iunie 2024
D L Ma Mi J V S
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
3.103
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Home/Articole/Fără categorie/Replici la replicile lui Edi

Replici la replicile lui Edi

Edi Constantinescu, fost pastor adventist și instalat de mai mulți ani în mod penibil în țepele gardului dintre creștinismul liberal și secularism, a construit o replică video (la articolul meu, vezi „Cei patru martori”), intitulată Florin Lăiu și adventismul de „fake news”. Mai jos aveți replica mea, dacă vă interesează!  

Fake news și uriași

Nici mie nu-mi plac știrile false (fake news). Dar disputa noastră nu ține de ultimele știri (news), ci de istorie. O înțelegere eronată sau o manipulare a istoriei, dacă se dovedește, nu se numește fake „news”.

Uriașul din Cardiff a fost fake news la vremea lui, dar de fapt a fost un archeological hoax (o farsă arheologică), confecționată de ateul George Hull în scopuri „pedagogice”, pentru a discredita Biblia și a-i expune pe credincioși ca fraieri. În plus, frauda a îmbogățit mai mulți șmecheri.

EC: „Se pare că și Ellen White a înghițit momeala, cu tot cu cârlig și cu undiță”.

Se pare” pentru colecționarii de păreri, sau pentru manipulatori. În realitate, dacă se potrivesc dimensiunile uriașului din Cardiff cu statura sugerată de Ellen White pentru Adam și urmașii lui din primele 20-25 de generații, este explicabil. Farsorul a respectat dimensiunile biblice (cf. 1Sam 17:4), pe care toți cititorii Bibliei (inclusiv Ellen White) le cunoșteau. Dar prima și probabil singura afirmație de acest fel a Ellenei White datează din 1864 (Spiritual Gifts 3:34), cu cinci ani mai înainte de descoperirea uriașului din Cardiff.

Amalgamarea

„Amalgamarea de oameni și animale” este o expresie ambiguă, folosită de Ellen White doar în primele scrieri (e.g. Spiritual Gifts 3:64; vezi și F D Nichol) și care a creat dispute încă de la început. Dar indiferent ce ar fi vrut să sugereze prin această expresie (produsul bestialității?) și indiferent de sursa acestei opinii, E G White, încă din primele scrieri i-a tratat pe afro-americani și toate rasele, ca având aceeași demnitate umană, militând împotriva sclavagismului și în favoarea educării și evanghelizării negrilor (MW Campbell & TG Standish, ”Amalgamation”,  in The Ellen G. White Encyclopedia. Fortin D and Moon J Eds. Review and Herald Publishing Association, Hagerstown, Maryland, 2013: 590-594).

Este posibil ca E G White să fi preluat ideea din cultura contemporană americană. (Ea recunoștea că a folosit diverse surse în scrierile ei, dincolo de viziunile primite). În scrierile de mai târziu, unde descrie mai pe larg lumea antediluviană, ea nu mai menționează „amalgamarea”. Să ne amintim însă că și fratele Iuda (1: 6-7, 14-15), ca autor biblic, face aluzie la un soi de amalgamare antediluviană (îngeri căzuți și femei), citând din pseudoepigraful 1 Enoch (1:9; 7:1-2, 10-15 etc.). Adventiștii (educați) însă nu cred în inspirația „plenară” a Bibliei sau a scrierilor EGW, ci doar în inspirația autorilor acestor scrieri și în autoritatea divină a mesajului lor — nu în inspirația textului sau a limbajului, cu toată încărcătura culturală, inclusiv informațiile secundare cultural-dependente).

Dar dacă trebuie să judecăm comparativ, care bazaconie este mai penibilă: aparenta sugestie a bestialității ori a ingineriei genetice SF, sau aceea a descendenței omului din rude ale cimpanzeului, susținută cu toată seriozitatea și de faimosul „pastor” din Chicago, Conferința Illinois?

  Cezarul și Biserica

EC face referire la prima notă a studiului biblic din 7 mai („Cei Doi Martori sunt uciși”), unde editorii afirmă astfel.

Traducerea românească este fidelă textului original englez, ba chiar îl depășește.[1] Imperiul păgân nu s-a „prăbușit” brusc (collapsed), ci s-a transformat: a. prin politica lui Constantin cel Mare de emancipare a creștinismului; b. prin edictul lui Theodosius de interzicere a tuturor cultelor păgâne (391); c. prin legile ortodoxe draconice din Codul lui Iustinian (529-534); d. și prin faptul că multe aspecte religioase și politice ale păgânismului s-au salvat în imperiul creștin și în statele emergente care vor forma Europa.

Numele papei menționat este Vigilius (românizat Vigiliu) – înrudit cu cuvântul „vigilent” – și nu Vigillis, cum apare în textul englez, nici Virgilius (care a fost un poet roman).

Cât despre transferul autorității politico-religioase a imperiului de la cezar la papă, așa cum este descris în notă, este o afirmație greșită. „Transferul” acesta s-a petrecut într-un timp foarte îndelungat, nu a fost un proces de predare-primire între două persoane, la o dată anumită. Nu a fost o „cedare” din partea lui Iustinian: autoritatea imperială a rămas întreagă, chiar în competiție cu pretențiile papalității, când istoria a înclinat balanța influenței dinspre cezari spre papi. Papalitatea s-a ridicat un timp la nivelul imperiului și chiar deasupra, în miezul evului mediu. Totuși Imperiul Roman (creștin) a rămas în răsărit până la 1453 (după care a fost pretins de Țaratul Moscovei, „A treia Romă”), iar în Apus a fost restaurat ca Imperiu Franc (508-843) și continuat de Sfântul Imperiu Roman (800-1806). J A Wylie spunea (1851) că papalitatea „este fantoma lui Petru, cu diadema întunecată a vechilor cezari”. Definiția lui este excelentă, începând cu pretențiile papale și terminând cu realizările ei medievale.

„Donația lui Constantin”, prin care cezarul i-ar fi cedat papei imperiul, este un fals din sec. VIII. Un asemenea document poate crea impresia unui transfer de autoritate imperială; dar Constantin cedase episcopiei de Roma doar palatul Lateran (în care locuiseră cezarii păgâni), deoarece el și-a mutat capitala la Constantinopol (Roma Nouă). Justinian i-a recunoscut papei întâietatea în Biserică, pentru a-l folosi ca instrument politic, un fel de ministru al cultelor, dar nu i-a cedat papei puterea imperială. Cât despre puterea religioasă a împăratului,  

În același timp, împărații creștini s-au folosit de autoritatea lor imperială, în est sau în vest, pentru a pune și depune episcopi, însă nu pentru că ar fi avut un drept apostolic. Constantin fusese numit, într-adevăr, isapostolos (întocmai ca apostolii) și „al treisprezecelea apostol”, „Noul David”, dar nici el, nici împărații care i-au urmat, nu au avut un drept oficial de a instala sau depune episcopi. Sacralitatea „divină” a împăraților era regală (ca a lui David), nu sacerdotală. Ei îi sprijineau pe episcopi sau li se opuneau, din diverse motive. Împărații și regii interveneau uneori în punerea sau depunerea episcopilor, atunci când își puteau permite, dar nu în virtutea unui drept recunoscut.

Între Biserică și Imperiu, între episcopi și regi, între papi și împărați au existat frecvent tensiuni și conflicte, în est și în vest. „Cele două săbii” nu puteau sta confortabil în aceeași teacă. Iar episcopii Romei au pretins că ambele săbii aparțin papalității, care a cedat împăraților doar sabia civilă. „Lutul și fierul” formau în aparență un aliaj, dar fragil și casant (cf. Dan 2:33-35, 41-47). Coana Babilon călărea monstrul, încercând să-l domine, iar monstrul o purta pe curtezană în direcția dorită de el, pentru ca scena finală, în care monstrul sfâșie femeia și o devorează, să exprime adevărata relație.

Afirmația din studiu este nefericită, dar nu trebuie să blamăm pe nimeni, chiar dacă este o notă de superficialitate pentru autor sau pentru editorii americani. Să nu uităm că materialul de studiu se numește „ghid” și reprezintă un anumit punct de vedere, de obicei standard, dar nu intenționează să înlocuiască studiul personal. Nici măcar E G White nu a pretins că ar avea expertiză in domeniul istoriei. Este necinstit să considerăm eroarea unei persoane drept o dovadă de intenție malițioasă și manipulativă.

Ateismul Revoluției Franceze

În același ghid de studii ni se spune că Revoluția Franceză a fost ateistă, ceea ce a trezit dispute. În sens popular, ateu este omul dezinteresat de Dumnezeu, nereligios și în special nesupus Dumnezeului Bibliei. Cuvântul ἄθεοι („atei” Ef 2:12) este folosit de Pavel cu sensul de păgâni, fără legătură cu Dumnezeul iudeo-creștin (al Bibliei).

Tehnic vorbind însă, ateismul este respingerea oricărei credințe în divinitate și a oricărei religii. În Revoluția Franceză, ateismul a fost reprezentat de o facțiune (hebertiștii, exagerații, „turbații”, marea parte a sanchiloților), sprijiniți pe plebea Parisului. Ei sunt aceia care s-au dedat la toate excesele anticreștine, transformând catedrala Notre-Dame și alte 2000 de biserici în temple ale Rațiunii și au favorizat execuția regelui și domnia terorii. Au fost extrem de influenți între august 1792 și 27 martie 1794, când liderii lor au fost ghilotinați. Robespierre a încurajat cultul deist al Ființei Supreme și credința în nemurirea sufletului în mai 1794, nu ca religie, ci ca celebrare laică asociată cu ziua a zecea a decadei, un accent care a fost interpretat ca teist, contribuind la declinul său politic. În ianuarie 1797, acest cult a dat naștere Teofilantropiei, o religie oficială deistă până în mai 1798, după care a devenit chiar interzisă (1803).

Un alt cult nereligios introdus cu intenția de a descreștina publicul și de a-l educa în spiritul republican și patriotic a fost cultul decadal, asociat celei de-a zecea zi a decadei („săptămâna” republicană, de zece zile). Cultul decadal a fost lansat în 1793, dar a devenit oficial prin lege în august 1798, în competiție cu Teofilantropia, până când Napoleon i-a pus capăt în 1800, iar în 1805 a desființat și calendarul republican.

În concluzie, spiritualitatea Revoluției Franceze în relație cu ideea de Dumnezeu a fost un amalgam de opinii seculare: anticreștine, antireligioase, liber-cugetătoare, deiste, agnostice, în care au fost foarte activi cei mai radicali atei. A numi ateism toată această furie anticreștină și antireligioasă, care a lovit atât Biserica Catolică (majoritară), cât și pe protestanți și pe evrei, nu este deloc un păcat lingvistic, deși nu întotdeauna este o exprimare precisă. Dacă însă ținem seama de sensul vechi al termenului în secolul al XIX-lea, ”atheism” era definit practic în dicționare ca “godlessness” (viață trăită fără Dumnezeu, în nelegiuire): “practical indifferrence to and  disregard of God, godlessness”. “In th(is) second sense, atheism includes both pantheism and agnosticism.”  

Dar și în acest caz, Edi spune că liderii Bisericii ne manipulează, cu rea intenție! Și dacă i-aș spune că mai degrabă el este malițios și ipocrit – un ateu practic și un avocat al diavolului pe post de țârcovnic – mă fac vinovat de lezmajestate și atac la persona!   

756-1870 ?

Edi gândește rapid și de multe ori bine, cu acel insight pe care-l dă cultura. Dar uneori vorbește mai repede decât poate gândi și spune prostii. În zelul lui de a dovedi că anul 538 ar fi nesemnificativ în istoria papalității medievale, afirmă că papalitatea ar fi primit putere politico-religioasă pe la 1800, „sau dacă vreți, după 1750, când Pepin cel Scurt a invadat Italia și i-a dăruit papei teritoriul fostului exarhat de Ravenna”. Bănuiesc că a vrut să spună „după anul 750” sau „800”. Dar cine știe, dacă a nu încercat să ne manipuleze?!

Anul Donației Pepiniene și al întemeierii Statului Papal este 756. Acest stat a durat teoretic până la 1870, dar practic, începând cu 1798, a primit repetate și numeroase lovituri prin invazii militare și revolte populare, fiind desființat de mai multe ori! După Revoluția Franceză, papalitatea nu mai era ce fusese înainte.

Pacea din Westphalia (1640) a pus capăt puterii papale?

Edi susține că odată cu Pacea din Westphalia (1648) papalitatea și-ar fi pierdut puterea. O pierduse ea mai demult în țările protestante, cu care catolicii erau în război. Dar nu mărimea puterii papale este miza profeției, ci războiul papalității cu „sfinții Celui de Sus”. Pacea Westphalică așeza bisericile protestante pe picior de egalitate cu cea catolică în multe țări, dar în țările catolice au continuat persecuțiile reigioase. În Franța, au început să funcționeze „dragonadele” după 1681 și alte forme de teroare împotriva hughenoților, timp de zeci de ani, iar în Statul Papal, inchiziția a continuat să funcționeze și după faimosul tratat de pace.

În Italia și Franța valdezii au continuat să fie persecutați.  În 1655 au fost mai întâi împinși în munți iarna, iar la următorul Paște au fost tratați cu tradiționala dragoste papistașă: circa 1700 au fost uciși prin cele mai sadice și mai batjocoritoare torturi: dezmembrați, izbiți de stânci, fripți, fierți, incendiați, mutilați, îngropați de vii. Masacrul a îngrozit lumea protestantă. Unii au reușit să scapee și au emigrat în America. În Italia, abia în 1848 au primit valdezii drepturi civile depline. În Spania, Portugalia și coloniile lor, inchiziția a fost desființată abia după 1800. De asemenea, în Veneția, Inchiziția a funcționat până în 1797. Nici vorbă ca Pacea din Westphalia să pună capăt puterii și năravurilor papale. Așa cum a recunoscut și Edi, abia Revoluția Franceză a adus libertate hughenoților.[2] 

Cornul a fost mic (538-756) înainte de a fi MARE (756-1798)

Principala miză a profeției nu este mărimea puterii politice a papei într-un moment istoric dat, deoarece puterea „spirituală” a papilor este în sine o politică internă a bisericii, care în statele catolice a avut urmări grave. Profeția prevedea că în cei 1260 de ani, cornul „uman” (cu ochi și gură) avea „să-i hărțuiască pe sfinții Celui de Sus”, care aveau să fie „dați în mâinile lui” (Dan 7:25). Perioada aceasta este exprimată codificat în șapte locuri profetice: de două ori în Daniel (7:25; 12:7) și de cinci ori în Apocalipsa (11:2-3; 12:6, 14; 13:5), ceea ce înseamnă că este de maximă importanță.

Persecuțiile s-au petrecut sub diferite forme. Inchiziția a funcționat doar câteva secole, în al doilea mileniu; cruciadele, războaiele religioase etc. au avut de asemenea un timp limitat, evul mediu este socotit convențional între 476-1453, iar evul mediu întunecat (analfabet) este socotit până pe la anii 1000. Perioada în care papalitatea a avut un stat oficial și influent în Europa a început cu 756, când puterea aceasta era deja un corn mare („avea o înfățișare mai mare decât celelalte” cf. Dan 7:20), care nu doar instala episcopi, ci începuse să încoroneze regi și împărați.

Totuși această putere foarte influentă este văzută în profeție răsărind mai întâi ca un „corn mic” (Dan 7:8), ceea ce se potrivește perfect fazei dinainte de 756, când papii nu aveau încă o putere independentă, ci erau teoretic supuși Imperiului în Ducatul Roman, care oficial făcea parte din Exarhatul de Ravenna. Dar așa cum am arătat în articolul anterior, papalitatea perioadei bizantine (538-756) a știut să joace politic între bizantini și longobarzi, pentru a-și asigura autonomia de facto în teritoriile în care își avea uriașele moșii. Aceasta nu este o invenție adventistă. În articolul precedent, am adus argumente suficiente, dar există și altele, pe care cititorul le poate verifica, după cum urmează:  

Euseviu Popovici, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuți, care a predat în limba germană până în 1909, afirma următoarele despre papalitatea din epoca bizantină, în a sa Istorie Bisericească Universală, Cartea I, vol. II, ediția II, Tipografia cărților bisericești, Mânăstirea Cernica, 1926:314-315), tradusă de mitropolitul primat Atanasie Mironescu. Acesta afirmă clar o putere politică reală a papilor din anii 538-756, înainte de întemeierea Statului Papal clasic:

O imagine care conține text, captură de ecran, software, Pagină web

Descriere generată automat
O imagine care conține text, software, captură de ecran, Pagină web

Descriere generată automat

Fernand Hayward (Historie des papes,  1929: 107-108) afirma, cu referire la rolul oficial al papei în Italia bizantină: „De aici înainte suveranul pontif va avea o parte în numirea celor ce administrau provinciile. În caz de deplasare, papa avea dreptul să le verifice conturile; în caz de destituire avea dreptul în termen de 50 de zile, să-i citeze înaintea tribunalului său […]. Împreună cu trei cetăţeni, el era însărcinat cu îngrijirea tuturor afacerilor municipale (întreţinerea băilor, apeductelor, podurilor, zidurilor, inspectarea închisorilor şi pieţelor). În caz de luptă, el trebuia să fie primul pe metereze. De acum el era protectorul legal al fiecăruia, contra exigenţelor soldaţilor, contra vexaţiilor fiscale şi contra nedreptăţilor judecătorilor.”

Istoria universală (vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1960, p. 257), o lucrare foarte voluminoasă, cu multipli autori, tradusă din rusă, afirmă: „Puterea politică a episcopilor romani […] se baza în realitate pe imensele posesiuni funciare concentrate în mâinile lor proprii şi în mănăstirile subordonate lor. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, papii de la Roma, depinzând numai de Bizanţ – a cărui putere în Italia se redusese mult în acest timp – au devenit de fapt cu totul independenţi.” (Sublinierile mele).

Jerald Brauer  în The Westminster Dictionary of Church History(John Knox Press, 1971,articolul Papal States) afirmă: „[…] Deși autoritatea imperială fusese restabilită în Italia de către Constantinopol, în timpul lui Justinian autoritatea bizantină era nesigură şi în vizibil declin la sfârşitul secolului al VI-lea. În aceeaşi perioadă a avut loc invazia şi aşezarea în Italia de nord a popoarelor germanice, în special ostrogoţii. Aceste dezvoltări au aruncat Italia într-o mare confuzie politică în care timp papalitatea a avut ocazia potrivită de a-şi afirma prestigiul şi conducerea politică […]. Prin secolul VII, puterea politică în Italia era investită oficial în exarhul de Ravenna… Dar autoritatea politică practică tindea să rămână în sarcina papalităţii.”

Gh. Lăzărescu (Cultura e civiltá, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980:25) afirmă că însăşi autoritatea spirituală a Papalităţii poartă cu sine în mod natural o autoritate temporală.

Faptul că o perioadă nouă a papalității a început odată cu domnia papei Vigilius şi că anul 538 este un punct important de cotitură în istoria Italiei este confirmat în cartea lui Gianluigi Barni (I Longobardi in Italia, ed. A. Michel, Paris, 1974), unde în primele pagini înşiră lista papilor din timpul dominaţiei longobarde, începând cu: Vigilio538-555.

Warren H  Caroll, istoric catolic, afirmă pe web într-un articol datat 1983 (The Transformation of the Pope Vigilius): „În toată istoria Scaunului lui Petru nu a existat un moment mai întunecat ca acesta, Anno Domini 538, în care Roma ajunsese la cheremul favoriților Teodorei, în timp ce ea aștepta în Constantinopol, împlinirea a ceea ce mai rămânea din făgăduiala ‘preaiubitului nostru diacon Vigilius’.”

 În același articol de web, referindu-se la relația încordată dintre papalitate și imperiu, autorul menționează două evenimente marcante: depunerea papei Silverius în 537 și depunerea papei Pius VI în 1798 „1261 de ani mai târziu”.

Anul 538, odată cu eliberarea teritoriilor din Sicilia și din Italia până la Roma inclusiv (535-538) şi cu legitimizarea papei Vigilius, a lăsat drum liber manifestării „puterii temporale a papilor”.  

De curiozitate, am întrebat și inteligența artificială „ce fel de autoritate i-a dat Justinian papei (sau papalității) în anii 534-538”. AI nu gândește, ci combină diverse surse și apoi papagalicește aprecierile. Uneori greșește, dar nu întâmplător mi-a răspuns în armonie cu ce afirmăm noi. Iată câteva afirmații relevante:

„În anii 534-538, împăratul bizantin Iustinian I a jucat un rol semnificativ în formarea autorității episcopului Romei (cunoscut în mod obișnuit ca papă) și a papalității. În anul 533, Iustinian a emis un decret prin care l-a recunoscut pe Episcopul Romei (papa) drept „capul tuturor episcopilor” și i-a acordat autoritate semnificativă în cadrul Bisericii Creștine. Această recunoaștere a ridicat funcția papală și i-a consolidat poziția ca autoritate centrală în lumea creștină occidentală.

Regatul Ostrogot fusese o putere semnificativă în Italia. Dar în 538, ostrogoții au fost înfrânți la Roma. Arianismul se luptase cu creștinismul roman pentru supremație. După această înfrângere a ostrogoților, Biserica Romană a intrat într-o nouă eră. Importanța spirituală a papalității a început să se ridice, ajungând la o dominație necunoscută anterior. Înfrângerea ostrogoților în 538 a marcat un punct de cotitură. A înlăturat un rival major al ortodoxiei romane și a permis papalității să-și afirme mai eficient autoritatea. Sistemul papal, susținut de Codul Iustinian, a câștigat o influență crescândă atât asupra chestiunilor spirituale, cât și asupra celor temporale în Biserica creștină occidentală. Pe scurt, înfrângerea ostrogoților în 538 a jucat un rol crucial în stabilirea dominației papale, care a persistat timp de secole. Reformele legale ale lui Iustinian și recunoașterea autorității papei au contribuit semnificativ la această dezvoltare.”

La un moment dat, AI mi-a făcut precizările următoare:

„Documentul Pragmatica sanctio pro petitione Vigilii, emis de împăratul Iustinian I în anul 554, a avut un impact semnificativ asupra Italiei. Prin aceasta, Iustinian I extindea legislația imperială (Corpus iuris civilis) în Italia, aducând normele legale din peninsulă în concordanță cu ale Imperiului. Deși documentul nu menționează în mod explicit rolul politic al papei în Italia, totuși prin consolidarea autorității imperiale, inclusiv în relație cu Biserica și cu papa, documentul a avut un impact semnificativ.” …. „Numele sugerează că a fost emis în contextul cererii sau petiției lui Vigilius. Cu toate acestea, nu există o explicație clară a motivului pentru care împăratul Iustinian I a ales s-o numească astfel.”

„Florin Lăiu aduce aceleași informații, ca să arate că știe”

Serios? Edi a afirmat că papalitatea nu ar fi avut putere politică înainte de Donația Pepiniană. Eu am citat surse oficiale, inclusiv catolice, care susțin că și în secolele VI-VII, papalitatea a avut putere de facto, mai mult decât îi permitea Bizanțul, și că această autoritate nu o putea avea în perioada 476- 538, când Biserica și domeniile ei erau supuse unor state ariene, ci numai după ce teritorii le papale au fost eliberate (538). Faptul că războiul cu ostrogoții a continuat în partea de nord a peninsulei (538-554), sau că ocazional ostrogoții au mai atact odată Roma, înainte de a dispărea  din istorie, nu mai contează. De-a lungul evului mediu, Roma avea să mai fie invadată de diverse puteri care s-au amestecat în politica ei, dar aceasta nu schimbă realitatea că timp de 1260 de ani, între anii 538-1798, papa Romei a fost cel mai influent jucător în creștinătate, că avea prin lege sarcina de a corecta pe eretici și că în toată această perioadă a avut putere politică (mai multă sau mai puțină, după caz) pe care a folosit-o pentru a-și afirma pe orice cale pretențiile de autoritate divină și a înlătura orice opoziție.

Da, amândoi menționăm fapte asemănătoare, dar unul subliniază faptele istorice care, întâmplător, sau nu (!), se armonizează cu profeția, iar altul eludează și semnificația profeției și anumite fapte importante.

Edi spune că, în timpul papalității bizantine, împărații numeau papi și că ei erau reprezentanții lui Christos pe pământ, nu papii. Realitatea este că toți episcopii erau socotiți „vicarii lui Christos”, fie că se folosea titlul exact sau nu. Cu atât mai mult papa, care era episcopul tuturor episcopilor, așa cum papa Gelasius I (490+) este numit în sinod „vicarul lui Christos”. Chiar dacă, titlul acesta nu s-a folosit ca standard și exclusiv papal, dar abia după 1200 va deveni titlu oficial și permanent al papilor. Împărații de Răsărit și-au asumat acest titlu într-un sens regal, în culmea perioadei cezaro-papiste (sec. VI-VI), dar efectul era doar politic asupra bisericii, deoarece episcopii decideau în domeniul doctrinei, al liturgicii și al spiritualității.

Se pot deduce adevăratele relații dintre Iustinian și papi din formulele oficiale de adresare. Iustinian se referă la sine ca „împărat…., victorios, pios, fericit, faimos, triumfător și veșnic august”, titluri din care nu reiese nicio pretenție apostolică ; dar adresându-se papei, îl numește: „Patriarh și Preasfințit  Arhiepiscop al frumosului oral Roma”, „capul tuturor sfintelor biserici”, i se adresează cu „Sanctitatea Voastră” și recunoaște sediul papal ca fiind „Scaunul Apostolic”. Într-un fel asemănător i se adresează patriarhului de Constantinopol, dar cu titluri și recunoașteri mai moderate, întrucât îl socotea pe acesta pe locul al doilea.   

Papalitatea nedievală este papalitatea evului mediu, indiferent cum a fost ea. Când spunem că începutul papalității medievale este la 538, folosim o dată istorică semnificativă pentru a marca în mod convențional trecerea la o altă epocă. În realitate, trecerile de la o epocă la alta sunt de lungă durată. Istoricii dau ca dată convențională de început anul 476 (desființarea oficială a vechiului Imperiu de Apus) sau 500 (pentru că e rotund !), sau secolul al șaselea (501-600).  Fiind vorba de papalitate, anul 538 este destul de reprezentativ pentru a-l socoti (convențional) ca „început” al evului mediu, cu referire la rolul pe care avea să-l joace papalitatea. Importanța fenomenelor istorice se vede numai de departe, în retrospectivă. În anul 538, nici Iustinian, nici papii nu erau conștienți de importanța înțelegerii lor pentru secole.  

Desființarea practică a profețiilor

În continuare, de dragul de a desființa ideea că cele trei coarne/regate desființate potrivit, profeției din Daniel 7:8, 20, 24 (Regatul lui Odoacru, Regatul Vandal, Regatul Ostrogot), Edi își mărturisește credința că profețiile lui Daniel ar fi scrierea unor plastografi pioși din vremea lui Antioh Epifanul (c. 165 î. Hr.). L-am mai auzit spunând asta și nu mă mai mir. Ceea ce crede Edi despre cărțile Bibliei este în esență poziția criticii ateologice moderne, a universitarilor din bisericile mari, secularizate și pustii. Nu intru în detalii despre aceste teorii critice. Ele au în comun o nouă paradigmă de gândire : Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu, ci o colecție de scrieri omenești despre Dumnezeu.[3]

Orientându-se după păgânul Porphyrius (234-305 d. H.) și după ateologii pseudoprotestanți și catolici contemporani, Edi sugerează că, întrucât Daniel 11 reflectă epoca lui Antioh Epifanul, înseamnă că autorul trebuie să fi fost contemporan cu Antioh și că ar fi scris istorie sub formă de profeție, după care, despre viitor a scris ficțiuni, deoarece cunoașterea viitorului nu este posibilă. Edi nu crede în profeții, așa cum nu crede în minuni sau în inspirație supranaturală și în viziuni. Pentru el totul este gândire omenească.

Critica raționalistă a cărții lui Daniel este surdă, peltică și nevăzătoare. Dacă aceste viziuni și profeții ar fi fost scrise pe vremea lui Antioh IV, de ce autorul nu menționează numele Romei (așa cum sunt menționate imperiile Medo-Persan și Grec)? De ce în descrierea războaielor nesfârșite din Daniel 11, nu menționează elefanții de luptă care sunt prezenți în scrierile iudeo-elenistice? (Compară Daniel 11:40 cu 1Macabei 1:17b). De ce autorul nu proslăvește succesul hasidimilor / Macabeilor (Dan 11:34), așa cum au făcut autorii din epoca greco-romană? Și de ce folosește o ebraică depășită pentru epoca elenistică? Întrebările s-ar putea înmulți.

Epifanul în Daniel 7?

Critica istorică pe care o mărturisește Edi nu este decât o cârcotă atee, disperată și fără noimă. Ideea că Antichristul din Daniel 7 ar fi neapărat tot Antioh Epifanul, și că perioada de „trei vremi (ani) și jumătate” (1260 zile – ani) ar fi fost caracteristică acelei persecuții nu stă în picioare. Persecuția lui Antioh a durat exact trei ani (decembrie 168 – decembrie 165). Domnia lui Antioh, ca rege seleucid, aparține  de simbolistica fiarei leopard, cea cu patru capete elenistice, în timp ce perioada profetică menționată este asociată cu cornul cel mic al monstrului roman0-creștin indescriptibil. Nu degeaba, această perioadă de persecuție „creștină” (1260 ani) apare de cinci ori în Apocalipsă (11:2, 3; 12:6, 14; 13:5), iar în Daniel numai de rouă ori (Dan 7:25; 12:7). Ce are a face Apocalipsa cu un crai nebun și mort de mult? Soluție „critică”, sau glumă proastă?

Edi argumentează că în Daniel 7, Antioh Epifanul desființează jertfa necurmată și instalează urâciunea pustiirii. Dar subtilul critic face aici o confuzie deloc subtilă. În Daniel 7 nu este vorba de substituirea jertfei necurmate. Aceasta apare doar în Daniel 8, 9, 11 și 12. Edi mai spune că cele trei coarne smulse (Daniel 7) ar fi trei moștenitori seleucizi legitimi, cărora Epifanul le-a uzurpat tronul. Cine ar putea fi aceștia?

1. Demetrios (minor) trimis garanție/ostatic la Roma, de către tatăl său Seleukos IV, în locul unchiului său Antioh Epifanul. Teoretic avea dreptul la domnie, dar nici nu fusese numit. Fratele său mai mic avea să moștenească tronul (formal). Doar după moartea unchiului său Antioh Epifanul, Demetrios a reușit să evadeze din Roma și să domnească în Imperiul Seleucid (162-150), ceea ce îl invalidează pentru a fi numărat ca un corn care ar fi fost smuls ca să facă loc Epifanului.

2. Antiochos (minor), fratele mai mic al lui Demetrios, care a domnit cu numele ca rege seleucid între anii 175-170.

3. Heliodor, ministrul care-l asasinase pe regele Seleukos IV (fratele Epifanului), și care acum poza în regent și protector al minorului rege Antiochos, fiu regelui ucis.

Prin urmare, dintre aceștia „trei” numai minorul Antiochos a avut autoritate regală, strict nominală, sub patronajul regentului Heliodor (asasin și un uzurpator), care domnea în numele minorului. De aceea, nu pot fi numărați amândoi, ci fie cel care a domnit nominal, fie cel care a domnit real în numele minorului. Cele trei coarne ale lui Edi sunt unul singur, sau cu mare îngăduință, două.

Profeția arată că cele trei coarne smulse trebuie să fii trei puteri din cele zece, care apăruseră înaintea cornului mic. În viziunea lui Edi, aceștia ar fi fost „exact zece” împărați seleucizi care s-ar fi succedat de la Seleukos I până la Antioh Epifanul. Când îi numărăm însă, aceștia nu au cum să fie mai mult de opt, dintre care doar ultimul ar fi fost smuls prin grija Epifanului:

  1. Seleukos I Nikator (305-281)
  2. Antiochos I Sotér (291-261)
  3. Antiochos II Theos (261-246)
  4. Seleukos II Kallinikos (246-225)
  5. Seleukos III Keraunos (225-223)
  6. Antiochos III Cel Mare (223-187)
  7. Seleukos IV Philopator (187-175)
  8. Antiochos al lui Seleukos (minorul), care a domnit (175-170) sub regența lui Heliodor și apoi a „protectorului” Antiochos IV Epipanes, care l-a și ucis.

În profeție însă cele zece coarne sunt văzute concomitent pe capul monstrului roman, așa cum am arătat în replica anterioară, cu referire la statele romano-germanice, creștine sau în curs de creștinare, care s-au constituit pe teritoriul Imperiului între anii 419-491 d Hr. Să cred eu că un autor contemporan cu Antioh Epifanul ar fi scris niște inepții despre epoca pe care o știa cel mai bine, doar pentru a-și mângâia frații de suferință cu gândul că înțeleptul Daniel a prezis cu secole înainte niște nepotriviri absolute? Daniel 11 putea servi de consolare în timpul Epifanului, dar NU și Daniel 7.

William Miller și „interpretările masonice”

Edi afirmă că Miller ar fi împrumutat interpretarea clasică a celor 1260 zile/ani din masonerie, că ar fi fost mare maestru mason, până la desființarea lojei (care?) și că Miller, ca și alții, nu a făcut decât să calculeze înapoi 1260 de ani, de la 1798.

Dar Miller nu avea nevoie să calculeze el însuși această perioadă, devreme ce ea era cunoscută în generația lui. Probabil doar a verificat-o, pentru că a fost un pasionat de istorie. În replica anterioară am dovedit un fapt pe care Edi nu-l comentează, și anume că sfârșitul perioadei de 1260 ani „cu puțin timp înainte de 1800”, a fost descoperit de britanicul Dr Drue Cressener, cu 109 ani mai înainte. Dar pe Edi nu-l interesează așa ceva, pentru că, între timp, s-a „maturizat”.

Este adevărat că Miller a fost francmason (mason) între anii c. 1805-1831, în loja Morning Star nr. 27 din Poultney, Vermont, unde în timpul scurt a avansat în grad. Se crede că ar fi devenit maestru venerabil al lojii în 1811. Dar masoneria americană („Marea Lojă din Columbia Britanică și Yukon”), deși recunoaște atât apartenența, cât și demisia lui Miller (septembrie 1831), afirmă că arhiva lojii dinainte de anul 1856 s-a pierdut, prin urmare, multe comentarii sunt din burtă. “Istoria masonică exactă a lui Miller este imposibil de determinat din rapoartele disponibile”. Cert este că în corespondența lui Miller, atât apartenența sa la masonerie, cât și părăsirea lojii în 1831 sunt fapte recunoscute. Miller scrie că a decis să demisioneze pentru „a evita asocierea cu orice fel de practici incompatibile cu cuvântul lui Dumnezeu printre masoni”. În 1833, scria prietenilor săi să trateze masoneria „asemenea oricărui alt rău”. El fusese atras spre masonerie probabil prin intelectualii deiști cu care se împrietenise. Odată cu aceasta a devenit judecător de pace (cu grad de caporal de poliție), iar mai târziu căpitan de armată. Nu a fost doar un „umil fermier” cum îl numesc unii. Omul citise mult istorie și filosofie deistă. (Deismul este filosofia actuală a lui Edi, care întrezărește existența unui Dumnezeu, care doar i-a dat universului primul bobârnac, un demiurg pe care propriile legi l-au luat ostatic și nu poate vorbi, așa că Biblia nu poate fi mesajul Lui).   

Dincolo de aceasta, speculațiile (sau informațiile împrumutate ale) lui Edi despre cum interpretau masonii profețiile livrate lui Miller, sunt din cele mai ingenioase fake news. Edi spune frumos că nu a intenționat să se piardă în detalii istorice. Dar are timp să se piardă în fake news. Cine putea ști mai bine istoria lui în masonerie, decât masonii și el însuși? Restul este speculație, mai mult sau mai puțin deșteaptă.

Interpretările apocaliptice ale lui Miller erau tipice mișcărilor milenariste care apăruseră în Imperiul Britanic și în toată America. Ba încă circulau și printre iezuiți și printre musulmani în Orient. Nu este nimic masonic în ele. Miller se deosebea de alții prin accentul său pus asupra Revenirii lui Iisus și dovedea cu Biblia că mileniul de după venirea lui Iisus nu este o nouă șansă la pocăință. Oricine nu s-a pocăit înainte de venirea lui Iisus, va suferi consecințele.

Concluzia finală a lui Edi și esența mesajului lui este aceea că Mark Finley și alții ca el (e. g. Florin Lăiu) s-au specializat în fake news, cu care manipulează pe adventiști. Cititorii vor trage și ei concluziile lor.  


[1] “By A.D. 538, the pagan Roman Empire had collapsed. Justinian, the Roman emperor, surrendered civil, political, and religious authority to Pope Vigillis. The long period of the medieval church’s domination began.”

[2] Începând cu sec. XIX au apărut tot mai multe scrieri catolice și seculare, care încearcă să minimalizeze, să justifice sau să nege ororile domniei papalității integriste, așa cum astăzi mulți antisemiți creștini sau islamici neagă sau minimalizează Holocaustul. Una din scuzele catolicilor este că „așa erau vremurile”, sau că aceste atrocități ar fi fost comise de autoritățile laice. Și este adevărat că nu papalitatea le-a făcut pe toate, pentru că monstrul roman din Daniel 7 are mai multe coarne. Dar atâta timp cât catolicismul a fost religie de stat și, prin definiție subordonat papalității și bisericii al cărei magistru și arbitru suprem este papa, tot ce s-a făcut cade în răspunderea morală a așa-numitului „Scaun Apostolic”. Papalitatea a acționat de cele mai multe ori asemenea diavolului, prin proxy. Papii care nu au împiedicat persecuțiile, ca și aceia care doar au aplaudat pe persecutori, prin natura funcției lor sunt responsabili, nu doar complici.

[3] Îndrumătorul protestant care m-a asistat la disertația mea, Prof Izak Spangenberg, arăta cu emfază cum teologia a făcut un salt de la paradigma „precritică” protestantă „Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu”, la paradigma istorico-critică (sec. XVII) și din 1970 la paradigma noii critici literare (post-critică).

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.