EC a început de o bucată de vreme să studieze „lecțiunea” săptămânală, pentru a dovedi, pe orice cale posibilă, că interpretările noastre sunt greșite, întrucât cei 1260 ani de dominație a papalității în Europa nu ar fi fost între 538 și 1798, așa cum a socotit majoritatea comentatorilor apocaliptici din secolul al XIX-lea, și că anii 538 și 1798 nu ar avea nicio legătură serioasă cu subiectul.

Mă încearcă o mare lehamite pentru pontificațiile ateologice ale lui Eddie, care amestecă date istorice reale cu bâlbe și cu detalii nerelevante, crezând că a venit de hac credinței părinților lui. Să zicem că, a spune „Vigentis”, în loc de Vitiges/Witigis (regele ostrogot), „Altatusa”, în loc de Amalasuintha (regentă ostrogotă), „Robspir” (citit englezește!), în loc de Robespierre (Robespiér), n-ar fi mare lucru. Dar faptul că aruncă la gunoi o interpretare tradițională, care păcătuiește înaintea luminăției sale prin aceea că este conservatoare, este un motiv de scandal. Dacă ar spune și care este interpretarea lui, auditoriul s-ar cruci imediat. Dar Eddie nu face decât să demoleze, pentru că nu are ce să zidească în loc, decât eventual un edificiu deist sau marxist.

Fac o nedreptate în acest articol, că mă voi referi doar la interpretarea lui Eddie. Pe Leon, care m-a dezamăgit total, îl las pe altă dată. Nu face decât să-l ajute pe Mr Eddie la demolări, după ce a ingerat aceeași filozofie. Florin Liga pare că încearcă să mai țină hățurile, pe post de moderator, să echilibreze critica. Dacă va convinge, rămâne de văzut. În rest, „adevărul prezent” al lui Cornel, este un concept al lui Eddie, o expresie false friend. Unele critici ale acestor vorbitorinci sunt îndreptățite, nu puține observații sunt interesante, dar toată vorbirea curge în direcția cea mai naturală. Adică la vale.       

Afirmații riscante

În emisiunea despre „Cei Doi Martori”, Mr Eddie face apel la autoritatea lui Sir Isaac Newton, care afirma în ale sale „Observations…” apocaliptice, că dominația politică a papalității a început odată cu înființarea Statului Papal (756). După această schemă, Newton afirma că dominația „micului corn” din Daniel 7:8 ar începe în anul 800, când Carol cel Mare a devenit primul împărat al Sfântului Imperiu Roman, reconfirmând Donația Pepiniană din anul 756. După mărturiile unor teologi care au avut legături cu Newton în ultimii săi ani, atât Newton (†1727), cât și acești admiratori ai săi (Rev. Robert Fleming †1716,  Philipp Doddridge †1751, Moses Lowman, †1752, Jonathan Edwards †1758, Thomas Newton †1782)[1] au fost în consens asupra anului 756 ca început al celor 1260 de ani de dominație papală, care urmau să se sfârșească în 2016, inaugurând începutul împărăției celor 1000 de ani de pace pe pământ, sub domnia lui Christos.   

Dar n-a fost să fie. În anii 2014-2016, „doi martori” (un doctor în filosofie, excentric, răspopit și supărat, și un comentator privat), orientându-se după comentariul lui Adam Clarke (1762-1832), un urmăritor al calculului apocaliptic al lui Newton, au prezis cu mare emoție, că sfârșitul papalității și al omenirii va avea loc în octombrie 2015. După primul eșec inevitabil, prezicerea a fost amânată cu o și mai mare certitudine pentru anul 2016, tot în octombrie!

De ce unii sunt sortiți să greșească urmând pe Isaac Newton

Cu tot respectul pentru Sir Isaac Newton, care a „inventat” fizica și matematica modernă acum trei secole, totuși preocupările sale teologice și istorice nu au fost în aceeași măsură atinse de aripa geniului. (De exemplu, savantul îi identifica pe daci cu goții, iar în ce privește credința în Dumnezeu, era antitrinitar). Ne vom limita la interpretarea sa apocaliptico-istorică, unde apar obiecții îndreptățite.

Newton afirma că cele trei „coarne” eliminate din calea apariției statului papal ar fi fost 1. Exarhatul de Ravenna, 2. Regatul Longobard și 3. Ducatul Roman (Edi spune că Newton, ca și Miller, se referea la Regatul Ostrogot, ca fiind al treilea corn. În acest caz, ori Eddie este în confuzie, ori savantul britanic.). Dar erau coarnele propuse de Newton trei state?

1. Exarhatul de Ravenna era o prelungire a autorității imperiale de la Constantinopol, instalată în urma războiului cu ostrogoții (535-554). Poate fi socotită această autoritate provincială ca distinctă de Imperiu?
2. Regatul Longobard, care s-a dezvoltat în Italia între 568-774, era împărțit în 36 de ducate și adesea era divizat politic, întrucât mulți duci se comportau independent. Marele ducat longobard de Benevento, în sudul Italiei, a rămas și după căderea regatului longobard din nord. Nu este foarte clar că longobarzii în Italia ar reprezenta un singur „corn”.
3. Ducatul Roman era unul din „statele” care formau Exarhatul de Ravenna. Nu se știe sigur când a fost înființat: probabil spre sfârșitul secolului al VII-lea. Ducele de Roma trebuia să răspundă față de exarhul din Ravenna, unde era capitala politică a Italiei bizantine. Capitala Ducatului Roman era Roma, fosta capitală imperială, unde papii erau stăpâni de facto. Din acest motiv, ducii de Roma se izbeau adesea de puterea reală a papilor, în ce privește suveranitatea asupra „Cetății Eterne”.

Profeția prevedea că cele trei puteri smulse trebuiau să fie din cele zece care deja se formaseră. Deci înainte de momentul decisiv, trebuiau să fie zece, nu mai multe, sau mai puține. Prin urmare, dacă alte puteri ale Europei au căzut înainte de cele trei menționate de Newton, teza Newton-Clark cade, de fapt a și căzut, odată cu prorociile celor doi băieți zgomotoși pe care i-am pomenit mai sus.

Primele 10 formațiuni statale, care au apărut pe teritoriul Imperiului între anii 418-490 au fost:

1. Regatul Vizigot;
2. Regatul Sueb;
3. Regatul Vandal;
4. Regatul Burgund;
5. Regatul Alamanilor;
6. Regatul Franc;
7. Regatul Ostrogot;
8. Regatul lui Odoacru;
9. Regatul Anglo-Saxon;
10. Regatul Longobard.

Multe din ele erau federații alcătuite din două sau mai multe triburi germanice (uneori combinate și cu asiatici), dar politic au fost unitare, până în timpul lui Justinian. Din punct de vedere religios, cei mai mulți erau în mod oficial creștini arieni.

Eforturile papilor de afirmare politică au apărut odată cu Gelasius (492-496) și Symmachus (498-514). În același timp, Imperiul a răsturnat trei dintre aceste zece state noi: Regatul lui Odoacru (488), Regatul Vandal (533-534) și Regatul Ostrogot (535-554). Regatul lui Odoacru a fost înlocuit de Regatul Ostrogot în Italia, ambele autorități fiind ariene. Vandalii, de asemenea arieni, au prădat Roma, s-au întins în nordul Africii și în insule (Sicilia, Sardinia, Corsica, Baleare) persecutând Biserica ortodoxă (catolică / niceeană) în provinciile lor. Toate aceste trei „coarne” erau nesuferite din trei motive: erau „barbare”, erau „eretice” (uneori persecutoare) și ocupau teritorii din Italia și Sicilia, unde Biserica Romană avea uriașe latifundii, care formau Patrimoniul Sfântului Petru.

O ipoteză superioară, confirmată istoric

Edi susține că William Miller ar fi „descoperit” anul 538 ca început al perioadei celor 1260 de ani, scăzând pur și simplu 1260 din 1798 — anul desființării Statului Papal, după Revoluția Franceză. Nu este adevărat că Miller ar fi procedat astfel. Adevărul este că zeci de comentatori apocaliptici publicaseră date asemănătoare, iar câțiva menționaseră exact perioada 538-1798 (Edward King, Richard Valpy, David Simpson, Peter Roberts și Revista americană Morning Watch din 1830). Doar Edward B. Eliott avea să-și însușească mai târziu decât Miller (în 1844), aceleași date.

În timp ce toți aceștia au înțeles încheierea celor 1260 de ani după ce avusese loc Revoluția Franceză, a existat un cercetător care a prevăzut corect începutul și sfârșitul perioadei profetice, cu 100 ani înainte de izbucnirea Revoluției Franceze. Este vorba de un comentator britanic, contemporan cu Isaac Newton, pe nume Dr. Drue Cressener. Referindu-se la apariția fiarei Antichrist din Apocalips 13, a cărei domnie avea să fie de 42 luni / 1260 zile (simb. 1260 ani), el a publicat în anul 1689 (una mie șase sute optzeci și nouă!) următoarele:

„Dacă începutul [dominației] fiarei a fost cu ocazia recuceririi Romei de către Justinian, atunci [dominația ei] trebuie să se încheie cu puțin înainte de anul 1800.”[2]  

Este evident, că soluția lui Cressener s-a dovedit corectă, deoarece puterea temporală a papilor a fost lovită gravisim în anul 1798, adică exact cum prevăzuse comentatorul: „cu puțin înainte de anul 1800”. Statul papal a fost însă desființat de mai multe ori începând cu anul 1798, cu ocazia diverselor revoluții și restaurații (1809, 1849, 1870) și „definitiv” a fost desființat în anul 1870. Este evident că, odată cu Revoluția Franceză (1789-1798) și cu seismele europene care au urmat, dominația papalității și a bisericii ca putere politică a căzut în derizoriu. Cressener prevăzuse acest fapt cu 109 ani mai înainte de lovitura de la 1798, fără să fie profet. Newton însă are mai mult credit printre cei care sunt cuceriți de argumentul ad verecundiam.   

Soluția clasică a lui Cressener se potrivește mult mai bine și din alte motive. Profeția prevedea că dominația papalității politice în creștinătate avea să fie un timp de persecuție pentru adevărații credincioși. Or, revoluția seculară, însoțită de umilirea politică și morală a religiei, a bisericii și a papalității, a pus capăt persecuțiilor dure de tip medieval. Perioada 1798 — 2016/2060 este în afara discuției, întrucât după Revoluția Franceză au încetat persecuțiile sistematice în creștinătate. Începând cu secolul al VI-lea, primatul acordat papalității a inclus dreptul și datoria de a identifica și pedepsi pe „eretici”, potrivit Codului de legi al lui Justinian (care avea să devină moștenirea Europei, influențând legile canonice ale Bisericii), după ce a fost publicat în anul 534 împreună cu anumite adăugiri (Constitutio Cordi Nobis).

Aceste legi ale lui Justinian erau implicate și în Pragmatica Sancțiune din 554, care reglementa situația din Italia și care între altele confirma statutul politic al papalității. Între anii 1791-1806, Republica Franceză a conceput și adoptat un nou cod juridic, care avea să poarte numele de Codul lui Napoleon, unul dintre cele mai importante documente care au  influențat lumea modernă. Acest cod, deși inspirat din Codul lui Justinian, nu mai menționa blasfemia, erezia, sacrilegiul, vrăjitoria și păcatele sexuale (inclusiv incestul și homosexualitatea), drept crime care ar trebui pedepsite, așa cum erau legile vechiului regim.

Primatul acordat Romei în secolul al VI-lea

Un alt fapt important a fost acela că între anii 529-535, Justinian a publicat scrisorile sale oficiale către papă și către patriarh, stabilind în final prin lege primatul papalității în creștinătate. Atitudinea sa nu este de mirat, deoarece unchiul și predecesorul său Iustin I Tracul, fusese adus la putere în urma răscoalei lui Vitalian împotriva împăratului isapostolic și „eretic” Anastasios. Toți trei (Vitalian, Iustin și Iustinian) erau de origine daco-geți romanizați, de la Dunăre și suporteri ai ortodoxiei de la Roma. După ce a ajuns la putere, Iustin I i-a determinat pe ierarhii de răsărit să recunoască primatul papal în anul 519, punând astfel capăt schismei acachiene, pe care Anastasios o alimentase.

În anul 529, Justinian hotărâse că, deoarece Constantinopolul este sediul imperial, Biserica de Constantinopol ar fi capul tuturor Bisericilor. Se pare că era vorba doar de partea orientală a Imperiului, pe care o controla pe atunci, pentru a pune capăt concurenței patriarhiilor de Alexandria și de Antiohia, față de Constantinopol. Sau poate reprezenta o atenționare dată papei Felix IV, care era tolerant cu arienii?

În anul 533, hotărât să refacă unitatea imperiului, Justinian şi-a întors simpatiile către Roma, scriindu-i papei Ioan al II-lea și recunoscându-l drept cap al Bisericii universale. Cităm fragmente:

Împăratul Justinian, victorios, pios, fericit, renumit, triumfător, veșnic august, către Ioan, patriarhul şi prea sfântul arhiepiscop al strălucitei cetăţi Roma.

[……]

De aceea ne-am străduit să unim pe toţi preoţii din răsărit şi să-i supunem scaunului Sfinţiei Voastre şi fiindcă chestiunile car s-au ridicat în prezent, deşi sunt evidente şi neîndoielnice, şi, după doctrina Scaunului Vostru Apostolic, sunt continuu păzite şi predicate cu tărie de toţi preoţii, noi am considerat că totuşi este necesar ca ele să fie supuse atenţiei Sfinţiei Voastre. Căci noi nu suferim ca vreun lucru referitor la starea Bisericii (chiar dacă ceea ce cauzează dificultate poate fi clar şi neîndoielnic) să fie discutat, fără a fi adus la cunoştinţa Sfinţiei Voastre, fiindcă sunteţi Capul tuturor sfintelor biserici, pentru care ne vom strădui pe orice cale (după cum deja am declarat) să sporim onoarea şi autoritatea Scaunului Vostru [……].

Pentru aceasta, ne-am grăbit să aducem la cunoştinţa Sfinţiei Voastre, prin prea fericiţii episcopi Hypatios şi Demetrios (ca să nu ascundem de Sfinţia Voastră) că aceste dogme sunt tăgăduite de câţiva monahi nelegiuiţi şi iudaizanţi care au adoptat doctrinele perfide ale lui Nestorius.

De aceea solicităm părinteasca Voastră afecţiune, ca să ne informaţi prin scrisori pe noi şi pe preasfântul episcop al acestei strălucite cetăţi, fratele Vostru, patriarhul, care, de asemenea, a scris personal prin aceiaşi soli Sfinţiei Voastre, nerăbdător de a urma în toate scaunul apostolic al Fericirii Voastre, pentru ca să puteţi să ne arătaţi clar că Sfinția Voastră recunoaşte toate lucrurile care au fost scrise mai sus şi condamnă perfidia acelora care, în felul iudeilor, au îndrăznit să tăgăduiască adevărata credinţă. Căci şi în acest fel va creşte iubirea tuturor pentru Sfinția Voastră. Iar autoritatea scaunului Vostru și unitatea Sfintei Biserici vor fi păstrate neatinse, când toţi preafericiţii episcopi vor învăţa din partea Sfinției Voastre adevăratele doctrine. [……]” (Codicis, liber I, tit. II).

La scurt timp, în 26 martie 533, Justinian îi scrie patriarhului de Constantinopol:

Acelaşi împărat către Epifanios, preasfântului şi fericitul arhiepiscop al acestei cetăţi imperiale şi patriarh ecumenic [……].

Am publicat un edict sacru, cunoscut și de Sfinţia Voastră, prin care am combătut nebunia ereticilor, neschimbând deloc şi neplănuind să schimbăm sau să neglijăm statutul eclesiastic pe care l-ați obţinut cu ajutorul lui Dumnezeu până acum, aşa cum ştie şi Fericirea Voastră, ci păstrând prin orice mijloc unirea sfintei Biserici cu preasfântul papă şi patriarh al vechii Rome, căruia i-am dat în scris lucruri asemănătoare. Nu vom îngădui nicidecum ca vreun lucru care are de-a face cu starea bisericii să nu fie arătat Fericirii Sale, care este Capul tuturor preasfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu, şi fiindcă atunci când au răsărit ereticii în aceste ţinuturi, ei au fost eliminaţi prin sentinţa şi dreapta judecată a acelui scaun venerabil” (Op. Cit. Cartea I tit. 1.7).

Cam în acelaşi timp, Justinian comunică în scris şi lui Petros, prefectul pretoriului, prin Novella 131 titlul 14, cap. 2:

„De aceea, în acord cu prevederile acestor sinoade, ordonăm ca Preasfântul Papă al Vechii Rome să aibă primul rang între toţi sacerdoţii, iar Preafericitul Arhiepiscop de Constantinopol (Noua Romă) să ocupe locul al doilea după sfântul scaun apostolic al Romei Vechi, care trebuie să aibă întâietate peste toate celelalte scaune episcopale.”    

Dar ce este cu anul 538?

Edi îl pomenește pe Dr. Bacchiocchi, care pusese aceeași întrebare în Atlanta, cu convingerea că nu s-ar fi întâmplat mare lucru atunci. Dar înainte de toate, profeția este foarte precisă când spune că al 11-lea corn avea să fie mic la apariția lui, și fiind mic (între 538-756), riscă să fie neobservat. Începând cu anul 756, Statul Papal a devenit un corn mai mare decât celelalte (Dan 7:20). Despre perioada 538-756, Encyclopaedia Britannica ne spune următoarele: 

«Autoritatea morală a papalității, atunci [i.e. sub papa Vigilius, 537-555] a suferit un regres considerabil, iar „sancțiunea pragmatică” a lui Iustinian din 554 ar fi putut fi intenționată ca o măsură de compensare pentru aceasta. Prin acest act, împăratul a recunoscut, a confirmat și sporit puterea temporală a papei, care de acum înainte urma să aibă o voce în numirea guvernatorilor provinciilor italiene ale imperiului și să participe la controlul finanțelor acestora.

Papa a devenit protectorul oficial al populației civile împotriva prădăciunilor armatei, împotriva extorcării din partea vameșilor și împotriva abuzului de putere din partea administrației. Succesorul lui Vigilius [537/538–555] a fost Pelagius I [579-590], care a folosit cu hotărâre noile drepturi ale papei, organizând guvernarea temporală a teritoriului asupra căruia era de fapt suveran și punând papalitatea pe drumul către puterea politică reală. Această putere avea să crească atât de repede încât Grigore cel Mare [590-604] a putut scrie, câțiva ani mai târziu: „Aș dori să știu dacă papa, în această lume, este un conducător spiritual sau un rege temporal”.» (my underlines) Encyclopaedia Britannica 17 (1970), Papacy (p. 244).[3]

       Un alt citat, din aceeași enciclopedie, atrage atenția asupra puterii politice reale, pe care o aveau papii înainte de întemeierea Statului Papal din 756:

«Pe la mijlocul secolului al VIII-lea, lombarzii au invadat cea mai mare parte a Italiei. Ducatul Romei era atunci încă teoretic dependent de Imperiul Bizantin sau Roman de Răsărit, dar bizantinii nu puteau proteja ducatul, în cadrul căruia episcopii Romei, sprijiniți de clerul lor, exercitau o autoritate contrabalansând-o pe cea a baronilor locali și a armatei lor.» (Underlines mine) Encyclopaedia Britannica 17, Papal States,  (1970), p. 276.

Pe site-ul Vaticanului am găsit acum circa zece ani următoarele afirmații:

«În secolul al IV-lea, Biserica primise multe donații în teritorii (moșii sau feude), dar ea deținea toate aceste patrimonii ca proprietar privat și nu ca entitate suverană. În secolul al V-lea, organizația Bisericii din Italia și Papa – episcopul Romei și capul ei –, și-au afirmat deschis primatul spiritual asupra întregii Biserici.

Semințele Statelor Papale ca entitate politică suverană au fost plantate în secolul al VI-lea. Imperiul, cu centrul la Constantinopol, a lansat o recucerire a Italiei, care a durat aproape douăzeci de ani [535-554] și a devastat structurile politice și economice ale Italiei. La sfârșitul acestor războaie, au intrat în peninsulă, dinspre nord, longobarzii și au cucerit o mare parte din țară.

În secolul al VII-lea autoritatea imperială răsăriteană se limita în mare parte la o bandă diagonală, așa numitul coridor Roma-Ravenna, care se întindea de la Ravenna (sediul exarhului, reprezentantul imperial) până la Roma și în sud până la Napoli (coridorul Roma-Ravenna), plus anumite enclave de pe coastă. În timp ce puterea imperială era reprezentată nominal, la capătul de nord-est al acestor teritorii, papa, ca cel mai mare proprietar de pământuri și cea mai prestigioasă figură din Italia, în lipsa unei alternative mai bune, a preluat o mare parte din autoritatea guvernatoare, pe care bizantinii nu erau în stare s-o păstreze, pentru a proteja domeniile din jurul cetății Romei.

Astfel, în timp ce papii au rămas supuși ai Imperiului Răsăritean (Bizantin), Ducatul Romei – un teritoriu care coincidea cu provincia modernă Lazio [Latium] – a devenit în mod practic un stat independent, guvernat de papă. (sublinierile ne aparţin).»[4]

Papalitatea s-a folosit de toate atuurile scaunului „apostolic”, precum și de manevre politice abile, jucând între longobarzi și bizantini, asigurându-și simpatia poporului, încât a devenit de facto o putere autonomă tot mai afirmată (538-755), apoi o mare putere politică în creștinătate.

Când a fost smuls al treilea corn?

Edi afirmă că al treilea corn nu a fost smuls în 538, ci în 552. Profeția spune simplu că cele trei coarne au căzut dinaintea micul corn (Dan 7:20), o imagine care poate fi reprezentată ca o dezrădăcinare a celor trei coarne, produsă de eforturile micului corn de a ieși la suprafață, ca putere politică. De ce este obligatoriu ca faptul să se fi petrecut într-un moment? Războiul cu ostrogoții începuse deja în 535, deci înainte de 538, dar s-a încheiat în 552. Puterea temporală a papilor își are originile modeste în timpul acestui război, când în prima fază (534-538) s-a eliberat Sicilia și jumătatea de sud a Italiei, adică exact teritoriile unde Biserica Romană își avea latifundiile (Patrimoniul Sfântului Petru), ca să poată fi astfel o putere autonomă.

Momentul inaugural al acestui nou traseu al papalității, cu suport imperial, a fost anul 538, care a asigurat eliberarea Romei de asediul ostrogotic și acceptarea noului papă, adus de armata imperială (Vigilius I, antipapă), odată cu moartea fostului papă Silverius, care fusese pus de ostrogoți și care fusese fals acuzat de trădare. Acest moment, care nu este evidențiat în mod special de istorici, este o schimbare de macaz, ale cărei urmări nu pot fi observate decât prin retrospectivă istorică, ținând seama de contextul politic și religios și de șansele pe care le-a oferit papalității.    

---

Note finale

[1] Ultimii doi aveau și soluții alternative: 456-1716 și respectiv 533-1793. (Între pionierii adventiști, Profesorul William Warren Prescott prefera calculul celor 1260 ani între 533-1793).

[2] ”For if the first time of the Beast was at Justinian’s recovery of the City of Rome [538], then must not it end till a little before the year 1800 [=1798]” (sublinierile noastre). Drue Cressener, The Judgments of God…, Rose and Crown, Londin, MDCLXXXIX [1689]: p. 312.

[3] «The moral authority of the papacy, then [i.e. under Vigilius, 537-555] had suffered a considerable setback, and Justinian’s “pragmatic sanction” of 554 may have been intended as a measure of compensation for it. By this act the emperor acknowledged, confirmed and increased the temporal power of the pope, who was henceforth to have a voice in the nomination of the governors of the Italian provinces of the empire and to participate in the control of their finances. The pope became the official protector of the civil population against the depredations of the military, against extortion by the tax collectors and against abuse of power by the administration. The successor of Vigilius was Pelagius I, who made resolute use of the pope’s new rights organizing the temporal government of the territory over which he was actually sovereign and setting the papacy on the road to real political power. This power was to grow so rapidly that Gregory the Great could write, a few years later: “I should like to know whether the pope, in this world, is a spiritual leader or a temporal king.”» (Underlines mine) Encyclopaedia Britannica 17 (1970), Papacy (p. 244).

[4] Din nefericire, site-ul a suferit modificări între timp, iar linkul pe care l-am salvat atunci nu mai conduce acum la același pagină. http://vatican.com/articles/popes/the_papal_states-a70