martie 2019
D L Ma Mi J V S
« feb.    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
132
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Trâmbițele Apocalipsei

Trâmbițele Apocalipsei

Progres sau „apostazie”?

Studiul biblic din săptămâna aceasta se ocupă de cele 7 trâmbiţe ale Apocalipsei, adică de cea mai dificilă dintre cele 7 secţiuni (viziuni) ale cărţii. Deşi înţelegem în mod satisfăcător rostul celor 7 trâmbiţe, totuși când dăm zoom-in pe o anumită scenă, simțim că toate interpretările sunt plauzibile, dar niciuna sigură.

În ultima vreme au apărut tensiuni inutile între o serie de credincioși, care au rămas blocați la interpretarea lui Uriah Smith, și alții care preferă explicații mai credibile. Interpretarea lui Uriah Smith nu este originală, ci se întemeiază pe explicațiile millerite anterioare, care la rândul lor reprezintă o moștenire protestantă mai largă. O contribuție importantă a adus Josiah Litch în 1838-1840, pe care Uriah Smith a susținut-o, așa cum au susținut-o pionierii. Ellen White a crezut la fel (vezi TV 334), cel puțin în ce privește Apocalipsa 9. În tabelul de mai jos puteți urmări interpretările celor 7 trâmbițe, în istoria exegezei historiciste adventiste. Se poate urmări cum interpretarea lui Uriah Smith domină până pe la jumătatea secolului al XX-lea. Odată cu Edwin Thiele (1949) și mai precis, cu Desmond Ford (1982), o nouă interpretare a trâmbițelor își face loc, susținută astăzi de cei mai buni interpreți apocaliptiști pe care îi avem (Jon Paulien, Ranko Stefanovic, Ekkehard Muller etc.).

Totuși, sentimentul că nici noua școală teologică nu răspunde satisfăcător provocărilor celor 7 trâmbițe, a dus la apariția unor interpretări duble sau futuriste ale acestor profeții. Respingem, din principiu, aplicațiile duble, dacă nu există motive serioase care să impună o dublă aplicație. De asemenea, aplicația trâmbițelor la viitor este o soluție facilă, dar improbabilă. Cine poate controla viitorul? 

De ce a fost abandonată vechea interpretare a trâmbițelor?

Unii se grăbesc să construiască teorii conspiranoice, pentru a explica de ce teologia AZS a părăsit vechea interpretare a trâmbițelor. Fără îndoială, trădătorii din interior, asociați cu iezuiții și cu masonii au stricat totul. Din cealaltă extremă, Edi C vine cu altă trăsnaie, la fel de bizară: AZS au părăsit vechea intepretare (care aplica Apocalipsa 9 la Islam), din motive de corectitudine politică (!) și din simpatie fundamentalistă pentru Islam (!).   Dar noua interpretare este mai veche decât preocupările cu corectitudinea politică, iar simpatia adventismului față de Islam este o gogoașă lipsită de orice conținut.

Singurul răspuns cinstit este că schimbarea s-a făcut pe criterii exegetice, căutându-se o mai mare rigoare exegetică și istorică, în contextul dezvoltării generale a teologiei AZS în a doua jumătate a secolului al XX-lea.   

Cronologia profetică din Apocalipsa 9 a fost calculată de Josiah Litch în 1838, cu aplicaţie la otomani: 5 luni [5×30 = 150 zile/ani] din v. 5 şi10, plus 1 oră [15 zile] + 1 zi [1 an] + 1 lună [30 ani] + 1 an [360 ani] din v. 15 (în traducerea King James, pe care fundamentaliştii americani o cred singura inspirată), totalizează 491 ani şi 15 zile, socotite de la 27 iulie 1299 (căderea Nicomediei), până la 11 august 1840 (când se crede că problemele interne otomane cad sub controlul Occidentului).

Uriah Smith a preluat această interpretare în cartea sa.[1] Ellen White a introdus-o de asemenea în Marea luptă,[2] ca un exemplu adiţional de profeţie interpretată de milleriţi. Interpretarea însă a căzut în dizgrație în secolul al XX-lea. Au apărut insatisfacţii legate de presupusele ei datele istorice, iar Comentariile Biblice AZS (7: 796), care au fost publicate în deceniul ’50-’60, o prezintă doar ca pe o alternativă agreată de unii AZS, nu ca pe o interpretare pentru care merită să ne sacrificăm.

Desmond Ford, în cartea sa,[3] citează pe W W Prescott (1855–1944) şi William Spicer (1865–1952), care începuseră să demonteze cu succes exegeza lui Litch menţionată de Uriah Smith şi de Ellen White.[4]

În două cuvinte, cronologia apocaliptică tradiţională a trâmbiţelor 5-6 nu stă în picioare, pentru mai multe motive, dintre care unul singur ar fi suficient ca să anuleze credibilitatea acestei interpretări:

  1. Citirea (traducerea) corectă a textului grecesc din Ap 9:15 este aşa cum e redat în cele mai multe traduceri, inclusiv în româneşte (Cornilescu), cu referire la un termen important, o dată punctuală, definită: „ceasul, ziua şi anul acela”, nu ca o secvenţă de perioade („un ceas și o zi și o lună şi un an”). Chiar și numai acest argument este suficient pentru a demonta explicaţia tradiţională.
  2.  Litch şi cei care l-au urmat au ignorat un detaliu extrem de important, că în anul 1582, reforma gregoriană a calendarului a „furat” 10 zile din calculul lui Litch: după joi 4 octombrie, a urmat vineri 15 octombrie.
  3. Data de 27 iulie 1299, cu care începe calculul lui Litch, fusese preluată din istoria lui Edward Gibbon (†1794). Dar Baronul Von Hammer (†1856), orientalist german, a dovedit că Gibbon interpretase greşit sursele pe care le folosise, şi că luarea Nicomediei a fost mai degrabă în 1301. Această obiecție însă nu este definitivă, deoarece există cercetători care susțin că data lui Gibbon este corectă.
  4. Litch a însumat cele două perioade (150 ani şi 391 ani + 15 zile), deşi nimic în text nu arată că ele trebuie însumate, sau că atât lăcustele-scorpioni cât şi cavaleria demonică ar reprezenta tot pe otomani.
  5. Anul 1449, considerat încheierea primei perioade şi începutul celei de a doua nu are nici un eveniment important în 27 iulie, ca să justifice exactitatea cerută de cele 15 zile presupuse ca încheierea perioadelor la 11 august 1844.
  6. Data de 11 aug 1840 este extrem de dificil sau chiar imposibil de găsit în vreo sursă oficială. Într-un volum de istorie a diplomaţiei euro-otomane din secolul al XIX-lea, pe care l-am studiat acum 25 de ani la Biblioteca Naţională, nu am găsit această dată, deşi erau menţionate nu puţine date din cursul anului 1840. Problema nu este că eu nu am găsit acea dată, dar nici alții nu a găsit-o.[5] Milleriţii s-au mulţumit cu observaţia lui Litch care se orientase oarecum după presă. Cercetătorii spun că nici el însuşi nu era mulţumit cu adevărat de soluţia găsită. El se aşteptase ca la 11 august 1840 să cadă Imperiul Otoman. În realitate însă, Imperiul „a existat din 1299 până în 1922” (Ro.Wikipedia). S-ar putea spune că o epocă de modernizare a început în 1839 în Imperiul Otoman şi că anul 1840 a marcat o oarecare slăbire, dar aici este vorba de o pantă a căderii, până în 1922-1923, iar faimoasa „împlinire la zi” a acestei profeţii a fost în mod sigur o eroare pioasă, nimic mai mult. 
  7. Numele ultimului împărat de Răsărit menționat de Litch și apoi repetat în toate scrierile care l-au urmat (inclusiv în Marea luptă) ar fi „Deacozes”. Aceasta este o eroare penibilă, care, din nefericire nu a fost observată în 1911, când au fost făcute modificări pentru noua ediție a cărții, cu acceptul autoarei. Acest nume nu se găsește nicăieri, decât în cărțile adventiste tradiționale, și ar fi trebuit corectat, în ciuda tuturor protestelor probabile. Bineînțeles, cuvântul a fost copiat cu fidelitate și în traducerile românești până astăzi. Am mers pe urma lui și am ajuns până la Josiah Litch. El l-a scris astfel. Dar nu este exclus ca și Litch să fi împrumutat eroarea din altă sursă.[6]

Experiența mea

Am învățat din tinerețe interpretarea „clasică”, dar am observat de la început că interpretarea nu este unitară. Uriah Smith, al cărui comentariu nu a fost tradus de adventiști în România, ci a circulat doar sub formă de curs de seminar, reda explicația lui Litch, cu cele două „perioade” otomane puse cap la cap, de la 27 iulie 1299 până la 11 august 1840, europeanul Jean Vuilleumier, al cărui comentariu a fost tradus și a avut un mare impact în România, a văzut în trâmbița a cincea doar cuceririle arabe dintre anii 612-762, iar în trâmbița a șasea, Imperiul Otoman, între (6 decembrie) 1449 și 1840.

Citind și Comentariile Biblice (vol 7) la Apocalipsa, m-am lămurit de vreme că nu există o interpretare standard a trâmbițelor, și că afirmația E G White din Marea Luptă nu este acceptată de comentatori ca fiind ultimul cuvânt în domeniu. Înțelegând pe atunci foarte nerealist inspirația profetică, nu mult diferit de modelul inspirației verbale, am dat prioritate opiniei E G White și, implicit, lui Litch, învățând bine argumentele istorice și exegetice, și căutând în istorie puncte de sprijin. Aproape că eram satisfăcut de vechea interpretare, închizând ochii față de unele nepotriviri pe care le vedeam sau le intuiam.

Dar bine am făcut că m-am apucat să studiez și singur, dincolo de ce spun comentatorii. Mi-am dat seama, la un moment dat, că reprezentarea lui Attila prin steaua Pelin din Ap 8:10-11 nu se potrivește după scena vandalizării Romei sub Geiseric (Ap 8:8-9), deoarece Attila venise împotriva Romei înainte de vandali. Mai mult, am observat că acel munte prăbușit în mare este o imagine a căderii Babilonului din Ier 51:25 (aceeași expresie ebraică este în 2Împ 23:13). Prin acel munte nimicitor (corupt/idolatru), profeția prevedea aici o realitate care corespundea atât Babilonului, cât și Ierusalimului apostat, și nu descria pe vandali. M-am bucurat apoi, când am văzut că unii aplică prima trâmbiță la căderea Ierusalimului și mi s-a părut mult mai rezonabilă aplicația.

Dincolo de astea însă, ce anume reprezintă steaua căzătoare, întunecarea aștrilor, lăcustele-scorpioni și cavaleria demonică din cap. 9, încă îmi este neclar. Știu toate teoriile, dar niciuna nu mă convinge în mod hotărât. Capitolul 10 însă, interludiul cu îngerul care jură că nu va mai fi timp profetic este o paralelă sigură la Daniel 12 (care rezumă profețiile cronologice din viziunile lui Daniel). În mod sigur, acest interludiu (care este complex și se încheie în cap. 11:13) este paralel cu cap. 7 și cu cap. 14. Este de mai mare importanță decât toate lăcustele și dracii sulfuroși din capitolele anterioare.

Pentru încurajarea unui studiu mai serios, neblocat de explicaţiile găsite deja în cărţile noastre, citez aici pe Ellen White care zicea:

„Avem multe lecții de învățat, și multe, multe de dezvățat. Numai Dumnezeu și cerul sunt infailibili. Cei care cred că niciodată nu vor trebui să renunțe la o părere îndrăgită, că nu vor fi niciodată în situația de a-și schimba opinia, vor fi dezamăgiți. Cât timp ținem la propriile noastre idei și păreri cu încăpățânare hotărâtă, nu putem avea unitatea pentru care S-a rugat Christos.”[7]

Trebuie să prezentăm poporului nostru o clară explicație a Apocalipsei. Trebuie să le dăm cuvântul lui Dumnezeu chiar așa cum este, cu cât mai puține explicații ale noastre, dacă este posibil. Nici o minte nu poate face singură o asemenea lucrare. Deşi ni s-a încredinţat cel mai măreț și mai important adevăr prezentat vreodată lumii, suntem doar bebeluşi în ce priveşte înţelegerea adevărului, în toate implicațiile lui. Christos este marele învățător, și noi trebuie să ne încordăm puterile minții, ca să înțelegem și să lămurim clar descoperirea făcută de El lui Ioan. Ne stau în față cele mai importante probleme pe care oamenii au fost chemați vreodată să le întâmpine.” [8] 

Un comentariu recomandabil al celor șapte trâmbițe (Ap. 8:2 – 11:19).

Viziunea de fond (Altarul şi cele 7 trâmbiţe): cap. 8:2-6

Altarul de aur dinaintea Tronului este echivalentul altarului tămâierii din Sfânta templului din Ierusalim (Exod 30:1-10). În cap. 4-5, totuşi, el nu apare înaintea Tronului, de fapt nu apare nicăieri; ceea ce înseamnă că limbajul viziunii foloseşte asemenea elemente simbolice pentru instruirea noastră spirituală, şi nu trebuie să credem că în Sanctuarul ceresc există altare, sfeşnice şi cădelniţe. Să nu facem din adevăratul Sanctuar o simplă copie a „umbrei” (Evrei 10:1), ca şi cum ar fi o reflectare grandioasă a umbrei de pe pământ. Realitatea este spirituală, iar elementele ei fizice nu ne sunt cunoscute. Pentru a înţelege lecţia spirituală, Apocalipsa ne vorbeşte în limbajul acelei umbre, pentru ca odată cu imaginarea scenelor în limbajul sanctuarului pământesc, să putem înţelege mesajul.

Îngerul cu cădelniţa reprezintă pe Domnul Christos ca Preot Mijlocitor. Este obişnuită reprezentarea Fiului lui Dumnezeu ca Înger (Sol al lui Dumnezeu), atât în Vechiul Testament cât şi în Apocalipsa. Cădelniţa se folosea la templu pentru serviciul de ispăşire mijlocitoare (Numeri 16:46-48, Numeri 16:46). Tămâia nu reprezintă rugăciunile credincioşilor, aşa cum este părerea populară, ci ea este ceva care se înalţă împreună cu rugăciunile sfinţilor (v. 3. Vezi şi explicaţia de la cap. 5:8). Aici nu este vorba doar de strigătele martirilor din cap. 6, ci de rugăciunile tuturor sfinţilor. Când Noul Testament spune sfinţi se referă, de regulă, la credincioşi în calitate de consacraţi lui Dumnezeu. Ei sunt imaginaţi aici ca închinători în curtea Sanctuarului, adică pe pământ, după modelul serviciului divin de la templul din Ierusalim: în timp ce preotul de serviciu era intrat în sanctuar ca să aducă tămâie pe altarul de aur, poporul se închinat cu faţa la pământ în curte (Luca 1:8-10).

Scaunul de domnie amintit aici este echivalentul acelui „car al heruvimilor”, capacul ispăşirii (tronul harului) de deasupra chivotului legii morale (Evrei 9:5, 4:16, 1 Cronici 28:11). Legea este temelia tronului lui Dumnezeu (Psalmul 97:2). Observaţi legătura strânsă între harul (iubirea) şi legea (dreptatea) lui Dumnezeu. Ellen White spune că natura lui Dumnezeu, esenţa caracterului Lui este iubirea. Dreptatea nu este decât manifestarea iubirii, iar harul este o prelungire a iubirii mai mult decât dreptatea…

Focul de pe altar provenea de la Dumnezeu şi era întreţinut continuu (Leviticul 9:24, 10:11, 16:12). În timp ce tămâia se înalţă încontinuu pe altarul de aur, îngerul-preot umple cădelniţa cu focul sacru al dreptăţii, cu jăraticul răzbunării şi-l aruncă pe pământ. Focul acestei mânii însă nu este revărsarea ultimei mânii a lui Dumnezeu (cap. 15:1) ci o serie de judecăţi preliminare, amestecate cu har, pedepse parţiale care au loc în timp ce Iisus încă mijloceşte în templul ceresc. Expresiile „a treia parte” şi „a zecea parte”, în cazul pedepselor trâmbiţelor (8:8-12, 9:18, 11:13) arată o pedeapsă parţială, disciplinară; o triere făcută de Dumnezeu (Ezechiel 5:1-4.11-13, Zaharia 13:8-9). În timpul acestor pedepse, oamenii se mai pot pocăi (11:13), dar în timpul ultimelor 7 plăgi, nimeni nu se va mai pocăi (16:9.11.21).

Semnificaţia trâmbiţării. În sens general, sunetul trâmbiţei este o avertizare, o atenţionare. Uneori este semnal de război (Exod 23:20-23). Glasul lui Dumnezeu de pe Sinai este însoţit de trâmbiţa Arhanghelului (observaţi descrierea din v. 5 în limbajul proclamaţiei de pe Sinai şi prezenţa tronului-chivot). Sărbătoarea trâmbiţelor (anul nou) inaugura perioada sărbătorilor de toamnă şi anunţa ziua ispăşirii, ziua judecăţii (Leviticul 23:24-26). Trâmbiţa iudaică este, în realitate, un corn de berbec, numit şofar şi are un sunet care inspiră solemnitate. Anul jubiliar, care marca eliberarea şi reîmproprietărirea, începea odată cu ziua ispăşirii, la interval de 49 de ani (Leviticul 25:9-10). Trâmbiţele aveau şi rol liturgic, se foloseau în serviciul ceremonial şi muzical de la templu. Aici însă avem şapte trâmbiţe, ceea ce ne reaminteşte de căderea Ierihonului (Iosua 6) şi de întronarea Domnului la Ierusalim (vezi 1 Cronici 15:24, 2 Cronici 23:13 comp. cu Apocalipsa 11:15). Unele dintre pedepsele descrise în această viziune seamănă cu plăgile venite asupra Egiptului. Există anumite asemănări şi cu cele şapte plăgi. Anumite elemente din cele şapte trâmbiţe şi cele şapte plăgi corespund cu cele şapte zile ale creaţiei (Geneza 1), ceea ce ne atrage atenţia asupra dreptăţii Dumnezeului Creator.

Imaginile folosite pentru descrierea pedepselor divine sunt, de obicei, neexplicate, ceea ce face ca viziunea trâmbiţelor să fie mai dificilă de înţeles. Începând cu Victorinus de Poetavium (sec. III), aceste scene au fost interpretate ca fiind paralele cu „cele şapte peceţi”. Înţelegerea aceasta a fost dezvoltată de mulţi învăţaţi medievali şi a devenit obişnuită printre protestanţi şi milleriţi. Deşi aplicaţia scenelor la evenimentele istorice nu a fost uniformă şi unanimă, s-a cristalizat opinia că ele reprezintă pedepsele lui Dumnezeu trimise împotriva creştinătăţii decăzute, prin invaziile barbare în Occident şi prin blestemul islamic în Orient, iar scenele din cap. 10-11 au fost înţelese în comparaţie cu cap. 13-14. Din cauza dificultăţii sau imposibilităţii de a justifica aplicaţia clasică a trâmbiţelor la barbari şi la otomani, în teologia adventistă de astăzi s-au abandonat vechile interpretări ale trâmbiţelor.

Cele 7 trâmbiţe

În 1987, într-o teză de doctorat de 500 de pagini, care analizează primele patru trâmbiţe, Dr. Jon Paulien îşi expune concluziile şi tentativele de interpretare. Este cel mai impresionant studiu asupra trâmbiţelor Apocalipsei, care s-a făcut până în prezent.

Trâmbiţa I: Prăbuşirea Ierusalimului (70, 135).

O calamitate care loveşte pământul. Pământul („ţara”), un termen referitor la Ţara Sfântă. Judecăţile lui Dumnezeu lovesc întâi pe cei mai de aproape, pe cei cărora li s-au dat mai mari binecuvântări şi le-au respins. Folosind imagini din vechii profeţi, viziunea descrie nenorocirile venite asupra Ierusalimului şi a iudeilor la anul 70 şi, mai complet, la anul 135. Vezi şi Isaia 28:2, Ezechiel 13:1, Hagai 2:17.

Trâmbiţa a II-a : Prăbuşirea Imperiului Roman în potopul invaziilor (406-455).

Muntele nimicitor, vulcanul lumii antice simbolizează Roma, numită „Babilon”, după modelul din Ieremia 51:24-64. Dacă aceasta este interpretarea corectă, acest Anti-Sinai apocaliptic este văzut în sensul limbajului Vechiului Testament, unde expresia ebraică har mašḫīt înseamnă, în acelaşi timp, munte nimicitor şi „munte stricat”, munte al corupţiei. Aceeaşi expresie este folosită pentru „muntele Pierzării” (al idolatriei) pe care Solomon îşi înălţase „urâciunile”.

Trâmbiţa a III-a: Antichristul (?).

Probabil, se prevede aici apariţia ereziilor, a alterării Evangheliei în Biserică (cf. 2 Tes. 2). Steaua căzătoare poate fi Lucifer care, prin intermediul unor învăţători de tipul lui Balaam (Iuda 11:13), a transformat apele Evangheliei în otravă. Principalul responsabil al amărăciunii de aici a fost, fără îndoială, Antichristul, care s-a ridicat pe ruinele Romei păgâne, moştenind rolul de pontif suprem al cezarilor.

Trâmbiţa a IV-a: Evul mediu întunecat (?)

Probabil este prevăzut aici timpul de întuneric spiritual, de obscurantism, care avea să vină după întunecarea unor adevăruri fundamentale ale Bibliei. Jon Paulien vede în trâmbiţa a şasea întunericul spiritual şi moral adus de secularism (raţionalismul iluminist, deismul care a culminat cu Revoluţia Franceză, şi se poate continua cu ismele care au urmat: evoluţionismul, marxismul, leninismul şi toate formele de umanism anticreştin pe care le-a experimentat lumea până astăzi).

Trâmbiţele V-VI (cap. 9), mai dificile de interpretat.  

Dacă primele patru trâmbiţe sunt interpretate cu oarecare nesiguranţă, comentatorii obişnuiesc să spună că trâmbiţele din cap. 9 duc la disperare pe toţi exegeţii. Referirea la sigiliul divin pe fruntea credincioşilor ne-ar tenta să considerăm Apocalipsa 7:1-4 drept context profetic, dar prezenţa celor „cinci luni” (150 zile-ani) ne împiedică să aşezăm această calamitate după 1844, dacă luăm în serios jurământul îngerului din cap. 10.

Trâmbiţa a 5-a (v. 1-12).

Steaua căzută, care are cheia fântânii abisului, este îngerul abisului. Numele de Apollyon şi Abadon are, în ambele limbi, sensul de „nimicitor”, „distrugător”. Dar poate să fie şi un joc de cuvinte aici. În ebraică, ͗abadon înseamnă „pierzanie”, dar  ͗ab- ͗adon înseamnă „părinte – domn”. De asemenea, în greacă, apollyōn înseamnă „distrugător”, iar apolyōn este „eliberator”. Ar putea fi un joc de cuvinte intenţionat aici. Cel mai distructiv factor, din punct de vedere spiritual, este acela care se pretinde domn, părinte şi eliberator, care pretinde că are cheile raiului, dar nu poate descuia cu ele decât puţul fără fund al abisului. Vom reda mai jos, variantele mai importante ale aplicaţiei historiciste a acestei profeţii:

Variante actuale de interpretare:

  1. Mohamed şi cuceririle islamice. Vezi expunerea lui Uriah Smith, a lui Jean Vuilleumier şi a lui C M Maxwell. Interpretarea aceasta a fost în general abandonată, deoarece are prea multe erori (exegetice, logice şi istorice), deși o aplicație la lumea islamică este astăzi foarte plauzibilă.
  2. Papalitatea şi cruciadele. Într-un studiu nepublicat, Dr. William Shea propune o altă explicaţie. Steaua căzută ar fi Antichristul papal, iar lăcustele-scorpioni ar fi cruciaţii trimişi în mai multe rânduri, timp de 150 de ani, împotriva „păgânilor” – războaie „sfinte” pentru cucerirea unui mormânt gol şi a unor teritorii cheie. Perioada cruciadelor a durat circa 150 ani, între anii 1099-1249. Prima cifră reprezintă succesul primei cruciade prin cucerirea Ierusalimului, a doua reprezintă insuccesul ultimei cruciade care este înfrântă în Egipt, în bătălia de la Mansura. Dr. Shea vede în descrierea acestor lăcuste cu căşti şi platoşe de fier, o imagine destul de izbitoare a cavalerilor cruciaţi.
  3. Triumful secularismului. Dr. Eckehardt Müller vede aici raţionalismul iluminist, naturalismul, deismul şi ateismul, ca o plagă care a pedepsit creştinătatea 150 de ani (1648-1798), culminând cu Revoluţia Franceză şi desfiinţarea puterii temporale a papilor.

Trâmbiţa a 6-a (v. 13-21).

Înţelegerea acestei profeţii depinde de modul în care vedem prezenţa Eufratului din v. 14: este vorba de o geografie istorică sau de o geografie apocaliptică? (conf. cap. 17:1.5.15 şi 16:12). Un alt factor determinant este şi menţiunea unui timp în v. 15; este o perioadă profetică în termenii principiului zi-an, însumând 391 ani şi 15 zile (360+30+1+1/24 zile), sau este un moment profetic important, subliniat prin referirea la „ceasul, ziua, luna şi anul acela”? Milleriţii au urmat traducerea engleză veche (KJV) care spune „un ceas şi o zi şi o lună şi un an”, ceea ce favorizează aplicaţia la o perioadă de timp. Dar textul grecesc indică, mai degrabă, o dată importantă.

  1. Dominaţia otomană (după interpretarea lui J. Litch, U. Smith. Această interpretare a primit o tentativă de salvare din partea lui C. M. Maxwell.[9] Totuşi, tratarea acelui „ceas” ca reprezentând 1 zi + 1 lună + 1 an, ca perioade profetice, este neconformă cu cerinţele textului.
  2. Varianta William Shea. Pornind de la observaţia că gramatica textului grecesc ar cere mai degrabă o dată, un punct important, şi nu o sumă de segmente de timp. Pornind de la ideea că perioada de 1260 ani ai dominaţiei papale este exprimată în contextul viziunii (cap. 11-12), în luni (42 luni), zile (1260 zile) şi ani (trei „vremi” [ani] şi jumătate). Shea vede în această dată importantă sfârşitul celor 1260 ani ai dominaţiei papale, anul 1798. Chiar şi „ceasul” acela pare vizibil în cap. 11:13 (după textul grecesc, „în ceasul acela”). Acest ceas care reprezintă sfârşitul dominaţiei papale, odată cu Revoluţia Franceză şi ridicarea lui Napoleon, este înţeles ca fiind momentul dezlegării acestei oştiri apocaliptice. Cavaleria tricoloră ar fi armata lui Napoleon şi războaiele declanşate de el, care au depăşit toate conflagraţiile anterioare. Eufratul s-ar referi la Babilonul apocaliptic (Roma şi statele catolice); or, tocmai din principalul stat catolic, şi de la Roma au început expediţiile lui Napoleon în Orient şi în Europa. Cei patru îngeri distructivi, reprezintă cuceriri în toate direcţiile punctelor cardinale. Prezenţa acestor „căpetenii” nu este deloc surprinzătoare, dacă ne amintim de rolul lor în Daniel cap. 10.
  3. Varianta Eckehardt Müller Referirea la Eufrat este o trimitere la Babilonul apocaliptic, „care stă pe o apă mare”. Prin urmare, aici se prevede o adevărată revenire a forţelor creştinismului apostat, care au marcat Evul Mediu.  

Interludiu: Îngerul cu profeţia desigilată. Evanghelia în timpul sfârşitului (10:1-11:14) Viziune adiţională care aparţine trâmbiţei a 6-a.

Capitolul 10 al Apocalipsei este una dintre cele mai clare şi mai sigure profeţii. Îngerul magnific nu poate fi decât Fiul lui Dumnezeu, în calitate de Sol al Domnului şi conducător al Israelului Său. Norul şi curcubeul legământului (simboluri ale slavei lui simboluri ale slavei lui Iahwé), comparaţia picioarelor cu stâlpii de foc (care, împreună cu norul, introduc tema exodului din Egipt), glasul de leu şi autoritatea Lui universală (vine din cer, se aşează cu un picior pe mare şi cu celălalt pe pământ), faţa comparată cu soarele şi picioarele ca nişte stâlpi de foc, amintesc de descrierea din Apocalipsa 1 şi Daniel 10. Iar jurământul din v. 5-7 este comparabil cu acela al Arhanghelului (Michael) din Daniel 12.

Răcnetul de leu (Ioel 3:16; Amos 3:4.7.8, Osea 11:10, Isaia 21:8). Ca şi această Apocalipsă (cap. 1:1), toate descoperirile profetice vin prin Christos. Harisma profetică este o mărturie a lui Iisus (1 Cor. 12:4-11; Ap. 19:10 u.p., 22:9).

Cărticica desigilată. O comparaţie cu viziunea din Daniel 12:4-12 ne arată că aici este vorba de profeţia timpului (cele 2300 zile) despre care i s-a spus în mod repetat lui Daniel s-o păstreze sigilată „până la vremea sfârşitului” când „mulţi o vor cerceta şi cunoştinţa va creşte”. Această perioadă care priveşte timpul scurs până la răzbunarea (curăţirea) templului ceresc, s-a încheiat în anul 1844. Prin urmare, descifrarea şi începutul vestirii acestei profeţii trebuia să preceadă data de 1844. Interesul cercetătorilor pentru profeţia din Daniel 8:14 a devenit major chiar în acea perioadă şi majoritatea lor a înţeles că durata celor 2300 de zile reprezintă tot atâţia ani care se încheie în 1843/1844 sau 1847.

Singura profeţie sigilată în Apocalipsa (până când?) este mesajul celor şapte tunete, care sunt ecouri ale ultimei proclamări profetice, autoritate, a lui Iisus, pe pământ şi pe mare… Această pecetluire, precum şi învăluirea Îngerului într-un nor şi surpriza amară experimentată de Ioan care a „mâncat” cărticica dulce, ne sugerează că generaţia aceea nu avea să vadă clar semnificaţia profundă a datei profetice 1844 şi că timpul sfârşitului acestei lumi rămâne ascuns.

Nici un alt chronos după cele 2300 zile-ani (v. 5-7). Comparaţi jurământul din aceste versete, cu jurământul aceluiaşi Personaj în Daniel 12. Observaţi următoarele paralele între cele două pasaje profetice:

Daniel 12 Apocalipsa 10
Profeţia timpului sigilată (2300 „zile”, 457 î.e.n. – 1844) Cărticica deschisă
Până la vremea sfârşitului În timpul sfârşitului
Michael-Christos jură „Îngerul”-Christos jură
Trebuie să treacă cele trei vremi şi jumătate (1260 „zile”, 538-1798), aceasta înseamnă 1290 „zile” de la instalarea „urâciunii” (508-1798) Nu va mai fi nici o vreme (gr. chronos, „timp”; incorectzăbavă”; vezi şi Biblia Sinodală etc).
Ferice de cine va ajunge la 1355 „zile” (508-1843) Profeţia era dulce
Când mâna poporului sfânt va fi zdrobită de tot Cu trâmbiţa a şaptea se încheie taina lui Dumnezeu
Daniel doreşte să înţeleagă profeţia Ioan mănâncă profeţia

Profeţia cea mai dulce a cauzat amărăciune (v. 8-10). Comparaţi cu Ieremia 15:16-21 şi Ezechiel 2:8-3:3.

Un mesaj profetic universal (10:11). Ca şi în cazul lui Ieremia şi Ezechiel, Ioan (personificând pe poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului), înghite cartea desigilată. Oricât de întinsă a fost proclamarea din anii 1840-1844, ea nu a cuprins întreaga lume. Dar după efectul terapeutic al amărăciunii de la 1844, Dumnezeu a creat o Biserică universală din nimic. În 1845 erau doar câteva zeci de adventişti sabatişti în America, dar în deceniile care au urmat, mesajul profetic al Evangheliei Veşnice rostit de acei pionieri, a atras persoane de diferite naţionalităţi în SUA, apoi a trecut oceanul pe alte continente, ajungând la cifra de peste 75.000 în jurul anului 1900, iar astăzi se ridică la aproape 20 milioane în aproape toate ţările lumii. Suntem prea puţini, dar foarte răspândiţi. Profeţia este în curs de împlinire. Expresia „cu privire la multe noroade etc.” trebuie modificată în sensul de „înaintea multor popoare”, potrivit unei mai corecte înţelegeri a textului grecesc (a se vedea şi Biblia Sinodală). Notaţi cuvântul trebuie.

Un timp al măsurării închinătorilor: judecata casei lui Dumnezeu (11:1).[10]

Standardul judecăţii: o „trestie” – toiag (sceptru). În timpurile biblice, instrumentul pentru măsurarea lungimii era confecţionat dintr-o trestie.[11] Este simbolul autorităţii, al judecăţii, al pedepsei, al regalităţii şi se referă la Legea lui Dumnezeu (vezi şi 11:19).

Măsurarea templului, a altarului şi a închinătorilor trebuie să fie într-o strânsă legătură. Templul de aici, nu poate fi decât cel ceresc (cf. 8:3, 9:13; 11:19). Cele două curţi (a iudeilor şi a neamurilor) simbolizează Biserica universală a lui Dumnezeu (Israelul spiritual, cf. Gal. 6:15.16) şi vrăjmaşii ei. Curtea exterioară (a păgânilor) este lăsată pentru mai târziu, ea va fi „măsurată” în timpul mileniului (1Tim. 5:24, Ap. 20:11-15).

Cele 42 de luni ale „neamurilor”. Călcarea în picioare a Ierusalimului ceresc (v. 2b). Durata celor 42 de luni (1260 zile, v. 3) este acelaşi timp de necaz profetizat de Daniel (7:25, 12:7) la care Apocalipsa va mai face referire (cap. 12:6.14, 13:5). Este vorba despre timpul dominaţiei papale (538-1798), o dominaţie în care s-a dat pe faţă spiritul Romei, caracteristic păgânismului universal. Ierusalimul ceresc a fost călcat în picioare în sens figurat, prin persecutarea cetăţenilor lui cereşti (Daniel 8:10-13, Efeseni 2:19, Galateni 4:26, Luca 21:24), în acelaşi sens în care au fost călcate în picioare legea şi Christos Însuşi (Evrei 10:28-29). Călcarea în picioare nu înseamnă doar persecuţie ci şi profanare. Un serviciu divin care accentuează ritualismul ca un paravan al păcatelor şi fărădelegilor, este etichetat ca fiind o „călcare în picioare a curţilor” templului (Isaia 1:12 în textul ebraic, vezi Biblia „cu triunghi”).

Audiţia profetică despre „cei doi martori” (v. 3-13). Este foarte util pentru cititor să observe că scenele descrise în v. 3-13 nu sunt văzute de Ioan în viziune, ci sunt descrise profetic de către Îngerul Domnului din cap. 10 sau de către glasul lui Dumnezeu din cer (Apocalipsa 10:8.11, 11:1.3). Dacă viziunea Îngerului cu profeţia desigilată are loc în contextul trâmbiţei a şasea, această profeţie despre cele 1260 zile-ani nu aparţine de trâmbiţa a şasea, ci este descoperită de Dumnezeu lui Ioan înainte de a se împlini, făcându-se aici o incursiune într-un viitor anterior aceluia ilustrat de viziunea Îngerului şi a marii avertizări (despre care am văzut că urmau să se realizeze în perioada 1798-1844). Motivul acestei incursiuni într-un trecut profetic este, mai întâi, nevoia unei digresiuni retorice, a unei paranteze care să descrie în detaliu care este păcatul „neamurilor” din curtea de afară; şi, în acelaşi timp, nevoia de a arăta cauzele apariţiei unei asemenea treziri religioase prevăzute în cap. 10.

Identitatea celor doi martori. Aceştia au o autoritate neobişnuit de mare (v. 3-6). Ilie a putut invoca focul ceresc asupra vrăjmaşilor lui, a putut încuia şi descuia cerul; Moise a putut preface apele în sânge. Dar cheile lui Ilie nu erau altceva decât cuvântul Domnului (1 Împăraţi 18:1) primit ca urmare a rugăciunii credinţei, deoarece Ilie era la fel de uman ca şi noi (Iacov 5:17-18). Iar Moise a avut în mâini cheile aceleiaşi autorităţi: „aşa vorbeşte Domnul!” (Exod 7:17). Ce martori ai lui Dumnezeu ar putea avea autoritatea de a aduce judecăţi divine asupra pământului „ori de câte ori vor voi”? Glasul lui Dumnezeu identifică pe aceşti doi martori cu simboluri din cartea lui Zaharia (4:3.11.14). Şi pentru că nici Zaharia nu înţelegea, Îngerul Domnului i-a explicat că aceasta este o metaforă pentru autoritatea şi puterea cuvântului lui Dumnezeu în contrast cu slăbiciunea sau puterea omenească (Zaharia 4:4-6).

O înţelegere corectă a identităţii celor doi martori a apărut încă din sec. XII, de la episcopul catolic Bruno de Segni care a văzut în cei doi martori Scripturile Vechiului şi Noului Testament personificate. Vederea aceasta a fost preluată şi de protestanţi, printre care luteranii Mathias Flaccius (sec. XVI) şi Johannes Funck. Marele matematician englez John Napier, un pasionat al Apocalipsei, a dat aceeaşi explicaţie cu două secole în urmă. În contextul judecăţii, cele două mărturii ale Vechiului Testament şi Noului Testament amintesc de regula judiciară stabilită de Dumnezeu din Deuteronom 19:15. Biblia este o dovadă suficientă în faţa instanţei conştiinţei. Cei doi martori-profeţi sunt comparaţi cu doi mari miniştri şi ambasadori care stau înaintea Suveranului întregului pământ. Asemenea lui Petru şi Ioan, asemenea misionarilor valdenzi care mergeau doi câte doi, unul mai în vârstă şi altul mai tânăr, pentru a evangheliza cu riscul vieţii lor, Vechiul Testament şi Noul Testament au profetizat „îmbrăcaţi în sac” (în semn de umilire şi doliu) în timpul celor 1260 ani.

Moartea şi învierea celor doi martori (v. 7-12). Asemenea lui Ilie care, după cei trei ani şi jumătate de secetă a fost condamnat la moarte, dar Dumnezeu l-a înălţat la cer; asemenea lui Iisus care a profetizat timp de trei ani şi jumătate, după care a fost omorât, a înviat, S-a înălţat şi a fost glorificat prin succesul Evangheliei, Cuvântul scris a repetat în istorie acest model. Biblia era foarte rară în Evul Mediu şi citirea ei nu era încurajată. Apariţia tiparului şi a Reformei a dezlegat Biblia din lanţurile Bisericii istorice, dar în ţările catolice şi ortodoxe a continuat în principiu, situaţia medievală. Însă nici ţările protestante n-au înălţat Biblia la adevărata ei poziţie, ca fiind pâinea vieţii pentru fiecare om. Biblia a rămas în lanţurile crezurilor şi orice interpretare a învăţăturilor ei diferită de a bisericii de stat, era descurajată.

La sfârşitul celor 1260 de ani de mărturisire umilită, adică în ultimii ani ai acelei perioade, ceva mai groaznic avea să se întâmple. O nouă putere ieşită din puţul aceluiaşi abis descris în Apocalipsa 9:1, dar în fond aceeaşi fiară (îngerul pierzării), avea să se lupte cu ei, să-i învingă şi să-i omoare. Acest eveniment straniu este descris ca având un caracter local. Cetatea de aici este numită în sens spiritual: Sodoma, Egipt şi Ierusalim, trei locuri peste care a venit pedeapsa lui Dumnezeu, după ce credincioşii au fost chemaţi afară de Dumnezeu. Aici este descrisă atitudinea Revoluţiei Franceze faţă de religie când, din acel haos şi mare cutremur social-politic, a ieşit un guvern anticreştin, declarând război Bibliei, iudaismului şi creştinismului. Timp de trei ani şi jumătate (3,5 zile profetice!), din noiembrie 1793 până în iunie 1797, prin aşa-numita descreştinare şi prin ulterioarele măsuri opresive, creştinismul a devenit o religie ilegală. Sabia s-a întors împotriva Bisericii intolerante chiar în ţara care a sprijinit cel mai mult papismul şi care a vărsat cel mai mult sânge. În acest fel s-a împlinit şi profeţia că martorii au fost ucişi în „Sodoma şi Egipt. unde a fost răstignit şi Domnul lor”. Iisus a fost răstignit aici în persoana acelor foarte neînsemnaţi fraţi ai Lui: albigenzi, valdenzi, hughenoţi etc. (vezi şi Fapte 9:4-5).

Descrierile din v. 9-10 se referă la influenţa internaţională a Revoluţiei care nu s-a privit pe sine ca fiind doar o problemă naţională, ci europeană şi chiar mondială. Ideile erau deja răspândite în alte ţări. Existau iacobini în Ungaria, în Anglia şi în alte locuri, iar deiştii şi raţionaliştii erau încă mai răspândiţi, până în America. Toţi cei care simpatizau cu ideile ei: francmasoni, filozofi raţionalişti, săraci care îşi imaginau că exemplul Franţei ar putea aduce izbăvire, aveau toate motivele să se bucure de programul Revoluţiei Franceze. Confundând religia Bibliei cu religia Bisericii, oamenii şi-au închipuit că sunt chinuiţi de cuvântul lui Dumnezeu. Pentru omul care doreşte libertatea carnală şi eliberarea de sub autoritatea legii morale a lui Dumnezeu, auzirea Legii şi Evangheliei este o tortură a conştiinţei. După această descreştinare şi ostilitate faţă de Biblie, după cei trei ani şi jumătate în care cruzimile, delaţiunile şi destrăbălarea au ajuns, poate, cea mai înaltă cotă a istoriei, obosită de păcat şi îngrozită de sine, Franţa decretează deplina libertate religioasă în iunie 1797.

A urmat un adevărat reviriment spiritual (conf. v. 11). Generaţia care a trăit aceste evenimente a fost şi martora reabilitării Bibliei. Încheierea Revoluţiei Franceze, care a dat şi o lovitură mortală papismului, a favorizat Biblia şi libertatea religioasă. Din acest timp datează primele societăţi biblice. Pe lângă Anglia, SUA şi alte ţări, Franţa a întemeiat şi ea o societate biblică. Între anii 1804-1840 au apărut în lume, într-o evoluţie incredibilă, circa 63 de Societăţi Biblice diferite, dintre care, cea mai importantă este Societatea Biblică pentru Britania şi Străinătate (1804). Această înălţare a Bibliei după anii 1800 a dus la marea trezire milenaristă interconfesională dintre anii 1800-1844. Vrăjmaşii Bibliei, care se bucuraseră de descreştinare au putut fi martori la triumful celor doi martori.

În ceasul acela s-a făcut un mare cutremur de pământ (v. 13). Cu mult timp înainte de Revoluţia Franceză, unii învăţaţi ca Thomas Goodwin (1639), Drue Cressener (1689), Robert Fleming (1701) şi nu puţini dintre hughenoţi, văzuseră în această profeţie o revoluţie anticreştină care va avea loc în Franţa şi care va pedepsi papismul. După cum moartea şi învierea lui Iisus au fost marcate de cutremur, tot astfel este şi cu moartea şi învierea celor doi martori. Dar prăbuşirile aduse de acest cutremur au fost doar de zece ori mai slabe decât vor fi în timpul strâmtorării (Apocalipsa 16:18-19, 17:1.16-18). Cei 7000 de oameni care au pierit în acest cutremur social nu reprezintă un număr real, ci sunt, foarte probabil, un simbol al închinătorilor anonimi ai lui Dumnezeu (Romani 11:3.4). În afară de protestanţii refugiaţi sau ascunşi asemenea lui Ilie şi altor profeţi, Dumnezeu avusese între catolicii francezi oameni care au pierit pentru că n-au vrut să vândă creştinismul pe cultul republican, în timp ce o mare parte de clerici au îngenuncheat în faţa baalilor Revoluţiei.

Efectul spiritual al cutremurului trâmbiţei a şasea. Spre deosebire de pământenii din cap. 9:20-21, cei cruţaţi de cutremurul Revoluţiei au manifestat pocăinţă. S-ar putea ca „cei rămaşi” din acest verset să fie o denumire a „rămăşiţei” lui Dumnezeu din generaţia anilor 1800. În orice caz, termenii greceşti din ultima parte a v. 13, sunt aceiaşi ca şi în cap. 14:7:

  Apocalipsa 10-11 Apocalipsa 14
1 Un înger coborând din cer Un alt înger, zburând prin mijlocul cerului
2 Cărticică deschisă… Cel viu în vecii vecilor… Cu o Evanghelie veşnică
3 Trebuie să profetizezi din nou, în faţa multor popoare, neamuri, limbi şi împăraţi ca s-o vestească… oricărui neam, oricărui trib, oricărei limbi, oricărui popor
4 S-au temut de Dumnezeul cerului şi I-au dat slavă Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă
5 Scoală-te şi măsoară templul, altarul… căci a venit ceasul judecăţii Lui
6 şi pe închinătorii lui închinaţi-vă Celui care
7 Care a făcut cerul… pământul… marea a făcut cerul, pământul, marea şi izvoarele

Evenimentele Revoluţiei Franceze au deschis o eră nouă, aceea a secularismului, a anticreştinismului în creştinătate. După 1844, apariţia evoluţionismului şi marxismului, mişcările revoluţionare care au continuat marele seism francez, au concurat cu răspândirea tot mai largă a Evangheliei în lume. Începând cu Revoluţia Roşie din Imperiul Ţarist, sistemul socialist-comunist a creat un lagăr enorm, un Egipt modern în care s-au instaurat ateismul şi sclavia. În cartea sa, Odihnă divină pentru neodihna omenească, Dr. Samuele Bacchiocchi afirmă că leniniştii au încercat chiar şi înlocuirea săptămânii cu decada, ca şi Revoluţia Franceză, care preluase acest sistem de la Egiptul faraonic.

Îngerul al şaptelea (al treilea „vai”) v. 15-19

Momentul primirii împărăţiei de către Domnul Christos, momentul tranziţiei de la împărăţia harului (odată cu închiderea timpului de har), la împărăţia slavei, marchează un răspuns la mânia neamurilor. Această mânie a neamurilor este opoziţia lor faţă de Christos (vezi Psalmul 2), posibil și tensiunile dintre ele. După 1844, revoluţiile din Europa (1848), războaiele mondiale (1914-1918, 1939-1945) şi multe alte revoluţii şi războaie locale, au împlinit această profeţie și încă mai are să se împlinească. În ordine succesivă, urmează mânia lui Dumnezeu, care se va revărsa prin cele şapte plăgi, în timpul strâmtorării, după încheierea timpului de har (Apocalipsa 14:9-10, 15:1, 18:6). Judecata şi răsplătirea de aici s-ar referi la evenimentele celor 1000 de ani din cap. 20, după revenirea lui Iisus, iar distrugerea celor ce distrug pământul este cea prevăzută pentru sfârşitul judecăţii mileniale (20:11-15). „Cei ce prăpădesc (gr. strică) pământul” nu se referă aici la problema ecologică, oricât de importantă ar fi, ci este o referire la corupția spiritual-morală promovată de doamna Babilon, care „strica pământul cu desfrâul ei” (Ap 19:2), vezi și Gen 6:11-12, unde vina locuitorilor antediluvieni, care a atras distrugerea lor a fost aceea că au „stricat pământul” prin destrăbălare și violență.

Manifestările din v. 19 au avut loc mai întâi la Sinai (Exod 19:16-19) şi la Golgota (Matei 27:45.50-51), iar aici prevestesc venirea plăgilor (mânia lui Dumnezeu, vezi Ap. 15-16).


[1] Uriah Smith, Revelation Chapter IX, The Moslem World in Prophecy, pp. 493-517.

[2] E G White, The Great Controversy / Tragedia veacurilor (1911: pag. 334-335).

[3] D. Ford, Daniel 8:14, the Day of Atonement, and the Investigative Judgment ; Euangelion Press, Casselberry, Florida, 1980: 17, 88-91.

[4]  https://essaysbyellenwhite.wordpress.com/2008/04/27/august-11-1840

[5] Merită citită cartea lui Heidi Heiks, un AZS conservator și cinstit, care argumentează că profeția lui Litch este eșuată: Heidi Heiks, Satan’s counterfeit Profecy, Teach Services, Inc. Publishing, 2013 (cu prefață de Dr. Gerhard Pfandl).

[6] Cei care se bucură găsind astfel de inadvertențe în scrierile Ellenei White,  să-și aducă aminte că inspirația divină nu este verbală și plenară, ci ea este dată autorului, nu textului, și că este limitată la mesajul practic, nu include limbajul, cu retorica și logica lui, cu încărcătura culturală și datele tehnice. Autori biblici au făcut greșeli asemănătoare: Luca (2:2) vorbește despre un census făcut de guvernatorul Quirinius (Gr. Kurenios) în Siria-Palestina, cu ocazia nașterii lui Iisus, pe când în realitate, la nașterea lui Iisus, acel census a fost realizat de Quinctilius Varus. Cât privește strâmbarea numelor reale ale străinilor, aceasta era o practică obișnuită, la evrei sau la alți antici, după specificul fiecărei limbi. Împăratul persan Hșaiarșa era numit de greci Xerxes, de  babilonieni Ahșiuarșu, iar de sirieni și evrei Ahașweroș.

[7] E. G. White, Review and Herald, July 26, 1892. {1SM 37.3}.

[8] E. G. White,  Counsels to Writers and Editors page. 29. Sublinierile îmi aparțin..

[9] William Shea citează aici pe Bickersteth, a cărui lucrare nu ne este accesibilă: „Sublima Poartă se angajează să ia măsuri eficiente pentru a se preveni de aici încolo condamnarea la moarte şi execuţia acelor creştini care sunt apostaţi.” (21 martie 1844) „De aici înainte, creştinismul nu va mai fi insultat în teritoriile mele, nici nu vor mai fi persecutaţi creştini pentru religia lor.” (22 martie 1844).

[10] „Marea judecată are loc şi se săvârşeşte de un oarecare timp. Acum Domnul zice: ‚Măsuraţi templul şi pe închinătorii lui!…’ Aduceţi-vă aminte că vorbele şi faptele… vă sunt fotografiate în cărţile cereşti… Lucrarea aceasta înaintează, măsurând… ca să se vadă cine va sta în picioare în ziua aceea.” (7SDABC, Rev. 11:1). Observaţi referirea la Apocalipsa 6:17 şi 7:3.

[11] Termenul rhabdos, a fost tradus greşit ca prăjină. De fapt, înseamnă toiag, vargă sau sceptru.

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.