septembrie 2020
D L Ma Mi J V S
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
241
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Încetare din viață sau zbor spre altă viață?

Încetare din viață sau zbor spre altă viață?

Dragă părinte profesor, am citit articolul apologetic pe care l-ați scris  intitulat: Are fundament biblic cultul sfinților (partea I)? Nu cumva morții sunt morți? (26 aug. 2019). Observ că ați încercat să intrați în dialog cu teologia adventistă, într-o manieră respectuoasă și respectabilă. Mă simt obligat să vă răspund pe același ton, cu toată stima, încercând să comentez punctual afirmațiile Dv.

Introducere      

A.M.: «…adventiștii susțin că la moarte sufletul dispare, fiind înțeles ca suflare de viață. Nu ar exista, altfel spus, suflet nemuritor. Așa s-ar explica de ce Biblia vorbește despre înviere: aceasta înseamnă momentul când trupul este iarăși însuflețit și omul prinde iarăși viață. De altfel, pentru adventiști iadul nu este veșnic: osânda veșnică a celor păcătoși este de fapt moartea, inexistența. Problema nu există pentru ceilalți creștini, care acceptă sufletul nemuritor: moartea este doar o trecere de la existența trupească la una netrupească. Învierea înseamnă în acest caz realipirea trupului la sufletul care a continuat să existe și după moarte.»

În principiu, ați înțeles poziția noastră. În mărturisirea de credință adventistă (Fundamental Beliefs, 2020Articole de credință, art. 26) se afirmă că „numai Dumnezeu este nemuritor și că El va da viață veșnică celor mântuiți de El. Până în ziua aceea, moartea este o stare inconștientă pentru toți oamenii.” În acest document confesional, afirmațiile nu sunt argumentate teologic (exegetic și apologetic), ci doar sunt sprijinite de o serie de referințe biblice relevante la subiect. Pentru detalii teologice există însă studii care pot fi consultate. [1]

Ideea că sufletul este înțeles de adventiști ca „suflare de viață” este doar parțial adevărată. Cel mai adesea, adventiștii apelează la limbajul din Gen 2:7, unde „sufletul viu” este omul ca ființă și persoană, creat de Dumnezeu prin inspirarea „suflării de viață în nări”, în trupul neviu („țărână din pământ”), fapt ilustrat și prin descrierea soartei omului muritor: trupul se întoarce în țărână, iar „suflarea (duhul) de viață” se „întoarce la Dumnezeu”, un fel de a spune că viața Îi aparține lui Dumnezeu, ca orice viață animală (Gen 3:19; Ecl 2:7; 3:19-21).

Când punem întrebarea „ce este sufletul?” ne referim la un termen ambiguu în limba română, care este folosit de preferință în mediul religios, unde denumește un concept popular universal al sinelui nemuritor, încadrat în paradigma spiritualistă a lui Platon sau teologhisit. Dar indiferent ce „echivalent” românesc s-ar prefera pentru termenii biblici néfeš și psyché, sau pentru alte sinonime aproximative, nu vom găsi nici un termen care să satisfacă toate definițiile lui néfeš / psyché.

Fiecare limbă are manierele ei de expresie și termenii ei specifici cu definițiile lor. Dacă, în românește, „sufletul” are adesea sensul filozofic și popular știut (= entitate imaterială conștientă care locuiește în trup pentru un timp), néfeš-ul ebraic nu are deloc același sens, iar psyché din greaca biblică este limitat la definițiile néfeš-ului ebraic, pe care-l traduce. Néfeš este, la origine, „gâtlej”; și are, după caz, următoarele definiții: suflare, viață, ființă, persoană vie, persoană moartă (cadavru), psihic (sediul afectivității); stomac, poftă, dorință, sine (înlocuitor de pronume personal). Prin urmare, termenul „suflet” este un slab echivalent al lui néfeš, deși are o etimologie asemănătoare, de la verbul „a sufla”, indicând (ră)suflarea, respirația, ca dovadă a vieții, nu neapărat a conștienței.    

Limbajul biblic (ebraic sau grecesc) nu este tehnic, așa cum tinde să fie limbajul filozofic, teologic sau profesional. Orice limbă își formează termenii și expresiile într-un mod propriu. Fiecare limbă are „ticurile” ei verbale. Din expresiile românești „i-a sărit inima din piept”, sau „i-a venit inima la loc” nu se poate deduce că inima (cordul) poate sări cu adevărat din trup, nici că românii ar fi crezut așa cândva. În limba română, „larg la suflet” înseamnă generos, darnic, în timp ce expresia ebraică formată din termeniii echivalenți (rəḫaḇ-néfeš, Pr 28:25) înseamnă exact contrariul: lacom („larg la poftă”).

Am dat aceste exemple, mai degrabă pentru cititorii neprofesioniști, deoarece Dv ca ebraist nu sunteți străin de acest fenomen. Dar să mergem mai departe.

Moise la Transfigurarea lui Iisus     

A.M. «Consider că există două grupe de texte biblice care le provoacă adventiștilor lovituri mortale în concepția lor despre sufletul muritor. Prima grupă este reprezentată de textele sinoptice despre Schimbarea la Față a lui Iisus. Toți cei trei evangheliști sinoptici spun că alături de Iisus s-au arătat Moise și Ilie. Cazul lui Ilie iese din discuție, pentru că acesta nu murise. Dar prezența lui Moise, mort de mult, le ridică adventiștilor probleme insurmontabile. Dacă murise, trebuia să fie inactiv, după concepția lor.»

Așadar, să discutăm despre soarta lui Moise și prezența lui în episodul Schimbării la Față. Într-adevăr, nu este scris explicit că Moise a fost înviat, dar sugestiile biblice sunt mai mult decât plauzibile, deși Dv le respingeți. Să punem cap la cap argumentele următoare:

  1. Trupul lui Moise n-a fost găsit (Dt 34:6), așa cum n-a fost găsit trupul lui Enoh (Gen 5:24; Ev 11:5) sau trupul lui  Ilie (4Rg 2:17-18). Explicația dată de unii, cum că Dumnezeu ar fi ascuns trupul lui Moise, sau l-ar fi volatilizat, pentru ca evreii să nu-l zeifice, este inacceptabilă, deoarece același pericol ar fi fost prezent și în cazul altor mari personalități biblice. Are Dumnezeu obiceiul să prevină păcatul prin ascunderea ispitei?   
  2. În disputa cu Arhaghelul, Satan voia „trupul” lui Moise, nu sufletul (Iuda 1:9), iar  Arhanghelul, nu întâmplător, este asociat cu învierea (Dan 12:1-2; 1Tes 4:16). Ideea că Dumnezeu (sau Îngerul) a vrut să-l îngroape pe Moise, doar ca să-i facă o onoare, ar fi avut sens doar în cazul în care poporul ar fi fost martor la scena aceasta. Altminteri, imaginați-vă cum adevăratul Moise (sufletul) iese din trup ca să zboare, sau să mai zăbovească în preajmă, cu mâinile în buzunar, în timp ce Atotputernicul sau Îngerul Lui dă la cazma, ca să-i îngroape rămășițele! Dacă tot a devenit asemenea îngerilor, n-ar fi mai onorabil să-și îngroape singur moaștele?   
  3. Dacă prezența lui Moise, pe muntele Schimbării la Față, a fost fantomatică (fără trup), înseamnă că martorii și participanții (Iisus, Ilie, Petru, Iacov, Ioan) ar fi fost vinovați de păcatul capital al comunicării cu morții (Lev 19:31; 20:27; Dt 18:10-12; 4Rg 23:24 ), păcat care a adus moartea lui Saul (1Cr 10:13). Și asemenea pretinsului Samuel din episodul En-Dor (1Sam 28:5-25), însuși Moise, prin care Dumnezeu dăduse această interdicție categorică, ar fi fost vinovat de încălcarea ei.
  4. Dacă Moise a putut fi luat la Dumnezeu ca fantomă, nu în trup, care este deosebirea dintre „moartea” lui și „înălțarea la cer” a lui Enoh și a lui Ilie, care au fost răpiți „fără să vadă moartea”? Există vreo diferență între moarte și înviere? Între starea unui spirit și starea unui trup transfigurat, ceresc?
  5. Întrucât Biblia afirmă că numai Dumnezeu este nemuritor (Tatăl, 1Tim 6:16; Fiul, In 1:4; 5:26; Duhul, Ev 9:14), că sufletul este muritor în sine (Ez 18:4, 20) și că morții, inclusiv sfinții, sunt inconștienți în moarte (Ecl 9:5; Is 38:18), singura explicație a prezenței lui Moise la Transfigurare este că, într-adevăr, Dumnezeu Îl înviase –  așa cum îi înviase pe fiul văduvei din Sarepta (3Rg 17:22), pe fiul Sunamitei (4Rg 8:1, 5), pe mortul anonim care se atinsese de oasele lui Elisei (4Rg 13:21), pe fiica lui Iair (Mt 9:25), pe fiul văduvei din Nain (Lc 7:15) etc.   
  6. Apostolul Petru își întemeia credința în Parusia lui Iisus Christos, nu doar pe profețiile existente, ci și pe faptul că pe Muntele Transfigurării fusese martor ocular al slavei lui Christos, așa cum va apărea Domnul la a doua Sa venire (2Pt 1:16-18). Or, dacă acea descoperire de pe Muntele Transfigurării este o reprezentare a Parusíei, atunci Moise și Ilie ar corespunde foarte bine celor două categorii de sfinți mântuiți: cei morți, care vor învia (tipul Moise), și cei vii, care vor fi transformați și răpiți la cer împreună cu cei înviați: tipul Ilie (1Cor 15:51-52; 1Tes 4:15-17).
  7. Chiar dacă învierea lui Moise ar fi nesigură, exemplul nu poate fi folosit ca argument al existenței conștiente a sufletelor sfinților în cer, după moarte. Dacă există cel puțin suspiciunea învierii, exemplul acesta nu poate constitui o dovadă a nemuririi inerente a sufletului și a stării fantomatice conștiente a morților.

Povestea cu săracul Lazăr și bogatul… Luzăr

A.M. «Prezența unui drept al Vechiului Testament nu mai miră, dacă ne gândim că în Luca 16, săracul Lazăr a fost dus în „sânul lui Avraam”, adică în comuniune cu Avraam, ca și cum ar sta la masă cu el (pe vremea aceea, oamenii stăteau la masă tolăniți, fiind semn de prietenie să te sprijini cu capul la pieptul cuiva). De altfel, bogatul i se adresează, iar Avraam îi răspunde. Adventiștii sunt obligați aici – ca să-și apere doctrina – să spună că e doar o pildă, influențată de mentalitatea elenistică de atunci. Dar oare e bine să spunem că Domnul Iisus Hristos se aventura cu povestiri SF (elenistice) ca să-și ilustreze învățătura? De altfel, textul biblic nu spune explicit că este vorba de o parabolă, ci povestirea începe direct „Era un om bogat… iar un sărac, anume Lazăr, zăcea…”.»

Istorisirea didactică a lui Iisus din Luca 16:19-31 nu este altceva decât o poveste cu tâlc, folosită de Iisus cu același rost didactic ca o parabolă. Elementele acestei povești arată clar că nu fusese inventată de Iisus, ci era specific fariseică. Este interesant de observat cum Iisus obișnuia să bată pe oponenți cu propriile lor arme. Saducheii, care nu credeau decât în Pentateuh și respingeau atât existența îngerilor, cât și orice formă de supraviețuire individuală (învierea sau nemurirea sufletului, cf. FA 23:8), au fost bătuți de Iisus cu un text din Pentateuc, la care nu se gândiseră niciodată (Mt 22:23, 31-34). În Luca 16, Iisus Se adresa fariseilor, care invidiau bogățiile saducheilor, și le urmau exemplul (Lc 16:14), de aceea le-a spus povestea aceasta. Ca gen literar, povestea ar trebui considerată o agadă fariseică, adică un fel de povestire anecdotică sau legendă.

De unde știm că este o agada și nu un fapt istoric sau o revelație unică a lui Iisus? Poveștile sunt ușor de recunoscut, prin faptul că ele conțin elemente fantastice. De exemplu, există legenda instructivă despre „mama Sfântului Petru”, de Selma Lagerlöf, în circulație de peste 100 de ani printre ortodocșii români.[2] Și sunt multe astfel de povești cu tâlc moralizator, în cultura tuturor popoarelor. Valoarea lor estedidactică, pilduitoare, nu istorică; iar elementele din care sunt construite sunt semnificative într-un anumit context cultural, convențional, fără a constitui temeiuri dogmatice. Prima agada adresată de Iisus fariseilor, în același capitol, arăta că bogăția nu este posesiunea omului, ci a Domnului, iar omul este doar econom / administrator al Domnului (Lc 16:1-13). Această primă agadă nu are elemente fantastice, deși poate fi de asemenea o ficțiune didactică. (Ce stăpân ar fi fost acela care să-l admire și să-l laude pe economul care îl furase sistematic?)

Folosirea unui nume (Lazăr), nu facea istorisirea mai istorică decât poveștile cu Păcală, Greuceanu, Făt-Frumos, Dănilă Prepeleac etc. Bancurile cu nume de lideri politici cunoscuți nu sunt mai istorice decât cele cu Ițic, Șloim, Bulă etc. Iar Lazăr (ebr. Laˤzar, derivat de la ˀElˤazar „Dumnezeu ajută”) era un nume contemporan tipic. Folosind acest nume, Iisus ne trimite, prin comparație, la prietenul Său Lazăr din Betania, care a trecut dincolo de faza NDE (Near Death Experience), fiind mort de patru zile. După ce a fost înviat, Lazăr avea o amnezie totală despre cele petrecute „dincolo”. Întotdeauna a existat interes popular cu privire la ce se întâmplă realmente în „cealaltă lume” și este imposibil ca Lazăr să nu fi fost întrebat de toată lumea, într-un timp când saducheii și fariseii, principalele facțiuni teologice, se înfruntau dramatic tocmai pe această temă. Dar Lazăr n-a destăinuit nimic, iar autorii evangheliilor au trecut peste acest moment de aur, complet lipsiți de orice curiozitate.

Avem și un nume istoric în poveste: Părintele Avraam. Credea Iisus că Avraam ajunsese deja la „verdeață”? Profetul Isaia (63:16), sub inspirație, afirma: „(Doamne,) Tu ești Tatăl / Părintele nostru, pentru că Avraam nu ne cunoaște și Israel nu știe cine suntem”. Cât despre așezarea celor două locuri (raiul și iadul) față în față, despărțite de o prăpastie adâncă, dar destul de îngustă, pentru ca să se poată vedea unii cu alții, este o imagine cât se poate de nerealistă și de inacceptabilă. Nu se potrivește nici cu speranțele populare creștine, în care raiul este supercelest, iar iadul este subpământean. Altminteri, un asemenea iad devine mult mai insuportabil, pentru că osândiții trebuie să vadă mereu fericirea cunoscuților din rai. Iar pe de altă parte, sfinții din rai devin între timp nesimțiți și nepăsători, ba poate chiar se bucură la vederea spectacolului de dincolo? Sau dimpotrivă, nici fericirile raiului nu le mai priesc, la vederea suferințelor nesfârșite ale celor dragi și ale cunoscuților care nu au fost salvați?

Povestea are atât accente dramatice, cât și ironii la adresa concepției populare despre rai și iad. În poveste, locuitorii celor două compartimente sunt suflete sau spirite, totuși bogatul se plânge că „văpaia” îl torturează, cere să vină Lazăr la el, cu „degetul” muiat în „apă”, ca să-i răcorească „limba”. Păi, dacă aceste „suflete” au degete și limbă, adică trup, înseamnă că nu sunt spirite. Ce spirite pot fi afectate de foc și răcorite cu apă? Până și Platon s-ar zgâria la auzirea unei asemenea enormități.

Un element important în această poveste este Hades-ul, echivalentul grecesc al Șeol-ului ebraic (Tărâmul Morților). Dacă în VT acest loc mitologic-poetic este pentru toată lumea, buni sau răi, și este un loc al tăcerii, al întunericului și al descompunerii, Hades în povestea aceasta este „locul de chin” în care s-a dus bogatul, ceea ce indică o evoluție a conceptului popular în perioada greco-romană. Cât despre „sânul lui Avraam”, indiferent cum am explica expresia și cum ne-am imagina acel „loc”, el nu apare în restul Bibliei. Singurul loc unde avem referirea la „sânul” lui Avraam este Gen 16:5 („am pus-o pe roaba mea la sânul tău”). Aici în poveste, „sânul lui Avraam” este locul unde petrec drepții. Dacă aceste locuri sunt imaginate ca destinații definitive, sau doar ca locuri de așteptare separate în lumea subpământeană, rămâne de văzut. Un discurs antic (Discurs despre Hades), pus pe seama lui Josephus, dar posibil al lui Hipolit, descrie aceste locuri într-un mod asemănător cu povestea din Luca 16.   

Ultima cerere a bogatului din poveste este aceea de a fi trimis Lazăr înapoi în lume, pentru a-i avertiza pe cei dragi. Din răspunsul negativ al Părintelui Avraam, înțelegem că această vizită printre cei vii nu se poate face în spirit, ci numai prin înviere: „nici dacă ar învia cineva din morți” (Lc 16:31). Învățătura teologică creștină care reiese din tâlcul acestei povești este: 1. Pregătește-te cât trăiești pentru soarta de după moarte, deoarece în moarte nu se mai poate schimba nimic; 2. Adevărul credinței se probează numai prin Scriptură (Moise și Profeți = TNK, Primul Testament al Bibliei), singura normă de credință și practică de care are cineva nevoie ca să fie mântuit (Lc 16:29-31; 24:27, 44; 28:23). Fariseii au avut ocazia să vadă și un om înviat din morți. Le-a trimis Dumnezeu pe un Lazăr real, dar numai unii din ei s-au pocăit și numai după învierea lui Iisus (FA 15:5).

„Adunat / culcat cu strămoșii”

A. M. «A doua grupă de texte despre care consider că îi pune într-o reală dificultate pe adventiști este cea cu textele în care apare expresia „s-a adunat cu strămoșii săi”. Expresia se traduce „s-a adăugat la poporul său”, dar în ebraică se întâlnește un plural. Nu e poporul, cât sunt avuți în vedere strămoșii. O expresie înrudită este „s-a culcat lângă părinții săi”. Oricum, această precizare nu modifică substanțial argumentarea.»

La origine, termenul ˁamm, ˁammîm însemna neam, rudă (neamuri, rude). Se poate traduce și cu „strămoși” în acest caz, dar nu e vorba doar de strămoși. Putea fi o referire și la rudele cele mai apropiate care muriseră: părinți, frați, surori etc. Expresia este, într-adevăr, foarte frecventă în Biblie, dar este o simplă expresie poetică, eufemistică a morții. Nu reiese din această expresie că autorii inspirați ar fi crezut într-o existență conștientă a rudelor sau strămoșilor în Șeol.  Expresia sinonimă „culcat lângă (adormit cu) părinții…”, care este incomparabil mai frecventă[3]  reflectă credința că morții se duc la „culcare”, la „odihnă”, că sunt „adormiți”, pentru ca în ziua învierii să se trezească.[4]   

Da, expresiile acestea apar și în proză, nu doar în poezie, deoarece proza reține expresiile poetice care devin foarte populare. Și astăzi spunem în proză, eufemistic, că „s-a stins din viață”, „a adormit în Domnul” etc. Iar în lipsă de respect față de cel decedat, se spune mai cinic (dar tot poetic!): „a crăpat”, „a mierlit-o”, „a dat colțul”; sau, cu părere de rău: „s-a prăpădit, săracul”.   

Suflete și spirite în cultura israelită

A.M. «O monografie recentă, a lui Richard Steiner publicată în 2015 la editura Societății de Literatură Biblică (SBL) tratează chiar concepția despre suflete destrupate. Faptul că sufletul (nepeș) poate subzista și dincolo de trup este atestat în cultura mesopotamiană, unde e numit etemmu, și siriană, unde e numit NBȘ (pronunțat poate nabșu, dar înrudit sigur cu nepeș-ul ebraic). Asemenea exemple legate de credința în suflete destrupate întâlnim de pildă în Ezechiel 13:18 (o practică magică de capturare a sufletelor).»

Este adevărat că termenul vest-semitic napš / nabš este identic cu termenul masoretic néfeš, a cărui pronunție arhaică era, de asemenea napš / nabš. De asemenea, este foarte plauzibil ca acea largă categorie de evrei care frecvent recădea în politeism sub influența canaaniților sau a altor vecini, să fi crezut în „suflete” dezincarnate. Aici profetul se adresează exact acestei categorii de evrei păgânizați. Este mult mai important ce credea în realitate profetul Ezechiel despre noțiunea de suflet: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” (Ez 18:4, 20).

Este sigur că în Israel a existat întotdeauna o categorie de credincioși care credeaun în existența conștientă a morților și posibilitatea comunicării cu ei. Da, s-a practicat și magia, așa cum s-a practicat și cultul astrelor (Ier 8:2; Țef 1:5; FA 7:41-42) și al Reginei Cerului (Ier 7:18; 44:17-25). De altfel, nemurirea inerentă a sufletului este minciuna pe care se întemeiază mai toate religiile nebiblice. Ședința spiritistă din Endor (1Sam/1Rg 28) avusese loc în Israel, cu participanți evrei sadea, nu printre păgâni. Femeia medium reușise să-și păstreze meșteșugul și să aibă clienți, cu riscul vieții. Rareori se poate vedea un asemenea zel pentru adevăr. Regii iudei ținuseră pe lângă ei sfetnici spiritiști, în ciuda interdicțiilor Legii (2Împ/4Rg 21:6; 23:24; 2Cr 33:6). Profetul Isaia (8:19-20) avertizase împotriva acestor comunicări spiritiste. Totuși, Iisus ben-Sira, de altfel un mare cărturar, credea că Samuel însuși profețise după moarte (Sir 46:13, 20).

A.M. «De altfel, și în Noul Testament se constată perpetuarea ideii că sufletul poate subzista și dincolo de moarte, fără trup: apostolii cred inițial că „văd duh (gr. pneuma)” când Iisus Hristos înviat li se arată (Luca 24:37). E nevoie ca Iisus să îi încredințeze că are și trup. Nu poate fi vorba aici de duh de înger (Fapte 12:15) sau de demon, ci de duhul celui decedat. … La fel și când ucenicii pe mare cred că văd o fantomă (gr. phantasma) când Iisus se apropie de corabie, mergând pe apă (Marcu 6:49; Matei 14:26). Textele sunt argumente puternice că în perioada Noului Testament, exista concepția subzistenței sufletelor după moarte.»

Devreme ce majoritatea învățătorilor religioși era formată din farisei, care credeau în spirite fantomatice, bine știind că fariseii aveau în mâinile lor învățământul sinagogal și educarea copiilor, nu e nicio mirare că ucenicii lui Iisus vor fi avut oarecare reminiscențe și reflexe populare spiritualiste. Important este însă nu ce li se părea lor, la o sperietură, ci care era învățătura pe care le-o dăduse Domnul Christos și pe care ei înșiși au transmis-o apoi, pe măsură ce au înțeles-o tot mai bine. Nu fuseseră ei greșiți și în ce privește așteptările mesianice politice de la Iisus, și în ce privește exclusivismul naționalist? Termenul phantasma (Mt 14:26; Mr 6:49) poate denumi însă și o nălucire (halucinație, imagine ireală) nu neapărat o fantomă.

Primii creștini au predicat nemurirea prin învierea trupului (Christos a înviat, deci și noi vom învia!), nu printr-o presupusă nemurire a sufletului (duhului).

Ne-am apropiat de duhurile drepților

A.M. „De altfel, în Evrei 12:22-23 se spune așa: „V-ați apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi-născuți, care sunt scriși în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile drepților/celor neprihăniți, făcuți desăvârșiți (gr. pneumasi dikaion teteleiomenon)”. Faptul că cei cărora le este adresată epistola s-au apropiat deja de aceste realități spirituale demonstrează că scena nu trebuie împinsă la sfârșitul istoriei, ci chiar acum. Acum, în vremea de față, cei de pe pământ se apropie de duhurile drepților desăvârșiți, imagine care ne sugerează legătura cu sfinții din ceruri, exact cum învață Bisericile tradiționale (ortodoxă și catolică).”

Expresia din Evrei 12:22-23 „v-ați apropiat de duhurile (spiritele) drepților” este unică în Biblie. O doctrină trebuie să se sprijine fie pe o poruncă explicită a lui Dumnezeu, fie pe învățătura și exemplul Domnului Christos, al profeților, al apostolilor; nu ne putem întemeia pe o expresie neexplicată, care poate fi ușor înțeleasă greșit. În acest caz, înainte de a vedea cum trebuie înțeleasă expresia „apropiat… de spiritele drepților”, trebuie să știm mai întâi cum NU trebuie înțeleasă. Dacă spiritele din acest context sunt sfinți conștienți, deja ajunși în rai, autorul ar avea aici probleme serioase. Înainte de toate, așa cum am arătat mai sus, Dumnezeu a interzis categoric orice formă de „apropiere” de „spiritele” morților, în sensul unei comunicări sau părtășii conștiente:

Lev 19:31 „Să nu vă duceţi la ceice cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei.”
Lev 20:27: „Dar dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort, sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsiţi cu moartea; să-i ucideţi cu pietre: sângele lor să cadă asupra lor.”
Dt 18:10-11 „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor,  de descîntător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi.”
1Cr 10:13 „Saul a murit, pentrucă s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit, şi pentrucă a întrebat şi cerut sfatul celor ce cheamă morţii.”
Is 8:19 „Dacă vi se zice însă: «Întrebaţi pe ceice cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, cari şoptesc şi bolborosesc», răspundeţi: «Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii?»
Is 19:3 „Duhul egiptenilor va pieri din ei, și le voi nimici sfatul; atunci vor întreba pe idoli și pe vrăjitori, pe ceice cheamă morții și pe ghicitori.”

În al doilea rând, dar la fel de important, autorul tocmai vorbise în capitolul anterior despre mulțimea eroilor credinței, dela Abel și până la Sfinții Macabei, și afirmase clar că:

„Toţi aceştia, deși au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentrucă Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi.” Ev 11:39-40

Prin urmare, aici se afirmă străvechea credință creștină, că drepții din epocile trecute nu primesc răsplata credinței (nemurirea și fericirea veșnică) înainte de Parusia lui Christos, care aduce atât învierea, cât și schimbarea trupului drepților vii (1Cor 15:42-54; 1Tes 4:16-17; Rom 8:11, 23). Răsplata credinței o primim toți odată, la sfârșit (Ap 11:18; 22:12; Mt 19:27-28; 1Cor 3:13-15; Ev 10:35-37). Și prin această împlinire a făgăduințelor lui Dumnezeu și a speranței creștine suntem făcuți desăvârșiți (Ev 11:40). Dacă autorul credea că această desăvârșire (a promisiunilor divine și a răsplătirii drepților) nu se face până la Parusíe, când și credincioșii cei vii o vor primi, atunci drepții desăvârșiți din Ev 12:22-23 nu pot fi decât cei înviați sau transformați în trup ceresc. Unii dintre aceștia, în mod excepțional, au primit deja prima parte din răsplata drepților – învierea (și / sau transformarea) și înălțarea la cer: Enoh (Gen 5:24; Ev 11:5), Moise (Dt 34:6; Iuda 9; Lc 9:30), Ilie (2Împ/4Rg 2:11) și „snopul” celor înviați cu ocazia morții și învierii lui Iisus (Mt 27:51-53; Ap 5:8?). Majoritatea drepților va fi desăvârșită (va primi desăvârșirea) „în ziua aceea”.

Acești drepți pot fi și cei deja înviați și (sau) luați la cer, dar în primul rând, marea majoritate a credincioșilor lui Dumnezeu, care vor fi desăvârșiți la venirea lui Iisus. În același verset, autorul spune că „ne-am apropiat… de Biserica celor întâi-născuți, care sunt scriși în cer” (Ev 12:23). Biserica este pe pământ (unii în viață, cei mai mulți în somnul morții), dar toți membrii acestei Biserici spirituale își au numele scris în cer (Lc 10:20).

Cei care deja au ajuns acolo, ca un avans sau arvună, sunt singurii care sunt acolo în persoană. Ceilalți, ne „apropiem” de această scenă a desăvârșirii viitoare doar anticipând prin credință ziua aceea. Fiecare convertire (întoarcere la Dumnezeu, în numele lui Christos) este o asemenea apropiere. Autorul folosește termenul acesta în sensul de a avea acces virtual/spiritual, prin credință (la tronul harului lui Dumnezeu: Ev 4:16; în Sfânta Sfintelor cerească: Ev 10:19-22; 11:6). La fel ne apropiem de Ierusalimul ceresc, de altarul Crucii lui Iisus, de judecata lui Dumnezeu, de marea sărbătoare finală în care vor fi prezenți toți îngerii (Ev 12:22-24; 1:6; Dan 7:9-10; Mt 25:31; Ap 7:11).

Aceste realități sunt pentru noi intangibile fizic, deoarece sunt prea departe în spațiu, dar nici în timp nu sunt toate prezente, fiindcă sărbătoarea desăvârșită este la viitor, chiar și pentru îngeri. De aceea, autorul vorbește despre „spiritele” celor drepți, întrucât întâlnirea în spirit nu este fizică, dar nici fantomatică sau spiritualistă, ci spirituală, adică mentală, „în duh”, prin credință. Ne apropiem de spiritele celor drepți așa cum și creștinii corinteni, în adunarea generală a Bisericii locale, s-au adunat împreună cu spiritul lui Pavel (care trăia), și au luat decizia excomunicării acelui păcătos scandalos (1Cor 5:3-5). Duhul lui Pavel (sau spiritul lui Paul, cum preferați!) nu a fost prezent acolo în stare fantomatică, nici nu s-a dedublat apostolul, care era prezent fizic în Efes, când scria aceste cuvinte. De fapt, acea întrunire a comunității creștine locale nici nu avusese loc încă. Totul era în imaginația și în conștiința apostolului. De aceea a și trimis o epistolă în care descria foarte serios ce trebuia făcut, ca și cum Pavel ar fi fost prezent. Într-adevăr, corintenii aveau memoria personalității lui Pavel, știau destul despre gândirea lui, ba încă aveau și epistola lui, care mărturisea clar voința și motivația lui. Cu alte cuvinte, aveau cu ei „spiritul” apostolului.

Ca dovadă că un sens asemănător este folosit în Ev 12:23, trebuie să observăm că autorul are în minte exact experiența unei imaginații benefice, sfințite de credință. Vorbind în capitolul 11 despre viața de credință a drepților pe pământ, înainte de a fi desăvârșiți la venirea lui Iisus, el afirmă că Abel vorbea și după moarte, prin fapta credinței lui (Ev 11:4). Și după ce încheie grăbit (Ev 11:32) lista drepților care încă nu fuseseră desăvârșiți, autorul îi numește pe aceștia „un nor așa de mare de martori” (Ev 12:1), de care „suntem înconjurați”. Ca și cum aceștia ar fi nu doar martori pentru Dumnezeu, ci și martorii „alergării noastre” (sionitice, nu olimpice!), și ne-ar privi ca spectatori, încurajându-ne din trecut și din viitor, în prezentul nostru.

Faptul că expresia „spiritele drepților” trebuie înțeleasă aici în sens spiritual, nu în sens spiritualist; adică referitor la imaginea „virtuală” a eroilor credinței, prezenți cu îngerii la sărbătoarea finală, avem în același capitol expresia „Tatăl duhurilor” (Ev 12:9), care este în contrast cu „părinții noștri trupești”. Aici Tată nu înseamnă Creator, fiindcă Dumnezeu a creat și trupul, nu doar suflet/duh. Nici nu înseamnă „Tatăl fantomelor”, ci Părinte spiritual (duhovnicesc). În contrast cu părinții noștri naturali, fizici, avem un Părinte spiritual, adică un părinte al existenței noastre ca fii de Dumnezeu, ca urmași ai lui Iisus. Duhurile de aici sunt conștiințele, caracterele, persoanele noastre (a se vedea și Pr 16:2; Nu 16:22; 27:16).

Conștiința cu tot ce are ea, identitatea personală și caracterul, care depind de memoria specifică a fiecăruia (deoarece personalitatea este formată din experiențele vieții), este acest „spirit” care la moartea noastră este păstrat de Dumnezeu, nu într-o magazie cu stafii, nici la chin, nici la fericire, ci în memoria lui Dumnezeu, în propriul Său Duh incomparabil, care cunoaște toate amănuntele din univers și acționează pretutindeni după cum dorește. Învierea este mai mult decât păstrarea identității trupului. De fapt, identitatea trupului nu este dată de exact aceeași țărână care a fost cândva cineva, ci de tiparele genetice și moleculare specifice. Învierea însă este instalarea aceluiași „soft” identitar într-un creier și un organism nou, perfect. Nu există înviere în afară de trup (1Cor 15:42).     

Venirea Domnului împreună cu toți sfinții Săi

A.M. «Din 1 Tesaloniceni 3:13 știm că la Parusie, deci la sfârșit, Hristos va veni „împreună cu toți sfinții săi”. Cine sunt însă acești sfinți? Scena este, desigur, inspirată din Zaharia 14:5 („Va veni Domnul, Dumnezeul meu, și toți sfinții împreună cu El”). Dar, dacă în Vechiul Testament „sfinții” sunt îngerii, în Noul Testament situația este puțin mai complexă. Hristos vorbește de venirea Sa cu „sfinții îngeri” în Matei 25:31; Marcu 8:38. Dar Pavel folosește denumirea de „sfinți” exclusiv pentru creștini, adică pentru oameni, nu pentru îngeri. În Apocalipsă, „sfinții” sunt atât îngerii, cât și oamenii, așa cum rezultă din 5:8 de pildă, unde cele patru făpturi vii (îngerești) și cei douăzeci și patru de bătrâni se prosternează înaintea Mielului (Hristos) și îi aduc cupe de aur cu tămâie, ca rugăciune a „sfinților”. 1 Tesaloniceni este scrisă de Pavel, deci în mod normal ar trebui să căutăm înțelegerea textului plecând de la utilizarea termenilor în corpusul paulin. Dacă Pavel folosește de fiecare dată „sfinți” pentru oameni, ar trebui să ne așteptăm ca și Parusia descrisă în 1 Tesaloniceni 3:13 să îi aibă în vedere – cel puțin în primul rând – pe oamenii sfinți, care vin împreună cu Hristos. Adică „duhurile drepților, făcuți desăvârșiți” din Evrei 12:23.»

Atât în VT, cât și în NT, sfinții sunt fie oamenii dedicați lui Dumnezeu (Lev 11:44; Ps 34:9/33:10; 89:6-7/88:6-7; Pr 30:3; Is 4:3; Dan 7:22; Rom 1:7), fie ființele cerești (Dumnezeu, îngeri: Iov 5:1; 15:15; Is 1:4; Dan 4:13, 23; Zah 14:5; Ap 14:10). În ambele testamente predomină cazurile în care sfinții sunt ființe pământești, dar întotdeauna ființe vii. În Ap 20:9 sfinții sunt și oameni și îngeri. De altfel, Domnul a arătat că mântuiții vor avea rolul îngerilor (Lc 20:36).

În 1Tes 3:13 poate fi vorba atât de toți îngerii, cât și de toți drepții care sunt deja acolo, adică: Enoh (Gen 5:24; Ev 11:5), Moise (Dt 34:6; Iuda 9; Lc 9:30), Ilie (2Împ/4Rg 2:11) și „snopul” celor înviați cu ocazia morții și învierii lui Iisus (Mt 27:51-53; Ap 5:8?). În context, nu este vorba de înviere, ci doar de raportarea creștinilor la evenimentul Parusiei. Dacă în Mt 27:52 se vorbește despre „trupuri ale sfinților” care au înviat, în 1Tes 3:13 se vorbește despre sfinți vii, nu despre „duhuri / suflete ale sfinților”. Imaginea aceasta reflectă prezența tuturor îngerilor la Parusie (Mt 24:30–31; Mc. 8:38; Lc 9:26).

Nu întotdeauna folosește Pavel termenii cu același sens. Se pare că expresia din 1Tes 3:13 (μετὰ πάντων τῶν ἁγίων αὐτοῦ) este un citat liber din Zah 14:5 (LXX καὶ πάντες οἱ ἅγιοι μετ᾽ αὐτοῦ), cel puțin așa este trimiterea din ediția critică 27 rev. Nestle-Aland. În acest caz, Pave respectă preferința lui Zaharia de a numi pe îngeri „sfinți”, iar când descrie același eveniment în cuvintele sale preferate, folosește cuvântul „îngeri” (2Tes 1:7). Vorbind despre Parusie, viziunea lui Ioan descrie cum Iisus Regele Regilor vine din cer călare pe cal alb, însoțit de „oștile cerului” – denumire clasică pentru îngeri (Ap 19:14; 1Împ/3Rg 22:19-21).

Se citează adesea în același sens, afirmația lui Pavel din 1Tes 4:14: „Dacă credem că Iisus a murit şi a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce împreună cu El pe aceia care au adormit în Iisus.” Unii înțeleg aici că „adormiții” vor fi „aduși împreună cu Christos”, atunci când El va veni a doua oară, ceea ce ar sugera că adormiții aceștia ar fi stat undeva împreună cu Christos, înainte de a fi aduși. Scenariul pare simplu, dar nu este deloc simplu, deoarece apostolul îi numește „adormiți” pe cei „aduși” cu Christos; nu spune că Iisus va aduce cu El sufletele/duhurile trupurilor adormite. În întregul pasaj, apostolul se străduiește să îndrepte speranța creștinului spre înviere. Nu spune că la moartea celor dragi ar trebui să ne mângâiem cu ideea că adormiții s-au dus „acasă la Domnul”, ci să ne încurajăm unii pe alții cu așteptarea învierii (1Tes 4:13-18).

Dar cum se explică afirmaţia că „Dumnezeu va aduce împreună cu El [Christos] pe cei ce au adormit în Iisus”? Expresia „va aduce împreună cu El” poate fi înțeleasă corect, dacă observăm cu atenție teologia lui Pavel: „Pe voi, care eraţi morţi în fărădelegi şi în necircumcizia trupului vostru, v-a înviat (adus la viață) împreună cu El, iertându-vă toate fărădelegile.” (Col 2:13). Faptul că suntem înviați „împreună cu El”, nu înseamnă că învierea noastră (fizică sau spirituală) ar fi avut loc odată cu învierea Lui, ci exprimarea este o metaforă a participării noastre mistice (simbolice) în moartea și învierea Lui, așa cum este scris și în Ef 2:5-6: „…fiind morţi în fărădelegile noastre, El ne-a înviat (adus la viaţă) împreună cu Christos…. El ne-a înviat împreună cu El, şi ne-a așezat împreună cu El în locurile cereşti, în Christos Iisus”.

Învierea și înălțarea lui Iisus apare astfel ca un prototip și o garanție a învierii și înălțării fiecărui credincios care s-a identificat cu Christos prin botez și printr-o viață de credință și ascultare. La a doua venire a lui Iisus, atât credincioșii în viață, cât și cei morți, „se vor arăta împreună cu El în slavă” (Col 3:4). Astfel Iisus va aduce „odată cu El” pe cei adormiți. Dar ei sunt aduși din moarte, nu din ceruri, şi sunt aduşi „împreună cu Christos”, atât în sensul mistic (în contul învierii Lui, cf. 2Cor 4:14), cât și în sensul că învierea lor va fi simultană cu venirea Lui. În acest sens, este posibil ca expresia lui Pavel din 1Tes 3:13, dacă nu este un citat liber din Zah 14:5, așa cum se crede, să fie o referire la faptul că Parusia lui Iisus va coincide cu parusia tuturor sfinților, nu doar a îngerilor și a sfinților care acum se află în cer, ci și a sfinților adormiți, care vor ieși la viață veșnică odată cu venirea Domnului.    

Ieșirea sufletului / duhului  

A.M. «Dar nu trebuie uitat atunci că există și expresia „ieșirea sufletului” (Geneză 35:18) sau faptul că martirul Ștefan se roagă la moarte: „Doamne Iisuse, primește duhul meu” (Fapte 7:59).»

În cazul „ieșirii sufletului” Rahelei (Gen 35:18), expresia ebraică בְּצֵאת נַפְשָׁהּ bə-çēˀṯ naṕšāh este o simplă metaforă a încetării din viață, echivalentă cu gawaˁ (a expira, a-și da duhul, a-și da ultima suflare: Gen 25:8, 17; 35:29; 49:33; Iov 3:11), în strânsă relație cu expresia „adunat cu strămoșii lui”. Avraam își dă duhul, dar se spune că el (și nu duhul lui!) a fost „adunat cu strămoșii lui.” Expresii similare se găsesc în Mt 27:50; Mr 15:37, 39; Lc 23:46; In 19:30 („Și-a dat duhul”); Lc 8:55 („duhul ei s-a întors în ea”), FA 7:59 („primește duhul meu”), FA 5:5, 10 („și-a dat sufletul”, ἐξέψυξεν = a expirat); 1Împ/3Rg 19:4 („ia-mi sufletul”); Ps 31:6 /30:6; Lc 23:46 („în mâinile Tale îmi încredințez duhul”); Pl 2:12 („își dădeau sufletul” / „li se vărsa sufletul”); FA 20:10 („sufletul lui este în el”).

În toate aceste cazuri, termenii ebraici și grecești pentru „suflet” sau „duh”, derivați de la noțiunea de suflare, respirație, sunt expresii metaforice referitoare la viață și moarte, nu au de a face cu presupusul zbor al sinelui fantomatic, înainte sau înapoi. Expresiile nu descriu realitatea în mod realist. „I-a sărit inima din loc”, „i-a sărit muștarul / țandăra”, „i-a ieșit un porumbel din gură” nu sugerează că ceva sare sau iese cu adevărat din om. Nici când „i-a venit inima la loc”, sau când „își trage sufletul”, nu se descrie revenirea unei entități „acasă” în trup, ci vrea să spună doar căomul s-a liniștit, sau că se odihnește puțin, după un efort intens.

La fel, „a-și da sufletul/duhul” înseamnă „a-și da ultima suflare” adică a-și da viața, a muri. Expresiile nu descriu fenomenul vieții sau al morții în complexitatea lui realistă, ci într-un limbaj popular, eufemistic. „Primește duhul meu” înseamnă „primește viața mea”, „Îți încredințez ființa mea”. Dar simpla alăturare a acelorași termeni nu înseamnă întotdeauna aceeași expresie. De exemplu, una este să citim că Rahelei i-a „ieșit sufletul” (a expirat) și alta este să citim că „sufletele ieșite din coapsele lui Iacov… erau 70 la număr” (Gen  46:26; Ex 1:5). În acest caz, sufletele înseamnă „persoane” „oameni”.

Dogma nemuririi sufletului și toate cultele derivate din ea au nevoie de mai mult decât expresii lingvistice, elemente literare și aluzii pentru a avea greutate. Toate marile doctrine biblice sunt expuse intenționat și clar în diverse locuri biblice, nu este nevoie să apelăm la speculații, suspiciuni și deducții. Cea mai simplă și mai magistrală afirmație la acest subiect este că Dumnezeu este „singurul care are nemurirea” (1Tim 6:16).

Cel întâi-născut din morți

S. F. «Moise nu a putut învia înainte de Învierea lui Isus Cristos, pentru că Isus Cristos este „întâiul născut din morți” (Col 1,18; Apoc 1,5).»

Da, Iisus Christos, Omul-Dumnezeu, are în toate întâietatea, dar această întâietate a Sa ca OM, nu este neapărat cronologică, întrucât el nu este nici primul om născut, nici primul om înviat în lumea aceasta. Chiar dacă Moise nu ar fi înviat, există totuși câteva persoane înviate înainte de Christos: fiul văduvei din Sarepta (3Rg 17:22), fiul Sunamitei (4Rg 8:1, 5), mortul anonim care s-a atins accidental de oasele lui Elisei (4Rg 13:21) și mulțimea celor care au înviat la moartea lui Iisus și s-au arătat în Ierusalim în dimineața învierii Lui (Mt 27:51-53). Primii trei au înviat pentru viața aceasta, dar cei care au înviat la moartea lui Iisus au înviat pentru viața viitoare împreună cu Christos.

În istoria biblică, calitatea de „întâi-născut” vine inițial de la o realitate fizică. Dar pentru că nu întotdeauna fratelui mai mare i se recunoștea acest „drept” (fapt evident în cartea Genezei și în alte locuri), termenul a ajuns echivalent cu acela de „prinț”, așa cum a fost Iosif între frații lui (Gen 49:26; 1Cr 5:1-2), sau așa cum a fost David socotit de Dumnezeu în comparație cu frații lui (1Sam 16:5-13) și cu regii pământului (Ps 89:27 / 88:28, compară cu Ap 1:5). Învierea lui Iisus însă nu se compară cu celelalte învieri, deoarece toți care vor învia, inclusiv cei care au fost deja înviați sau răpiți în nemurire, primesc astfel viața veșnică din viața lui Christos. Iisus, chiar dacă nu este primul în sens cronologic absolut, El este primul în sens cauzal, ca origine: toți cei mântuiți și înviați în trecut sau în viitor, înviază în contul morții și învierii Lui, în timp ce El a înviat printr-un drept și o putere de viață care sunt ale Lui Însuși (In 1:4; 5:26; 1In 5:20).  


NOTE

[1] Pentru a cunoaște apologetica adventistă referitoare la acest subiect, sunt recomandabile volumele lui Leroy Edwin Froom (The Conditionalist Faith of Our Fathers), precum și studiul teologic al lui Niels-Erik Andreasen, “Death: Origin, Nature, and Final Eradication” (Raoul Dederen, ed., Handbook of Seventh-day Adventist Theology, Review and Herald, Hagerstown, MD, 2000: 314-346). O operă adventistă majoră sunt volumele de teologie sistematică ale lui Norman Gulley (2003-2016), în care este abordată și doctrina morții și nemuririi. În limba română, se pot citi, între altele: Raoul Dederen (ed.), Teologia – baza biblică a credinței adventiste, Viață și Sănătate, Pantelimon, 2016, și studiul de popularizare al lui Florin Lăiu, Athanasiologikon (Academia.Edu).

[2] Selma Lagerlöf, „Domnul Hristos cu Sân’ Petru”. Legendă, în traducerea lui Simion Gocan, în Unirea, foaie bisericească-politică, Anul XX, numărul 18, Blaj, 30 Aprilie 1910, pag. 149-151. În copilărie, am citit această poveste sub numele de „Mama Sfântului Petru”, într-o carte de citire interbelică. Tradusă și în engleză în 1908.

[3] Gen 47:30; 2Sam/2Rg 7:12; 1Împ/3Rg 1:21; 2:10; 11:21, 43; 14:20, 31; 15:8, 24; 16:6, 28; 22:40, 50; 2Împ/4Rg 8:24; 10:35; 13:9, 13; 14:16, 22, 29; 15:7, 22, 38; 20:21; 21:18; 24:6; 2Cr 9:31; 12:16; 14:1; 16:13; 21:1; 26:2, 23; 27:9; 28:27; 32:33; 33:20.

[4] Is 26:19; Ps 13:4; Dan 12:2, 13; Mt 9:24; Lc 8:52; In 11:11; FA 7:60; 1Cor 15:16, 18, 20-21; 1Tes 4:13, 15; 2Pt 3:4.

2 Comentarii

  1. petrică 24/07/2020 at 22:27 - Reply

    după doctrina ortodoxă până la învierea Domnului Hristos toate sufletele drepților din VT mergeau în șeol respectiv în iad. Ca urmare ortodocșii cred în invierea Domnului din iad. Cum răspunde părintele la următoarea întrebare: Cum a ajuns sufletul lui Lazăr în sânul lui Avraam în rai , deoarece până la invierea lui Hristos , Avraam se găsea in seol respectiv în iad.

    Cu respect,
    Petrică

    • Florin Lăiu 26/07/2020 at 22:27 - Reply

      Nu știu dacă teologia Pogorârii lui Christos în Iad este dogamtică la ortodocși. Poate fi o simplă tradiție teologică. În același timp, povestea din Luca 16 nu ne spune că Sânul lui Avraam ar fi în cer. Se pare că ar fi două compartimente ale Hadesului (Șeolului) în acel scenariu, despărțite de o prăpastie adâncă, dar nu foarte lată, pentru că se puteau vedea unii cu alții. Este adevărat că spune că bogatul „și-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam, și pe Lazăr în sânul lui.” Cuvintele „în sus” sunt un adaos aici. În greacă este doar EPARAS TOYS OPHTHALMOYS AYTOY (și-a ridicat ochii), o expresie care NU se referă la cer, ci la a privi țintă. Iată unde este folosită: Gen 13:10; Lc 6:20; In 6:5. Doar în In 17:1 se precizează că Iisus și-a ridicat ochii SPRE CER.
      În orice caz, Șeolul ebraic nu este totuna cu iadul, ci este locul imaginar în care așteaptă ziua judecății și soarta finală, toți cei care au murit. Despre acest loc fabulos, care poartă în ebraică mai multe nume poetice, se poate citi aici, sub titlul TĂRÂMUL MORȚILOR ȘI ÎNVIEREA.

Postează un comentariu

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.