martie 2019
D L Ma Mi J V S
« feb.    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
132
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/PROFESIONAL/Istoria Bisericii universale/Fantoma lui Petru cu diadema vechilor cezari

Fantoma lui Petru cu diadema vechilor cezari

Introducere

A face trimiteri la istoria Papalităţii în anul 2011 ar putea fi complet neinteresant pentru unii şi o adevărată necuviinţă pentru alţii. Timpurile pe care le trăim astăzi se deosebesc mult de mileniul medieval, încât un apel la memoria istorică ar părea neinstructiv. Dar cum natura umană îşi schimbă părul, nu şi năravul, în special când conştiinţa însăşi este programată să susţină absurdul şi falsul în numele misticismului, nu se poate garanta că ororile trecutului nu vor reînvia. Sunt mulţi creştini astăzi care au nostalgii medievale. Biserica priveşte înapoi la acele vremuri ca fiind perioada ei de aur, iar lumea priveşte cu groază înapoi, atunci când mai priveşte.
Privită dintr-un punct de vedere strict cultural şi civilizator, ba chiar şi spiritual, Biserica Romană, împreună cu vârful ei pontifical, a avut un important rol pozitiv, care continuă şi în zilele noastre. Dar pentru ca adevărul să fie spus întreg, rolul negativ şi profund antiuman, pe care Biserica l-a avut în trecut nu trebuie uitat; pentru că deşi simptomele par să fi dispărut, microbul a rămas şi, în condiţii politice favorabile, de criză materială şi spirituală, ar putea să reapară cu virulenţă sporită. Articolul nostru nu este un gest de ostilitate faţă de laicii sau clericii Bisericii istorice, ci un vot de blam împotriva adevăraţilor vinovaţi, în primul rând împotriva acelor inovaţii dogmatice şi mentalităţi odioase care au provocat tot răul.

Papă în Biserica Apostolică?

Originile papalităţii sunt complexe, cu adânci rădăcini în politica ecleziastică şi imperială. Este vorba de o evoluţie social-politică şi religioasă, care s-a manifestat, de altfel, în întregul corp pastoral al Bisericii vechi. Dogma romană tradiţională afirmă că primul papă a fi fost Apostolul Petru, deoarece el ar fi fost primul episcop de Roma.
În Biserica apostolică, episcopii, numiţi adesea şi prezbiteri (Fip 1:1; Tit 1:5-7) sau păstori şi învăţători (FA 20:28; Ef 4:11; 1 Pt 2:25), erau pastorii comunităţilor creştine locale (1Pt 5:1-2). Existau şi trepte administrative superioare, episcopi aleşi să supravegheze activitatea celorlalţi episcopi dintr-un anumit teritoriu (1Tim 5:17-22; Tit 1:5). În al doilea secol al erei creştine, denumirea de episcop s-a limitat la cei care aveau funcţia administrativă de supra-prezbiter, iar cei locali (parohiali) s-au numit, în continuare, numai prezbiteri.
Este foarte clar că denumirea de presbyter a evoluat în limbile europene, numind preotul: Priester (germ.), priest (en.), presbtre (fr. veche), prebiter (lat. vulgară), de unde în dialectele româneşti: preftu, preŭt, preut, preot. Dar ceea ce nu se spune, de obicei, este că prezbiterul creştin străvechi nu era preot. Pentru preoţie, Noul Testament foloseşte un alt cuvânt, hiereus (sau archiereus), care denumeşte pe preoţi, atât laevrei (FA 4:1), cât şi la păgâni (FA 14:13). În comuniunea creştină, termenul hiereus (preot, sacerdot), care indică un sacrificator şi mijlocitor, denumeşte într-un sens preoţia laicilor, a tuturor credincioşilor (1Pt 2:5, 9; Ap 1:6), precum şi preoţia unică şi intransmisibilă a lui Iisus (Ev 7:24, 27; 10:11-12; 1Tim 2:5). Prezbiterul creştin are aceeaşi preoţie pe care o au toţi laicii creştini, iar ce este special funcţiei lui pastorale, este ceea ce făceau preoţii evrei în afara slujbei de la templu: citeau poporului Scripturile în sâmbete şi sărbători, şi îi învăţau, răspunzând de educaţia spirituală.
Apostolii, care erau misionari acreditaţi de Iisus şi de forurile Bisericii, erau însărcinaţi cu supravegherea întregii Bisericii, fiind treapta cea mai înaltă a ierarhiei pastorale, o ierarhie funcţional-administrativă şi nu piramidal-mistică. În ce priveşte „gradul”, apostolii nu erau nişte ierarhi locotenenţi ai unui Christos Pantokrator, ci erau prezbiteri, păstori ai Bisericii, ca şi fraţii lor (1Pt 5:1).
Forul cel mai înalt al Bisericii era sinodul (conciliul) general, convocat numai pentru sesiuni extraordinare (cf. FA 15), cu misionari şi pastori delegaţi din tot cuprinsul Bisericii, în care Scriptura şi Duhul Sfânt vorbind prin profeţi aveau ultimul cuvânt (FA 15:15, 28). Singurul vicar al lui Christos era Duhul Lui (In 14:16-17). Între sesiunile conciliului general funcţiona colegiul apostolilor, reprezentat de trei apostoli („stâlpii Bisericii”), un adevărat triumvirat, în care reprezentantul principal nu era ales pe viaţă. Primul reprezentant general (întâistătător) al Bisericii, între anii 30-44, a fost Şimon bar-Ioanan, supranumit Kifá (stâncă), mai cunoscut tradiţional sub numele de Petru (Mt 10:2; 17:1; FA 2:37). Următorul reprezentant general, între anii 44-63, a fost Iakov bar-Ioséf, supranumit „Iacov cel drept”, fratele legal al lui Iisus (Gal 2:9; Mt 13:55; FA 1:14).
După martiriul lui Iacov cel Drept în anul 63, a fost ales episcop de Ierusalim Şimon bar-Klofá, un văr al lui Iacov, numit de neevrei Simeon, care a păstorit între anii 63-107. În timpul acestuia, Biserica iudeo-creştină s-a refugiat în Transiordania, în ajunul dezastrului din anul 70, urmând sfatul lui Iisus (Lc 21:20-24). Între timp, alte centre misionare creştine au devenit mai importante, în special Antiohia, Efes şi Roma. Aceasta se datora atât dezvoltării misiunii creştine din acele locuri, cât şi unei scăderi în consideraţia cu care Biserica iudeo-creştină (sau„nazarineană”) a fost privită de celelalte biserici, după refugiul ei şi după ce majoritatea pagano-creştină s-a separat tot mai mult de iudaism.
Nu ştim exact care şi în ce loc au fost reprezentanţii generali ai Bisericii după moartea lui Iacov (63) şi a lui Petru (67). A fost Simeon de Ierusalim doar întâistătătorul Bisericii iudeo-creştine? Posibil, dar în ultima parte a primului secol (anii 70-95), este mai probabil ca această poziţie să fi fost ocupată de Ioanan bar-Zavdí, cunoscut ca Apostolul Ioan, singurul supravieţuitor dintre „stâlpii” Bisericii, din primul triumvirat, despre care se ştie că îşi avea sediul la Efes. În orice caz, ideea de „sediu apostolic” universal nu exista pe vremea aceea. Sediile sunt pentru sedentari, catedrele pentru catedrale, dar apostolia este o funcţie peripatetică, o suferinţă care se duce pe picioare. Cu voia cerului, cel mai sfânt „sediu” apostolic, Ierusalimul, unde însuşi Iisus şi apoi Petru activaseră, fusese pustiit de mistreţii lui Titus, iar la anul 135 avea să fie distrus complet de legionarii lui Hadrian.
Între timp, noi centre misionare se ridicaseră, iar Roma era, de departe, cea mai mare comunitate creştină, cu mai multe locuri de adunare. Acolo muriseră martiri Pavel şi Petru (67), dar nici unul nici altul nu fuseseră episcopi de Roma. Activaseră acolo ca apostoli speciali ai lui Christos, cu răspundere misionară generală, nu ca episcopi locali, sau ca amatori de sedii şi catedre. Petru însuşi, după ce trecuse pe locul secund în triumviratul apostolic de la Ierusalim, a întărit misiunea în Antiohia şi în multe zone din Asia Mică, fără a fi episcop local pe undeva, cu atât mai puţin un Vice-Christos. Când a fost executat prin crucificare, a cerut să fie ţintuit cu capul în jos, ca nu cumva să fie apoi venerat asemenea lui Christos.
În Roma, după misiunea lui Petru şi Pavel, au activat ca episcopi locali, între anii 67-101, Linus, Cletus (Anacletus) şi Clemens. Dar foarte probabil, aceştia nu fuseseră primii păstori ai Bisericii Romane. Această Biserică fusese fondată de timpuriu, în mediul iudaic, după anii 30 (FA 2:5,10), iar pe la anul 58, când Pavel le trimitea creştinilor romani o epistolă, Biserica se dezvoltase, fiind acum o majoritate iudaică. La sfârşitul secolului, Biserica Romană era cea mai mare şi mai influentă, cu o bună reputaţie. Apostolul Ioan a vizitat deasemenea Roma, unde din ordinul lui Domitianus Caesar („Dominus ac Deus”), a fost arestat şi târât în Colosseum. Nici el însă nu a fost episcop de Roma, ci doar a experimentat o baie forţară, înainte de a fi exilat pe insula Patmos. (Tertulian povesteşte că apostolul a fost aruncat într-o baie de ulei clocotit, spre distracţia publicului roman, dar că ordaliul acesta nu i-a adus nici o vătămare; ca urmare a minunii, mulţi dintre spectatori au devenit creştini).
După moartea lui Ioan, ultimul dintre cei doisprezece apostoli şi dintre triumvirii Bisericii primare, dezvoltarea şi apariţia multor rătăciri periculoase a supradimensionat rolul episcopilor Bisericii de apărători ai ortodoxiei (dreptei credinţe). Crescând numărul falşilor profeţi, harisma profetică a căzut în dizgraţie. Astfel, Spiritul a început să tacă în Biserică, iar magisteriul şi autoritatea episcopilor au devenit tot mai vocale şi mai impunătoare. Aşa s-a născut în secolul al doilea ceea ce astăzi numim „episcopatul monarhic”. Dar creştinii încă nu alcătuiau o „Biserică” pe vremea aceea.
Biserica este istoriceşte concepută ca o instituţie naţională, de stat, sau cel puţin având o recunoaştere din partea statului. Prin contrast, comunitatea creştină era o comuniune interetnică, apolitică şi nestatală, o adunare (ekklesía) care funcţiona pe pămând ca o ambasadă a Împărăţiei Cerului, avându-şi sediul suprem în cetatea-mamă (Gal 4:26), cu mult deasupra palatului cezarilor, în Ierusalimul de sus. Pentru iudaismul ortodox, care rămăsese înţepenit în legalism şi într-un mesianism naţionalist revendicativ, creştinii (numiţi până astăzi noṣriyim, „nazarineni”) erau consideraţi o sectă eretică (FA 24:14; 28:22). Pentru Imperiu, creştinii erau o sectă evreiască nesuferită şi o religie ilegală (religio ilicita). Şi timp de multe generaţii creştine, în care persecuţiile din exterior şi rătăcirile din interior au căutat să distrugă comunitatea creştină, ea a rămas totuşi, pe o poziţie socială de neinvidiat, în frunte cu episcopii ei. Dar vremurile şi rolurile aveau să se schimbe. O adevărată revoluţie avea să se întâmple după anii 313, punând capăt celei mai crunte persecuţii anticreştine.

Titlul de papă

Timp de secole, episcopii şi-au disputat locurile de frunte în Biserica universală (Ortodoxă-Catolică), pe vremea când orice episcop era numit „papa” (părinte). Aşa făcuseră şi cei doisprezece apostoli înainte de patimile lui Iisus, exasperând pe Iisus în obsesia lor după organizarea primelor scaune în viitoarea împărăţie. După anii 500, episcopii (acum patriarhi) de Constantinopol, de Alexandria şi de Roma rămăseseră ultimii care să se bată pentru primul scaun. Dintre ei, episcopul Romei a câştigat primul loc şi a început să-şi asume în mod exclusiv titlul de papă. Lumea a uitat că această formulă de adresare devenită titlu episcopal este de origine răsăriteană. Creştinii din Asia Minoră aplicau acest titlu pentru episcopii lor, numiţi pappas (tata, taica). Apoi episcopii de Alexandria şi-au asumat titlul pe la anii 250. În Biserica de Apus, titlul s-a aplicat şi alţi episcopi, dar cu precădere celui de la Roma, încă din timpul lui Leon cel Mare (†461).
Abia pe la anul 1073 a devenit titlu exclusiv pentru pontiful roman. Totuşi, patriarhii Bisericii Copte (ortodoxă-egipteană) încă se numesc oficial papi şi în zilele moastre. Episcopii Bisericii Etiopiene se numesc până astăzi abun (tatăl nostru), călugării răsăriteni se numesc adesea abba (sir.: „tată”), iar cei apuseni moştenesc aceeaşi denumire în forme adaptate (abate: abbé, abbot etc.). Apelativul „părinte” cu care românii precum şi alte naţii se adresează preoţilor, are acelaşi sens. Chiar şi cuvintele româneşti „popă” (cu derivatele: protopop, a popi, a răspopi) atribuit originii slave (popŭ), trebuie să fie mult mai vechi la străromâni, întrucât exista în latină termenul popa, denumind preotul care jertfea animalul la templele păgâne. Interesant este că chiar şi în Israelul antic, influenţat de cultele canaanite, preotul unei capişti idoleşti era numit ab („părinte”, cf. Jud 17:10). Dar uneori şi profeţii erau numiţi astfel, ca titlu de respect deosebit pentru un om al lui Dumnezeu (2Împ 2:12, 6: 21,13:14), ceea ce nuanţează originea culturală a titlului. În Sumer, directorul unei şcoli era numit „tatăl casei tăbliţelor”.
Pe vremea lui Iisus, teologii şi preoţii pretindeau această adresare din partea poporului, ca semn al autorităţii lor asupra conştiinţelor altora, ceea ce Iisus a condamnat ca fiind asumarea unei prerogative divine. Potrivit Evangheliei, aşa cum a avertizat Iisus, oricine vrea să fie numit părinte, sau rabbí (rabin, magistru, maestru, master) sau învăţător (dascăl, doctor al Bisericii), arogându-şi prin aceasta o autoritate religioasă, manipulând credinţa oamenilor în numele unui presupus magisteriu (autoritatea de a defini doctrina),stă sub blestemul rostit de Iisus în Matei 23:8-12. Dacă nu la astfel de cazuri se aplică spusele Domnului, atunci ele nu au nici un rost. Şi nu doar papalitatea romană se face vinovată de acest abuz. Fără a condamna folosirea unor cuvinte din simplă afecţiune sau respect, oricine pretinde că are drepturi paternale asupra conştiinţei altuia ab-uzează de încrederea oferită.

Progresul papalităţii

În anul 333 împăratul Constantin a recunoscut episcopilor calitatea de judecători, chiar în cauzele civile, astfel puterea episcopilor a crescut, aceştia devenind magistraţi şi având nu puţină influenţă politică. Mutând la Bizanţ capitala Imperiului, Constantin a donat episcopiei romane Lateranul (330), vechiul bârlog în care domniseră cezari iluştri, dar şi monştri precum Caligula, Nero şi Domiţian. Palatul era un simbol al ambiţiilor episcopiei romane, precum şi al dublei faime pe care avea s-o atingă aceasta. Ca urmare a acestor mişcări, episcopul a rămas persoana cea mai importantă în Roma.
Vaticanul avea să fie construit începând cu anii 500, dar papii îşi vor avea sediul în Lateran până după anii 1300. Sediul administrativ apusean al Imperiului deja fusese la Milano (293-402), apoi s-a mutat la Ravenna (402), care a devenit capitala lui Odoacru (476), a ostrogoţilor (493), şi a exarhatului bizantin (568-750). Sediul definitiv al Imperiului a rămas la Byzanthium, supranumit Constantinopolis, ca să poarte numele celui mai faimos împărat roman, care a eliberat creştinătatea de persecuţii şi a transformat-o din sectă odioasă în Biserică imperială. În urma dispariţiei Imperiului (455-476), episcopul roman devenise apt să continue pe plan „spiritual” aventura cezarilor.
În această epocă a cezaro-papismului, inaugurată de Constantin cel Mare, primatul de onoare al papei de la Roma, între ceilalţi patriarhi egali ai Bisericii ecumenice, a fost recunoscut treptat în sinoade, stabilit definitiv la Chalkedon (451) şi apoi asigurat prin decrete imperiale. Împăraţii Graţian (378) şi Valentinian III (445) în Apus, şi Iustin (518) în Răsărit, au exaltat primatul papal şi l-au impus Bisericii. În anul 529, Iustinian a dat patriarhului Noii Rome (Constantinopol), locul dintâi în Răsărit (în competiţie cu papa de Alexandria). În anul 533 a confirmat primatul universal al papei din Roma Veche. Hotărârile acestea, comunicate prin scrisori oficiale, au fost incorporate apoi în vestitul Cod al lui Iustinian, publicat între anii 529-534, şi ele au devenit baza dreptului medieval universal în creştinătate până la Napoleon. Patriarhul Romei primea astfel o recunoaştere imperială definitivă, fiind numit „Capul tuturor sfintelor biserici”.
După Iustinian, Fokas, un alt împărat ortodox, uzurpator ca şi Iustin şi Iustinian, a reconfirmat (607) această poziţie supremă a papei, ca primat de jurisdicţie, interzicând patriarhului bizantin să se numească „patriarh ecumenic” (mondial). Pe la anii 710, împăratul răsăritean Iustinian II, săruta picioarele papei… În secolele următoare se vor pleca la fel regii şi împăraţii din Occident.
Episcopia romană excela prin bogăţia ei incomparabilă, astfel încât nici nu avem nevoie de istorie ca să înţelegem ce că alegerile pentru un nou episcop implicau multe meşteşugiri şi nu rareori se lăsau cu vânătăi. Deţinând latifundii uriaşe, Biserica a putut interveni cu ajutoare materiale şi diplomatice pentru câştigarea treptată a bisericilor occidentale cotropite de barbarii arieni. Faima Scaunului Roman, singurul de tradiţie apostolică în Apus, a mai crescut şi prin amestecul în neînţelegerile locale din diferite zone.

Primul papă ?

Primul episcop roman care să primească titlul de papă ar fi fost Marcellinus (†304), care din nefericire şi-a renegat credinţa public în timpul persecuţiei lui Diocleţian.  După alţii, abia Ioan I (523) ar fi fost primul care să-şi asume acest titlu. Şi din secolul al şaselea, cancelaria imperială de la Constantinopol a rezervat acest titlu pentru episcopul Romei. De asemenea, în Occident au început să rezerve acest titlu pentru episcopul Romei, fapt care în secolul al unsprezecelea era bine stabilit.
Relativ liberală şi adaptabilă, novatoare în anumite chestiuni religioase, episcopia romană s-a distins prin favorizarea spiritului pagano-creştin, antiiudaic, absorbind teologie de esenţă gnostică dinspre Alexandria şi pompând-o în toate direcţiile. Pe de altă parte, în unele dogme fundamentale, Roma s-a dovedit cea mai conservatoare, definind ortodoxia în Sinodul de la Chalkedon (451), pe vremea lui Leon cel Mare, pe care unii îl numesc primul papă. În orice caz, faptul că Leon a reuşit să-l înduplece pe Attila să cruţe Roma, l-a înălţat în ochii romanilor, şi a dat papalităţii aspiraţii politice. Leon este primul care a fundamentat teoria primatului lui Petru, pe baza unei interpretări tradiţional-romane a textului din Matei 16:13-19 corelat cu epistolele pseudo-clementine.
Se pare că papa Damasus (†384), care fusese ales călcând realmente peste cadavrele adversarilor, deja ticluise o asemenea exegeză diplomatică. Mare păcat că aceşti exegeţi nu au citit până la capăt pasajul, în special versetele 20-23, în care acelaşi Petru, câteva minute mai târziu, este numit de Iisus satană şi piatră de poticnire. În mod evident, autoritatea dată lui Petru, ca reprezentant al apostolilor, şi prin aceasta tuturor reprezentanţilor Bisericii, este condiţionată nu numai de ortodoxia credală (v. 16), care poate fi pusă la probă (Mc 14:71-72), precum şi de asistenţa Spiritului Sfânt (greu de dovedit sau de infirmat în lipsa unor efecte specifice), ci şi de dispoziţia de a lua crucea şi a urma pe Iisus, în loc de a scoate sabia pentru a apăra pe Christos şi Biserica (Mt 26:51-54).
Cu drept cuvânt s-a zis că „papalitatea este fantoma lui Petru încoronată cu diadema vechilor cezari”. După pretenţiile emise de Leon, luciferul ambiţiei totalitariste a luat în stăpânire „Sfântul Scaun”, papa Gelasius I (492-496), scriitor prolific, a fost teoreticianul papalităţii medievale, primul care a susţinut că autoritatea papală este echivalentă cu cea imperială, şi că din ea emană atât puterea bisericii, cât şi puterea de stat. După el, Symmachus I a fost primul care a încercat să pună în practică principiul. Mai întâi, în anul 502, sinodul convocat pentru a-l judeca, sfârşeşte prin a-l apăra în numele unui principiu inventat pe loc, şi care avea să fie invocat multe secole mai intârziu, ca temei: Papa poate să judece pe oricine, dar el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. O mulţime de falsuri documentare au fost imediat confecţionate pentru a susţine această pretenţie. Symmachus este, după toate probabilităţile în spatele evenimentelor politice din Galia, unde neofitul rege franc Clovis, „noul Constantin”, a curăţit pământul de ereticii vizigoţi şi a întemeiat astfel vechiul regat al Franţei (508), primul stat catolic în Occident, cu solide relaţii între biserică şi stat.
Grigore I cel Mare (590-604), deasemenea ar putea fi considerat primul papă. A trimis diplomaţi (misionari) care să manipuleze pe regi să scoată sabia împotriva păgânilor şi a ereticilor în Occident. A avut faimă de mare sfânt, lamentându-se că ar fi fost mai bine să fi rămas simplu călugăr. A fost destul de obtuz în ce priveşte disciplinele necesare educaţiei. Muzica ce-i poartă numele este de o austeritate înfiorătoare, lipsită de suflet, aşa cum îşi imagina Biserica medievală pe Dumnezeu. Dar nu provine de la Grigore, ci este mult mai târzie. Confruntându-se cu gestul colegului său de la Constantinopol, care-şi arogase titlul de „patriarh ecumenic”, Grigore s-a făcut foc şi atât s-a ruşinat de pretenţia antichristică a patriarhului, încât şi-a luat titlul de „servul servilor lui Dumnezeu”, folosit de papi până astăzi, ca o mai mare neruşinare, adăugând ipocrizie peste blasfemia pretenţiei dogmatice că papa este domnul domnilor.
Într-o scrisoare pastorală, Grigore I (Epistole, XIII, 1) adresându-se evlavios ca „episcop prin harul lui Dumnezeu către fiii săi preaiubiţi, cetăţenii romani
[se arăta, într-adevăr, echipat cu toată armătura medievală]:
Am aflat că anumiţi oameni cu spirit pervers au diseminat printre voi învăţături stricate şi opuse sfintei credinţe, aşa încât ei interzic orice lucrare în ziua Sâmbetei. Cum să-i numesc pe unii ca aceştia, dacă nu predicatori ai lui Antichrist?
Din nefericire, între identitatea Bisericii vechi şi identitatea ei medievală există o contradicţie ireductibilă. Între Christos şi scaunul roman medieval este prea puţină legătură. Cardinalul Newman, anglican convertit la catolicism, spunea despre papalitate:
„Un ordin preoţesc este istoriceşte esenţa Bisericii Romane; dacă acest ordin nu ar fi rânduit de Dumnezeu, atunci ar fi, doctrinar vorbind, esenţa lui Antichrist.”
Avea dreptate, deşi raţionamentul lui se voia în favoarea acestei dinastii mistice. Enciclopedia Catolică, la articolul Antichrist, menţionează ironia tradiţională protestantă: „Dacă Papa nu este Antichrist, are mare ghinion că seamănă atât de bine cu el.” Ceea ce, uluitor, autorul catolic spune că ar fi „un alt argument în favoarea pretenţiilor Papei”, … „deoarece Papa este o imagine a lui Christos”.
Cât despre adevărata imagine a lui Christos, Scriptura spune:
„Cu toate că El era chipul lui Dumnezeu, nu a ţinut morţiş să rămână egal cu Dumnezeu, ci S-a lepădat de Sine, a luat chip de rob şi s-a făcut asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a umilit făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. Deaceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în numele lui Iisus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Christos este Domnul.” (Fil 2:6-11).

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.