septembrie 2018
D L Ma Mi J V S
« iul.    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
72
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Home/Articole/CONFESIONAL/Ziua Domnească/Istoria sabatului/Competiţia istorică dintre Sâmbătă şi Duminică

Competiţia istorică dintre Sâmbătă şi Duminică

Originile duminicii

Apologeţii tradiţiei afirmă că în Scrisoarea lui Plinius către Traian (c. 112),

[1] descriind activitatea creştinilor din Asia Minoră, s-ar găsi prima mărturie extrabiblică în favoarea duminicii, ziua când creştinii se adunau ca să celebreze euharistia:

„..toată vina sau eroarea lor era următoarea: ei se întâlniseră în mod regulat, înainte de revărsatul zorilor, într-o zi stabilită,[2] ca să slăvească pe Christos în coruri antifonale, aşa cum s-ar adresa unui zeu, şi să se lege cu jurământ, nu în conspiraţie nelegiuită, că se vor abţine de la orice înşelăciune, banditism şi fals, că nu vor comite nici un act de trădare a încrederii şi nu vor nega ce li s-a dat spre păstrare. După săvârşirea acestui nonsens, obiceiul lor era de a se împrăştia, ca să se adune din nou, mai târziu, pentru a lua o masă obişnuită şi inofensivă,[3] însă ei, de fapt, părăsiseră această practică în urma edictului pe care l-am dat, după instrucţiunile tale, care interziceau toate întrunirile.” (sublinierile noastre).

Este dificil de înţeles de ce această „zi stabilită” din scrisoarea lui Pliniu ar însemna duminică şi nu sâmbătă, sau de ce ar fi vorba de o zi săptămânală regulată. De asemenea, agapele la care se referă Plinius, nu au în mod necesar legătură cu cina euharistică. Scrisoarea lui Pliniu nu este o mărturie în favoarea duminicii, decât pentru cei care cred că apostolii au promovat duminica.

Originea tradiţiei duminicale este complexă. Nu a existat o dată istorică în care creştinătatea să se convertească brusc la o nouă zi de odihnă. Extinderea creştinismului în spaţiu şi timp, în primele secole, a însemnat confruntarea cu diverse teosofii şi doctrine ale timpului, precum şi cu probleme practice tot mai mari. Provocările iudaizante nu au dispărut, doar s-au disimulat, apoi altele noi şi mai periculoase s-au alăturat: provocările paganizante, asemănătoare cu cele descrise de Iuda, Petru, Iacov şi Ioan. Ereziile gnostice interpretau Evanghelia pe baza unor sisteme de filozofie mistică (dualism şi neoplatonism). Acestea erau de obicei ostile Vechiului Testament, Creaţiei, sabatului şi lui Israel şi au produs generaţii de teologi afectaţi de acest curent. Biserica s-a opus gnozelor, dar în lupta cu ele a incorporat elemente similare de care astăzi nu mai este conştientă.

Alfabetizarea modestă şi sărăcia acelor timpuri, tensiunea permanentă dintre Biserică şi Sinagogă, precum şi persecuţiile romane sângeroase au contribuit la ignorarea acestui pericol. Factorul decisiv a fost timpul. Schimbarea s-a făcut treptat, de-a lungul secolelor, în unele locuri mai rapid, în altele mult mai greu, dar odată ce schimbările au căpătat suficientă vechime şi au fost validate de sinoade, ele au devenit sfântă tradiţie şi lumea nu mai poate face recurs la vreo instanţă superioară. Biserica istorică s-a legat atât de bine cu lanţurile propriilor decizii, încât nu mai poate schimba înapoi niciuna din schimbările nebuneşti pe care le-a făcut. Nici măcar un patriarh ecumenic sau un papă nu ar putea răsturna situaţia. Iar dacă un sinod ecumenic ar relua discuţia, mulţimile ar protesta. Biserica istorică dovedeşte are autoritatea de a lega şi dezlega într-un singur sens: dezleagă ce a legat Dumnezeu, şi leagă ceea ce El a dezlegat. Pentru păstrarea acestui status quo, istoria a dovedit că Biserica istorică este în stare să treacă peste orice.  

Duminica are mai multe feţe şi rădăcini istorice şi mai multe cauze concurente. A apărut ca sărbătoare comemorativă a Învierii, derivată din sărbătoarea Paştelui, care fusese iniţial adoptat din iudaism, încă din prima generaţie creştină. Acest Paşte săptămânal, apărut în secolul II în comunităţile creştine din Roma şi Alexandria, nu a înlocuit brusc serbarea sâmbetei, ci s-a alăturat ei. În Apus, sâmbăta a fost transformată în zi de post, după obiceiul ereticilor gnostici, manihei şi marcioniţi). În mod natural, duminica a devenit mai populară, ca zi de sărbătoare, de interdicţie a postului şi îngenuncherii, în contrast cu sâmbăta. A fost suficientă o generaţie educată astfel, ca să se răcească simpatiile pentru sabatul „iudaic” şi să facă foarte popular duminicalismul.

Explicaţia de mai sus ar fi insuficientă, dacă nu am ţine seama şi de contextul dezvoltării săptămânii astrologice – şi a cultelor solare, în special a mitraismului –, în Imperiul Roman. Romanii avuseseră la începuturi un ciclu „săptămânal” de opt zile, delimitate de o zi de târg. Ciclul de şapte zile a pătruns odată cu cultele orientale, atât săptămâna astrologică (caldeeană), care începea cu ziua de sâmbătă, închinată lui Saturn, ca zi principală (zi de târg); cât şi săptămâna biblică, venită odată cu migraţia iudaică, înaintea erei creştine, şi continuată de prozelitismul creştin în secolele I-III. Cum ziua lui Saturn coincidea cu sâmbăta, în ciuda diferenţelor de teologie, număr de ordine şi obiceiuri, creştinii şi evreii aveau aceeaşi zi importantă ca şi romanii. Să nu uităm însă că ciclul de opt zile nu a fost abandonat, ci a mers împreună cu săptămâna încă multe generaţii. Păturile mai conservatoare păstrau ciclul tradiţional de opt zile, dar lumea cosmopolită – în special cezarii şi armata, care călătoreau în toată lumea, mai înclinaţi să admire superstiţiile străine, din cauza, aparentei lor eficienţe  – erau mai deschişi pentru săptămâna astrologică.

Sub influenţa mitraismului, începând cu sfârşitul primului secol, săptămâna astrologică a suferit o mutaţie în Imperiu: ziua închinată Soarelui, care urma zilei lui Saturn, a devenit prima zi a săptămânii, cea mai importantă din săptămână, punând în umbră ziua lui Saturn. Pe lângă faptul că ziua Soarelui coincidea cu prima zi a săptămânii biblice (iudeo-creştine), ea făcea concurenţă tot mai mare sâmbetei, ca zi de repaus şi de bucurie, chiar dacă repausul nu era pentru toată lumea, şi bucuria era doar petrecere. Odată cu războiul şi victoria lui Hadrian asupra iudeilor (135 d. Ch.), sentimentele antievreieşti au crescut mult. Iudaismul şi-a pierdut mai toate privilegiile social-politice din Imperiu, iar creştinismul, care nu fusese acceptat ca asociaţie legală, era cu atât mai mult expus represaliilor romane.

Nu es
te de mirare că, în asemenea condiţii, unii creştini din Roma şi din alte metropole, adică cei mai expuşi persecuţiilor, şi-au adaptat teologia la împrejurări. Au început să se opună obiceiurilor „iudaizante” ale creştinilor răsăriteni, care ţineau Paştele odată cu evreii, încercând să impună întregii Biserici Paştele lor, care în fieare an cădea în aceleaşi zile din săptămână (vineri, sâmbătă, duminică). De asemenea, ziua de 25 decembrie, care în calendarul solar mitraist marca solstiţiul de iarnă, Naşterea Soarelui Invincibil, a fost adoptată ca zi a naşterii lui Iisus, iar astrologia, „magii de la răsărit”, în sens propriu, au primit spor de credit.[4] Prima zi a săptămânii astrologice, ziua Soarelui, a devenit preferabilă ca zi de cult public, pentru camuflaj faţă de persecutori, dar şi pentru nevoia crescândă a disocierii de iudaism.

Pionierii pagano-creştinismului au început să folosească argumente de tipul: duminica este ziua în care a fost creată lumina, ziua a opta, a noii creaţii şi a adevăratei circumcizii duhovniceşti, ziua Învierii, ziua Christosului Soare al dreptăţii. Orice aluzie biblică la numărul opt (e.g. cei opt salvaţi de la Potop) a devenit bun teren de alegorizare pentru teologia mistică şi speculativă a Părinţilor.



[1] Plinius către Traian (10.96) www9.georgetown.edu/faculty/jod/texts/pliny.html

[2] Lat. „quod essent soliti stato die ante lucem convenire carmenque Christo quasi deo dicere.”

[3] Lat. „quibus peractis morem sibi discedendi fuisse rursusque coeundi ad capiendum cibum, promiscuum tamen et innoxium.”

[4] “Quartodecimanism”, in En.Wikipedia; “Christmas”, Date of celebration, in En.Wikipedia.


 

Mărturii istorice duminicale

În lipsă de dovezi biblice convingătoare, se aduc în favoarea duminicii o serie de mărturii istorice. Acestea toate reflectă şi poziţii teologice discutabile sau târzii. Unele din ele poartă urme de falsificare, iar cele autentice nu dovedesc decât că rătăcirea antisabatică a apărut de timpuriu. Niciuna din aceste scrieri nu are autoritate canonică, deşi tradiţia Bisericii face mare caz de ele.
Didaché (c. 100-140)
Titlul întreg este „Învăţătura Domnului prin cei Doisprezece Apostoli către neamuri”, o scriere iudeo-creştină veche, de unde cităm (Did 14:1):[1] „…kata küriakēn de Küríū (?) când vă adunaţi, frângeţi pâinea şi aduceţi mulţumire, mărturisindu-vă mai dinainte greşelile, pentru ca jertfa voastră să fie curată.” Expresia kata küriakēn de Küríū este unică şi stranie. Literalmente, s-ar traduce „după domneasca Domnului”, sau „în fiecare domnească [duminică?]  a Domnului”. Expresia este în mod inutil pleonastică, iar dacă se referă la ziua de cult, este ştiut că Didaché nu menţionează deloc învierea lui Iisus.
Expresia s-ar putea referi foarte bine la ziua biblică a Domnului, sâmbăta, ca şi în Ap 1:10, deoarece Didaché este scrisă într-un context predominant iudaic. O altă posibilitate este că expresia küriakē Küríū ar putea spune, în alte cuvinte, acelaşi lucru ca şi titlul Didachē Küríū („învăţătura Domnului”): „după învăţătura Domnului, când vă adunaţi…”. În fine, s-au adus dovezi, deasemenea, că termenul küriakē ar fi fost folosit chiar secole mai târziu denumind vechiul Paşte quartodeciman.[2] Didaché foloseşte de trei ori expresia „după poruncă” (Did 1:5; 13:5,7), prezentă în NT doar în Lc 23:56, cu referire la păzirea Sabatului. Insistă asupra respectării poruncilor privitoare la dăruirea sistematică (primele roade din orice) pentru susţinerea slujitorilor Bisericii, profeţi, învăţători, păstori şi diaconi (Did 12-13, 15). Numeşte pe Iisus „Robul Domnului”, ca titlu mesianic, în conformitate cu Faptele Apostolilor (3:13, 26; 4:27, 30; cf. Is 52:13).
Acestea sunt indicii ale originii timpurii şi orientale a Didachiei. Există însă şi aspecte care ar putea fi interpretate ca târzii: încurajarea posturilor de miercuri şi vineri, în contrast cu posturile de luni şi joi ale „ipocriţilor” farisei (Did 8:1);  botezul prin turnare, dacă nu sunt condiţii mai bune, cu folosirea formulei trinitariene şi a turnării apei de trei ori (Did 7:1-4) şi insistenţa asupra postului. Menţionarea rugăciunii „Tatăl nostru” (Did 8:1) are încheierea aceea clasică, adăugată de scribi şi în Mt 6:13, care încă nu exista în manuscrisele evangheliei din sec. IV (cf. Mt 6:13; Lc 11:4; Mt 6:13 în Codex Sinaiticus). Didaché este o lucrare foarte veche şi ineteresantă, socotită de unii Părinţi drept canonică, este un fel de „manual al Bisericii” din secolul al II-lea, dar nu spune nimic cert despre o sărbătoare săptămânală a Învierii.
Ignaţiu de Antiohia (117? / 250?)
În Epistola către Magnezieni (8:1; 9:1-2; 10:3) Ignaţiu Teo
forul afirmă:
Nu vă lăsaţi amăgiţi de heterodoxii (opinii diferite), nu ascultaţi poveşti vechi care sunt dăunătoare. Dacă până şi acum trăim în felul iudaismului, mărturisim prin aceasta că nu am primit harul.
Aşdar, dacă cei care trăiau după cele vechi au ajuns la o speranţă nouă, nemaipăzind sabate, ci trăind după [ziua?] domnească, în care şi viaţa noastră a înviat, prin El şi prin moartea Lui pe care unii o tăgăduiesc… cum am fi noi în stare să trăim fără El? …
Este absurd să vorbeşti despre Iisus Christos şi să practici iudaismul, deoarece nu creştinismul a adoptat credinţa iudaică, ci iudaismul a adoptat credinţa creştină.” (sublinierea noastră)[3]
Originea şi datarea acestei epistole sunt însă problematice. Încă din secolul XVII, teologul iezuit Petavius (Denis Pétau) şi profesorul protestant Vedelius au arătat că aceste epistole au urme de interpolări. Istoricul Philipp Schaff şi alţii, argumentează că întreaga poveste cu călătoria la Roma şi martiriul lui Ignaţiu este „mai degrabă legendară decât reală”. Toţi învăţaţii sunt de acord că cel puţin opt din ele sunt falsuri târzii (c. 300-500 d. Ch.), iar cu privire la cele rămase „autentice”, părerile sunt împărţite, pe bună dreptate.[4] Observaţi că, în textul citat, piosul plastograf a folosit denumirea scurtă, mai târzie a duminicii (küriakē „domnească”), nu aceea care se presupune că ar fi denumit ziua Domnului în Apocalipsă (küriakē hēméra „zi domnească”). Prin urmare, respingem această mărturie ca fiind falsă.[5] Ea reflectă o opinie teologică mai târzie, nu de la începutul primului secol.
Epistola lui Barnaba (c. 130)
În jurul anului 130, a apărut în Alexandria o epistolă fals atribuită lui Barnaba de către Părinţii Bisericii. Scrisoarea a căpătat importanţă în anumite cercuri creştine, întrucât cel mai vechi manuscris al ei a fost descoperit ca fiind ataşat Codexului Sinaitic al NT (sec. IV). Are doar 21 capitole scurte, care reflectă spiritualitatea pagano-creştină a vremii.[6]
În stilul exegezei alexandrine, „Barnaba” fentează sensul natural al textului biblic, prin alegorizări arbitrare, pe care le crede mai fine spiritual şi mai relevante. Motivaţia sa este în realitate o ostilitate personală şi culturală faţă de iudaism. Citează Isaia 1:11-14 (unde profetul condamnă conjugarea religiei cu trăirea în păcat), dar manipulează textul, afirmând că prin acest cuvânt, Dumnezeu desfiinţa atât jertfele, cât şi sărbătorile. Citând motivaţia poruncii a patra (Ex 20:11; Brn 15:3), „Barnaba” se pune pe explicat, că cele şapte zile simbolizează şapte milenii ale istoriei lumii noastre, iar „ziua a opta” (duminica) ar simboliza începutul altei lumi. (A opta zi a săptămânii – a cincea roată la căruţă!). Cât priveşte rolul memorial al duminicii nu îl priveşte ca primordial, şi fără a distinge clar Învierea de arătările Domnului şi de Înălţare: „De aceea şi petrecem ziua a opta ca zi de bucurie, în care şi Iisus a înviat din morţi, şi după ce S-a arătat, S-a înălţat la cer” (15:9).[7] Foarte frumos, dar sunt acestea motive suficiente ca să las porunca veşnică a Domnului, pentru interpretări esoterice ale Scripturii? Ferească Dumnezeu!
Justin Martirul (c. 155-160)
Justinus – un păgân convertit din Sichem, după câteva tentative eşuate de a găsi adevărata filosofie, a lăsat anumite scrieri apologetice. Iustin a fost un creştin convins şi sincer, care a activat în Roma, unde a şi murit martir (†165). A fost un zelos apărător al credinţei în învierea trupului, încât pe creştinii care preferau nemurirea sufletului nu-i recunoştea drept creştini (op. cit. cap. 80). Dar teologia lui despre sabat şi duminică este alterată de antiiudaism şi de obiceiul duminical care devenise curent. Adresându-se cezarului Antoninus în prima sa Apologie, pe la anul 155, Iustin scria:
Ziua Soarelui este ziua în care noi toţi ţinem adunările, deoarece ea este prima zi în care Dumnezeu, acţionând asupra întunericului şi a materiei, a făcut lumea. Iar Iisus Christos Mântuitorul nostru în aceeaşi zi a înviat din morţi. El a fost crucificat în ziua precedentă zilei lui Saturn, iar în ziua care urmează zilei lui Saturn, şi care este Ziua Soarelui, arătându-Se apostolilor şi discipolilor Lui, i-a învăţat aceste lucruri, pe care le-am supus consideraţiei domniei voastre. [8]
Într-o apologie împotriva iudaismului, folosind pentru scopuri literare un dialog imaginar cu Rabbi Tarfon (Dialogul cu Trifon).[9] Dialogul lui este foarte instructiv pentru înţelegerea tensiunilor reale dintre creştini şi evrei, şi a motivelor care au alimentat anticreştinismul iudaic şi antiiudaismul creştin. Teologia acestei scrieri a influenţat mult pe creştinii contemporani şi pe Părinţii de mai târziu. Iustin afirma că jertfele, circumcizia, sabatul şi legile alimentare au fost toate reguli pedagogice şi temporare. Dumnezeu ar fi impus evreilor circumcizia, legile alimentare şi sabatul (sabatele) exclusiv pentru educaţia poporului evreu, ca un semn, „din cauza strâmbătăţii lor” (op. cit. cap. 19-21). Şi continuă în stilul lui Barnaba alexandrinul, pe care nu e nevoie să-l comentăm:
„Porunca circumciziei, care îi obliga să-şi circumcidă băieţii în ziua a opta de la naştere, era un tip al adevăratei circumcizii, prin care noi lepădăm amăgirea şi nelegiuirea, prin Domnul nostru Iisus Christos, care a înviat din morţi în prima zi a săptămânii. Pentru că prima zi a săptămânii (după sabat), rămânând cea dintâi dintre toate zilele, este numită a opta, după numărul zilelor întregului ciclu” (op.cit. cap. 61).
Aristide din Atena (c. 160)
Aristide Filozoful, în Apologia sa, critica sabatele şi sărbătorile evreieşti, în special modul de respectare a acestora, pe motiv că sunt închinate îngerilor, şi că evreii „nici nu le păzesc perfect”.[10]

Tradiţia răsăriteană a serbării celor două zile

Evidenţa istorică sugerează că Roma şi Alexandria, cele mai mari metropole ale Imperiului, au fost în fruntea spiritului descotorosirii de sabat, în cursul secolului al II-lea. Obiceiul duminical a fost acceptat în mai toată Biserica, chiar şi în Răsărit, înainte de Constantin cel Mare. Dar în Bisericile Orientale, precum şi în unele zone ale Occidentului, spirit
ul conservator a persistat mai mult, asigurând sâmbetei un statut asemănător cu al duminicii, ca zi de sărbătoare şi de cult respectată şi sabatizată. Postul şi îngenuncherea erau interzise sâmbăta ca şi duminica,[11] şi până astăzi preotul ortodox slujeşte sâmbăta în odăjdii duminicale, amintind originea „domnească” a sâmbetei. 
Urmele respectării sâmbetei se găsesc în primele secole creştine şi chiar mai târziu. Citând magnifica istorisire a Creaţiei, după Septuaginta, Teofil de Antiohia (c. 170) încheie cu cuvintele Bibliei care menţionează că „în ziua a şasea, Dumnezeu Şi-a încheiat lucrarea, şi în ziua a şaptea s-a odihnit de toate lucrările pe care le făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, fiindcă în ea S-a odihnit de toate lucrările Lui.” Teofil vorbeşte foarte laudativ şi admirativ despre lucrarea divină şi săptămâna Creaţiei, arătând că nu există o explicaţie comparabilă între învăţaţii păgâni. Şi afirmă: „cu privire la ziua a şaptea, pe care toţi oamenii o recunosc, dar cei mai mulţi nu ştiu că ceea ce printre evrei se numeşte ‘Sabatul’, se traduce în greacă drept hebdomas (‘a şaptea’), nume adoptat de toate naţiile, chiar dacă se ignoră motivul acestei denumiri.” Teofil pomeneşte despre cei „drepţi şi evlavioşi…, care ţin legea şi poruncile lui Dumnezeu”, comparându-i cu stelele, iar pe cei rătăciţi (comparându-i cu planetele –stelele rătăcitoare–) îi descrie ca pe unii care „au părăsit legea şi poruncile Lui”. [12]
Clement din Alexandria (c. 190) vede până şi în scrierile lui Platon profeţii despre Christos şi despre ziua Domnului, „a opta”. În acelaşi timp, ne uluieşte cu afirmaţia că ziua a şaptea, „este recunoscută ca sacră nu doar de evrei, ci şi de greci”, şi citează în sprijin pe Hesiod, Homer, Calimah, Solon („Elegiile lui Solon, deasemenea, zeifică intens ziua a şaptea”).[13]
Constituţiile apostolice, o compilaţie alcătuită în secolul al IV-lea, oferea instrucţiuni ca să ţinem „sărbătoarea sabatului şi a duminicii, fiindcă prima este memorialul Creaţiei, şi cealaltă, al Învierii.” „Sclavii să muncească cinci zile; dar în ziua sabatului şi a duminicii, să li se dea timp liber să meargă la Biserică pentru a primi învăţătură religioasă.”[14] În jurul anului 400, Asterius din Amasea scria despre „atelajul celor două zile înjugate împreună, sabatul şi duminica,”[15] care în fiecare săptămână adună la un loc oamenii din popor şi preoţii învăţători. Grigore de Nyssa spre sfârşitul secolului IV numea sabatul şi duminica „surori”[16] Socrate Scolasticul şi Sozomen, istorici ai Bisericii din secolul V, scriau:
 „Fiindcă, deşi aproape toate bisericile din lume celebrează sfintele taine în sabat, în fiecare săptămână, totuşi creştinii din Alexandria şi din Roma, pe temeiul unei oarecare vechi tradiţii, nu mai demult aşa.” „Oamenii din Constantinopol şi de pretutindeni aproape, se adună în sabat, ca şi în prima zi a săptămânii, obicei care nu se păstrează niciodată la Roma sau în Alexandria.” [17]
Grigore de Nyssa (†395) întreba semnificativ: „Cu ce ochi priviţi ziua Domnului (Duminica), voi care aţi dezonorat Sabatul? Poate voi nu ştiţi că aceste două zile sunt surori şi că dacă loviţi pe una o vătămaţi şi pe cealaltă?”[18]

Sâmbăta şi duminica în legi şi canoane medievale

O nouă treaptă a evoluţiei relaţiilor dintre sâmbătă şi duminică a fost prima lege „duminicală” din istorie, legiferarea „venerabilei zile a Soarelui” de către Constantin cel Mare în anul 321. Prin acest edict, săptămâna astrologică şi pseudosabatul ei solar deveneau obligatorii în Imperiu, în anumite limite. Cetăţile trebuiau să înceteze, în ziua „soarelui”, unele activităţi, în special procesele judiciare. Dar ţăranii nu erau obligaţi să se odihnească, pentru a nu se pierde recolta. Biserica, măritată de-acum cu Imperiul, s-a angajat pe drumul cu sens unic al legiferărilor politico-religioase, iar sinoadele din secolul IV, precum şi legile imperiale, au umilit tot mai mult evreimea, au descurajat sâmbăta printre creştini, au subliniat în mod repetat autoritatea duminicii. Toate aceste legiuiri omeneşti, seculare sau clericale, scot în evidenţă un permanent război împotriva sabatului biblic şi a libertăţii pe care acesta o ilustrează. Eforturile permanente de a dezvăţa pe creştini de „iudaizare”, şi a-i învăţa cu noul „sabat”, transpar în canoanele multor sinoade şi scrieri patristice.
În Răsărit, canonul 20 al Sinodului de la Nicea (325) poruncea ca rugăciunile să se facă în picioare în ziua duminicii (deoarece îngenuncherea şi postul nu erau permise în sărbători). Sinodul de la Gangra (c. 350) condamna postul în ziua de duminică, precum şi lipsa de la biserică şi frecventarea unei adunări necreştine. Sinodul de la Laodicea (343-383), canonul 29, poruncea: „Creştinii nu trebuie să iudaizeze, odihnindu-se sâmbăta, ci trebuie să lucreze în acea zi, cinstind mai degrabă Duminica; şi dacă este posibil, odihnindu-se atunci în calitate de creştini. Dar dacă unii vor fi aflaţi că iudaizează, să fie anatemizaţi (tăiaţi din trupul lui Christos).”[19] Constituţiile Apostolice (c. 375) obligau frecventarea bisericii duminica dimineaţa şi după amiază. Sinodul IV din Cartagina (436) ameninţa cu excomunicarea pe oricine pleca din biserică în timpul predicii; deasemenea interzicea postul şi jocurile publice sau de circ în ziua duminicii. (În anul 425, Theodosius dăduse o lege care interzicea toate jocurile publice, în orice sărbătoare bisericească. În anul 469, această legiuire s-a extins chiar şi asupra zilei de naştere a împăratului).
Ultimul pas decisiv s-a făcut în Apus, începând cu secolul VI. De data aceasta, sâmbăta şi duminica nu mai făceau nici tandem, nici concurenţă. Sâmbăta era desfiinţată ca zi de repaus şi de cult, iar duminicii i se atribuia un caracter sabatic pronunţat. Chiar şi ţăranii trebuiau să-şi înceteze lucrul. Disputa dintre duminicaliştii radicali şi cei moderaţi a continuat, ambele categorii opunându-se păzirii sâmbetei, care persista încă, dar opoziţia radicală faţă de sâmbătă era definitivă. Sinodul III din Orlean
s (538) interzicea orice lucrare agricolă duminica, dar condamna ca „iudaizanţi” pe sabatizanţii zeloşi ai duminicii, care evitau călătoriile sau pregătirea hranei în acea zi. Sinodul II de la Macon (585) interzicea orice lucrare duminica, impunând-o ca zi de închinare. Grigore cel Mare (papă, după 590) condamna păzirea sâmbetei, dar şi sabatizarea strictă a duminicii, ca fiind „doctrina lui Antichrist”. Magistrul Alcuin (735 – 804) scria, „Obiceiul creştin a transferat asupra Duminicii păzirea Sabatului.”
Petrus Alphonsus (sec. XII) este primul care numeşte duminica „Sabatul creştin”. Sinodul de la Clovishoff, Anglia (747) interzicea călătoriile în ziua duminicii. Constituţiile lui Egbert (749) ameninţau cu pedepse severe pe oricine lucra duminica. Carol Magnul (789) a interzis orice muncă obişnuită în ziua duminicii, ca încălcare a poruncii decalogice a sabatului (!). Arhiepiscopul de Canterbury (sec. XIV) ordona „abţinerea de la orice muncă seculară în Sfânta Duminică,” şi avertiza poporul să nu se adune sâmbăta ca nu cumva să se confunde cu evreii.
Marea Reformă din secolul al XVI nu a clarificat care este adevăratul temei şi modul de respectare a duminicii. După Martin Luther, „Dacă undeva ziua aceasta este făcută sfântă, de dragul zilei, dacă cineva aşează păzirea ei pe temelii iudaice, atunci eu vă poruncesc ca duminica să lucraţi, să călăriţi, să dansaţi, să petreceţi, să faceţi orice ar putea îndepărta această încălcare a libertăţii creştine” (Tischreden). Huldreych Zwingli deasemenea învăţa că închinarea lui Dumnezeu nu trebuie legată de vreo zi, fiindcă aceasta ar impune asupra noastră o ceremonie. Jean Calvin era de acord că „creştinii nu trebui să aibă nici o legătură cu o superstiţioasă păzire a unor zile (Institutes, II, 8). John Knox înţelegea la fel, dar simţea că păzirea duminicii ar trebui păstrată totuşi, „fiindcă ea oferă odihnă trupului şi ocazie pentru împreună închinare lui Dumnezeu.”
Confesiunea de la Augsburg (1530) confirmă poziţia luterană: „pentru că cei care cred că păzirea Duminicii a fost pusă de Biserică în locul Sabatului, ca necesară pentru mântuire sunt rău înşelaţi. Scriptura a abrogat Sabatul, dar se pare că a stabilit Duminica fiindcă s-a considerat potrivit să existe o anumită zi recunoscută pentru închinarea publică.” Confesiunea II Helvetică (1566) susţine aceeaşi teologie. Confesiunea de la Westminster (1643), dimpotrivă, este în favoarea unui „sabat”: „Dumnezeu, printr-o poruncă pozitivă, morală şi veşnică, obligatorie pentru oamenii din toate veacurile, a stabilit o anumită zi din şapte drept sabat, ca să fie sfântă, închinată Lui. De la începutul lumii, până la  învierea lui Iisus, aceasta a fost ultima zi a săptămânii, iar de la învierea lui Christos a fost schimbată în prima zi a săptămânii, numită în Scriptură Ziua Domnească (Duminică), şi va continua până la sfârşitul lumii, ea fiind Sabatul Creştin.”

Rezistenţa medievală şi recuperarea sabatului biblic

În primele secole, după generaţia apostolilor, Sâmbăta a rămas în mod natural ca zi de repaus în bisericile iudeo-creştine. Faptul este recunoscut, inclusiv în teologia ortodoxă. Dar mărturiile unor Părinţi citaţi mai sus arată că acest fenomen conservativ nu era limitat la mediul iudeo-creştin. Chiar după adoptarea zilei învierii Domnului, în prima jumătate a secolului II, serbarea sâmbetei, într-o formă s-au alta, de la o zonă cultural-geografică la alta, a continuat împreună cu duminica. Această practică este strâns legată de spiritualitatea răsăriteană:.
Creştinii primari, cari erau Iudei convertiţi sărbau încă Sâmbăta cu serviciu divin ca şi ceialalţi Iudei. […] Pe măsură, ce creştinii se deziseră de Iudei, încetară şi a sărba Sâmbăta; dar la Răsărit iară nu şi la Apus, ea continuă încă a fi sărbată prin cult public comun ca zi mai însemnată a săptămânii. […]
Dar la Răsărit Sâmbăta păstră continuu însemnarea zilei de odihnă la Facere, deaceea era oprit expres a posti sâmbăta. [20]
Majoritatea diasporei evreieşti era concentrată în partea răsăriteană a Imperiului. La fel şi majoritatea Bisericii în acele timpuri. În Răsărit chiar şi Paştele se ţinea după calendarul iudaic, indiferent în ce zi săptămânală ar fi căzut datele. Anii se datau ca şi la evrei, de la facerea lumii, chiar pe vremea voievozilor noştri, iar anul începea primăvara şi, mai târziu, toamna, ca în calendarul evreiesc. Bisericile răsăritene care, în urma controverselor cristologice, s-au separat de Biserica imperială în secolele V-VI (nestorienii, monofiziţii) şi au predominat în Armenia, Etiopia şi Orientul Mijlociu, în atitudinea lor conservatoare au păstrat sâmbăta, pe lângă duminică, drept zi de sărbătoare.
Preferinţele sabatare ale unor creştini vechi sunt explicate adesea ca imitaţii evreieşti. De exemplu, se afirmă că printre creştinii etiopieni şi copţi pătrunseseră de timpuriu „uzuri iudaice…în virtutea influenţei numeroşilor Iudei care trăiau între ei, aşa tăiereaîmprejur, regulele mozaice despre mâncări şi curăţiri, serbarea Sâmbetei echivalentă cu a Duminicii, sfânta sfintelor şi chivotul legei în biserici…”[21]
Urme ale păzirii sâmbetei se găsesc în diverse locuri şi în Occident, până la mijlocul evului mediu (Spania, Scoţia, Irlanda). Se pare că şi în nordul Italiei (Milano), pe timpul lui Ambrozie (sec. IV), se ţinea încă sâmbăta. Deşi Roma avea un alt obicei, încă existau sabatişti în zonă pe la anii 600. Nestorienii şi alţi creştini orientali, din Siria până în Persia, India şi China au fost păzitori ai sabatului, în secolele VIII-IX.
În secolul Reformei, odată cu Oswald Glait şi Andreas Fischer au apărut în centrul Europei (Austria, Boemia etc.) sabatarii, având ramuri şi în Transilvania. Aceştia au fost persecutaţi până la dispariţie, atât de catolici, cât şi de protestanţi. Au apărut însă în Anglia alţi sabatari (Baptiştii de Ziua a Şaptea), care de asemenea au fost persecutaţi sistematic în sec. XVI-XVIII, dar supravieţuiesc în prezent. Diverse alte comunităţi sabatiste au existat în Occident, în America, dar până şi în Rusia (sec. XIX) a trăit o putericnă obşte sabatară, cunoscută sub numele de subbotniki.[22]  

În prezent, majoritatea sabatarilor creştini este formată din circa 20 milioane adventişti, care au adoptat sabatul zilei a şaptea începând cu anul 1844 şi l-au popularizat pe mapamond. În afară de aceştia, există un număr de biserici sabatiste, puţin numeroase. Studii istorice ample, în domeniul sabatului şi duminicii au fost făcute în secolul XX de teologi ca Samuele Bacchiocchi,[23] Willy Rordorf[24] şi Kenneth Strand.[25] Viitorul sabatismului însă depinde de cât de serio
s va fi citit Noul Testament, în special Apocalipsa.



[1] Didaché, Apostolic Fathers (Greek), ediţia Lightfoot, în BibleWorks 7. A se vedea şi Peter Kirby, “The Didache”, in Early Christian Writings, 2001, online; “Didache” in En.Wikipedia.

[2] F.C. Conybeare, The Key of Truth, A Manual of the Paulician Church of Armenia. Clarendon Press, Oxford, 1898, p. clii), se referă la paulienii / paulicienii armeni din sec. VII, care ţineau Paştele odată cu evreii, numind acea zi Kyriaki.
 

[3] Ignatius to the Magnesians, Apostolic Fathers, Lightfoot edition (Greek), în BibleWorks 7. Peter Kirby, “Ignatius of Antioch”, in Early Christian Writings, 2001-2011, online.

[4] Steve Rudd, “The 15 forged letters of Ignatius”: www.bible.ca/history-ignatius-forgeries-250AD.htm Vezi şi Philip Schaff , History of the Christian Church, Vol 2, ch 4.

[6] Epistola lui Barnaba, în Scrierile Primelor Secole: www.voxdeibaptist.org/epistola_barnabas.htm ; Epistle of Barnabas,  în En.Wikipedia.

[7] O altă mostră de teologie distractivă este capitolul 10 al epistolei, în care „Barnaba” alegorizează legile alimentare din Lev 11, afirmând că evreii l-au înţeles greşit, că de fapt animalele de acolo sunt diverse tipuri de oameni, acceptabili sau neacceptabili. 

[8] Peter Kirby,“ Justin Martyr, The First Apology of Justin”, în  Early Christian Writings, chap. LXVII (67).2001. Online library.

[9] Peter Kirby,“St. Justin Martyr, Dialogue with Trypho”, în  Early Christian Writings, 2001. Online library.

[10] Peter Kirby,“The Apology of Aristides the Philosopher”, în  Early Christian Writings, Chap. XIV.On Judaism. 2001. Online library.

[11] În secolul V, Ioan Cassian spune că a văzut un anumit călugăr care uneori postea chiar cinci zile pe săptămână, dar care sâmbăta şi duminica nu se putea să nu aibă oaspeţi la masa lui. Cf. Cassian, Institutes of the Coenobia, book 5, chap. 26, in NPNF, Second Series, Vol. XI, p. 243.

[12] Peter Kirby, “Theophilus to Autolycus“,Early Christian Writings, Book II:11-12, 16-17, online.

[13] Peter Kirby, „Clement of Alexandria”, The Stromata, book V. xiv,  in Early Christian Writings, 2001. online.

[14] Apostolic Constitutions, book 7, sec. 2, chap. 23, and book 8, sec. 4, chap. 33 in The Ante-Nicene Fathers (ANF), Vol. VII, pp. 469, 495.

[15] Asterius, Homily 5, on Matthew 19:3, in Migne, Patrologia Graeca, vol. 40, col. 225 (Greek) and col. 226 (Latin).

[16] Gregory of Nyssa, De Castigatione („On Reproof”), in J. P. Migne, Patrologia Graeca, vol. 46, col. 309 (Greek) and col. 310 (Latin).

[17] Socrates Scholasticus, Ecclesiastical History, book 5, chap. 22, in The Nicene and Post-Nicene Fathers (NPNF) Second Series, Vol. II, p. 132. Sozomen, Ecclesiastical History, book 7, chap. 19, in NPNF, Second Series, Vol. II, p. 390.

[18] Gregory of Nyssa, „Adversus eos qui castigationes aegre ferupt,” PG 46, 309.

[20] Euseviu Popovici (Profesor la Facultatea Teologică din Cernăuţi), Istoria bisericească universală, (trad. Atanasie Mironescu, mitropolit primat), vol. I, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1925: 411, 416; a se vedea şi vol. II, 1926: p. 228-233.

[21] Euseviu Popovici, op. cit. vol. II, p. 147.

< span>[22] J. N. Andrews, History of the Sabbath, Battle Creek, Mich., 1873 / 2004, online edition. See also Ecclesia.org, Sabbath History, http://ecclesia.org/truth/sabbath-history.html   www.remnantofgod.org/sabhist.htm#2

[23] A se vedea teza susţinută la Universitatea Gregoriană din Vatican. (From Sabbath to Sunday, 1977). www.biblicalperspectives.com/books/sabbath_to_sunday/

[24] Willy Rordorf, Sunday: The History of the Day of Rest and Worship in the Earliest Centuries of the Christian Church, trans. by A.A.K. Graham from the German ed. of 1962 (Philadelphia, 1968). Vezi şi From Sabbath to Lord’s Day: A Biblical, Historical and Theological Investigation, D.A. Carson, editor (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 1982).

[25] Kenneth A. Strand, The Sabbath in Scripture and History (Washington, DC.: Review and Herald, 1982).

Comentează și pe facebook

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.