mercy, that they might be led to love and trust Him. He brought them down to the Red Sea–where, pursued by the Egyptians, escape seemed impossible–that they might realize their utter helplessness, their need of divine aid; and then He wrought deliverance for them. Thus they were filled with love and gratitude to God and with confidence in His power to help them. He had bound them to Himself as their deliverer from temporal bondage.
But there was a still greater truth to be impressed upon their minds. Living in the midst of idolatry and corruption, they had no true conception of the holiness of God, of the exceeding sinfulness of their own hearts, their utter inability, in themselves, to render obedience to God’s law, and their need of a Saviour. All this they must be taught. God brought them to Sinai; He manifested His glory; He gave them His law, with the promise of great blessings on condition of obedience: „If ye will obey My voice indeed, and keep My covenant, then . . . ye shall be unto Me a kingdom of priests, and an holy nation.” Exodus 19:5, 6. The people did not realize the sinfulness of their own hearts, and that without Christ it was impossible for them to keep God’s law; and they readily entered into covenant with God. Feeling that they were able to establish their own righteousness, they declared, „All that the Lord hath said will we do, and be obedient.” Exodus 24:7. They had witnessed the proclamation of the law in awful majesty, and had trembled with terror before the mount; and yet only a few weeks passed before they broke their covenant with God, and bowed down to worship a graven image. They could not hope for the favor of God through a covenant which they had broken; and now, seeing their sinfulness and their need of pardon, they were brought to feel their need of the Saviour revealed in the Abrahamic covenant and shadowed forth in the sacrificial offerings. Now by faith and love they were bound to God as their deliverer from the bondage of sin. Now they were prepared to appreciate the blessings of the new covenant.
The terms of the „old covenant” were, Obey and live: „If a man do, he shall even live in them” (Ezekiel 20:11; Leviticus 18:5); but „cursed be he that confirmeth not all the words of this law to do them.” Deuteronomy 27:26. The „new covenant” was established upon „better promises”–the promise of forgiveness of sins and of the grace of God to renew the heart and bring it into harmony with the principles of God’s law. „This shall be the covenant that I will make with the house of Israel; After those days, saith the Lord, I will put my law in their inward parts, and write it in their hearts. . . . I will forgive their iniquity, and will remember their sin no more.” Jeremiah 31:33, 34. {Id. p. 371-372}.
„The teacher is the same in both dispensations. God’s claims are the same. The principles of His government are the same. For all proceed from Him „with whom is no variableness, neither shadow of turning.” James 1:17. {Id. p. 373}
„Under the new covenant, the conditions by which eternal life may be gained are the same as under the old. The conditions are, and ever have been, based on perfect obedience. Under the old covenant, there were many offenses of a daring, presumptuous character, for which there was no atonement specified by law. In the new and better covenant, Christ has fulfilled the law for the transgressors of law, if they receive Him by faith as a personal Saviour. „As many as received Him, to them gave He power to become the sons of God” (John 1:12). Mercy and forgiveness are the reward of all who come to Christ trusting in His merits to take away their sins. We are cleansed from sin by the blood of Christ Jesus our Saviour.
The covenant God made at Sinai is for the Israel of God for all time. Herein is revealed God’s purpose for us, if we will only cooperate with Him. The Lord Jesus today will gather His people as a hen gathers her chickens beneath her wings, if they will only come to Him.
God’s messengers ……….. are to present things new and old [Mat 13:52]. They must continually hold up the covenant of peace between God and man, that He made with His people Israel. Ms 64, 1903, pp. 1-7. („God’s Covenant with Israel,” July 2, 1903.)
If it were not possible for us to be commandment keepers, then why does He make the obedience to His commandments the proof that we love Him? Letter 16, 1892, pp. 2, 3. (To Brother and Sister Holland, November 10, 1892). {1 Manuscript Releases, p. 108-1010}. Cf.Patriarchs and Prophets, p. 370.
”The covenant of grace was first made with man in Eden, when after the Fall there was given a divine promise that the seed of the woman should bruise the serpent’s head. To all men this covenant offered pardon and the assisting grace of God for future obedience through faith in Christ. It also promised them eternal life on condition of fidelity to God’s law. Thus the patriarchs received the hope of salvation.” Cf. E. G. White, Youth’s Instructor, June 14, 1900, p. 186. („The Price of our Redemption”) {1MR 121.3}:
„Christ was not alone in making His great sacrifice. It was the fulfillment of the covenant made between Him and His Father before the foundation of the world was laid. With clasped hands they had entered into the solemn pledge that Christ would become the surety for the human race if they were overcome by Satan’s sophistry.

Note

A se observa dacă este vorba de legăminte diferite, sau dacă un anumit legământ este doar o confirmare sau o dezvoltare a unui legământ anterior.

Gr.déka logôn= zece cuvinte.

Nu este foarte clar la ce legământ se referă Zah 11:10.13 etc. În KJV, v. 10 zice „cu tot poporul”, nu „cu toate popoarele” (textul ebraic masoretic). Pe de o parte, pare să fie o referire la ruperea legământului care adusese exilul, pe de altă parte poate fi o profeţie tainică despre eşecul final al lui Israel de a-L accepta pe Iisus ca Messía.

Totuşi, chiar dacă atitudinea exterioară a lui Israel a fost corectă faţă de legământ, este adevărat că, din punct de vedere spiritual, Israel nu era pregătit la Sinai să facă tot ce a zis Domnul. Fiul din pildă, care a zis : „Mă duc, tată!”, dar nu s-a dus, este tipul exact al acestei situaţii (Mt 21:30). Israel, în general, nu înţelegea profunzimea şi spiritualitatea cerinţelor Domnului. Ei aşteptau probabil ceva jertfe speciale, două-trei posturi, un nou semn pe uşă sau pe frunte, o religie de „cinci stâlpi”, etc., şi nu cerinţe morale ferme şi absolute, ca cele 10 „cuvinte” de care te încurci în fiecare zi, şi pe care, atunci când le-au auzit evreii, au început să tremure şi s-o ia la fugă, cerând ca Dumnezeu să înceteze cu vorbirea aceasta (Ex 20:18-19). NT ne dezvăluie secretul inimii lor, de fapt esenţa oricărei inimi naturale: fie iudaică, fie „evanghelică”, fie complet păgână (Ev 12:19-21).Dar spre dezamăgirea unor pseudo-evanghelici, cerinţele divine nu sunt în NT mai adaptate cărnii omeneşti (Ev 12:22-29).
„When they were requested to decide whether they would agree to all the conditions given, they unanimously consented to obey every obligation. They had already consented to obey God’s commandments. The principles of the law were now particularized, that they might know how much was involved in covenanting to obey the law; and they accepted the specifically defined particulars of the law. {E. G. W., 1 M R 114}.
„Bravely did the Israelites speak the words promising obedience to the Lord, after hearing His covenant read in the audience of the people. They said, „All that the Lord hath said will we do, and be obedient” (Ex 24:7). Then the people were set apart and sealed to God. A sacrifice was offered to the Lord. A portion of the blood of the sacrifice was sprinkled upon the altar. This signified that the people had consecrated themselves– body, mind, and soul–to God. A portion was sprinkled upon the people. This signified that through the sprinkled blood of Christ, God graciously accepted them as His special treasure. Thus the Israelites entered into a solemn covenant with God.” (Ms 126, 1901, pp. 15-17. („The Giving of the Law,” December 10, 1901.) {1MR 115}. Letter 216, 1906, p. 2. (To „My Dear Brother in Christ Jesus,” July 2, 1906.) {1MR 117}.

Alte note:

Orthodox Judaism also notes that the Torah was never meant to be observed as a personal covenant between the individual Jew and God, but a national covenant wherein the Torah functions as the constitution of Israel as a whole. En.Wikipedia, “Karaite Judaism”.