iunie 2022
D L Ma Mi J V S
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
49
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Loading...
Home/Articole/PROFESIONAL/Antologia „Torna fratre”/Mic tratat neconvenţional de poetică, pentru uzul delfinului

Mic tratat neconvenţional de poetică, pentru uzul delfinului

Dedicaţie: Lucruri ca acestea, dragă prinţe, numai înţelepţii le citesc şi le învaţă. Ceilalţi – moluştele, rechinii şi balenuţele – cred că le ştiu. Sau, mai simplu, nu au nevoie de ele. Probabil şi tu ai gândit că ştii ce este, de pildă, poezia. Dar după ce mă vei asculta cu răbdare de înţelept, vei descoperi treptat lumea plină de vrajă a poeziei.

Poezia ca aventură

Experţii nu s-au pus de acord asupra definiţiei poeziei. Există tot felul de aproximări interesante. Dar ori ce s-ar spune, ea trebuie să fie o artă a cuvântului diferită de celelalte, mai ludică şi mai concentrată, ca o sărbătoare printre zilele de lucru, ca o mireasă printre bunele gospodine.
Definiţiile, chiar când sunt recunoscute ca exacte, nu ne ajută prea mult. În viaţă învăţăm realităţile din exemple, care fac parte din experienţă –întâmplătoare sau dirijată. Dacă ai un maestru care a trecut înaintea ta prin astfel de experienţe, ai avantajul unei învăţări mai concentrate, cu economie de timp şi cu o anumită direcţie. Chiar dacă experienţa maestrului este imperfectă, aşa cum se întâmplă cu toţi maeştrii adevăraţi, ea este un ajutor indispensabil. Dincolo de aceasta, dibuirile tale proprii te vor învăţa să mergi mai departe. Dar şcoala e şcoală, nu poţi sări peste ea fără să se cunoască.

La zece ani credeam că poezia este o treabă simplă: un grup de rânduri mai scurte, numite versuri, cu o minimă potriveală de ritm şi de rimă, în special dacă vrei s-o pui pe muzică. Nu aveam nici o îndoială că aş putea face aşa ceva oricând aş dori, cum făcea şi tata când dorea. Ce-i drept însă, timp de mulţi ani nu am fost apucat de muză, pentru că pe atunci eram mai ocupat cu, şi mai fascinat de arc şi de arcuş. Ceea ce este mai grav, n-am scris poezii nici chiar când m-am îndrăgostit întâia oară, cândva printr- a cincea sau a şasea, ca orice băieţel prostuţ şi nevinovat. O treabă bună a fost că în oraşul copilăriei mele, la Huşi, l-am avut ca profesor pe regretatul Ion Alexandru Angheluş, care m-a învăţat să iubesc limba română, începând cu gramatica.
Destul de târziu, după ce am împlinit 16 ani – tot îndrăgostit, dar motivat mai degrabă de Eminescu decât de dragoste – am scris prima mea poezie. Era un pastel de iarnă, clasic şi cuminţel, cu patru catrene lungi şi cu o desăvârşită tehnică a versului. Nu degeaba citisem pe Eminescu. De asemenea, studiul de mai mulţi ani al muzicii îmi fusese de ajutor în formarea gustului pentru ritm şi eufonie.
Am prezentat imediat poezia profesoarei de limbă română, o adevărată doamnă, Suzana Perşa, din Bacău. Urmarea a fost că am primit pe loc un zece, care mi-a prins atât de bine. Doamna era pe cât de amabilă, pe atât de exigentă; şi, pentru că nu reuşisem să citesc literatura obligatorie – nişte romane care mă plictiseau, dar mai ales nu aveam timp pentru ele, în preocuparea mea pentru vioară – mă cadorisise cu două note de trei. Astfel, poezia, nu numai că mi-a salvat situaţia, dar a devenit o nouă posibilitate de a „supravieţui” ca elev, în timp ce cheltuiam mai tot timpul cu vioara. Poezia însă nu-mi lua mult timp.
Jocul acesta începea să-mi placă. Pe la adunări auzeam eu un fel de poezii, şi unele chiar mă impresionaseră. Reţinusem versuri din ele şi mai ştiu şi acum prima poezie pe care o învăţasem ca preşcolar. Şi astăzi este înconjurată de o atmosferă aparte în mintea mea, fiindcă are un subiect spiritual, şi în special pentru simplul fapt că mama mi-o pusese în gură. Pot să vă asigur însă că nu are nici cea mai mică legătură cu adevărata poezie.
A doua poezioară pe care am învăţat-o, pe când eram la şcoala primară, era un fel de fabulă moralistă. Nu mai reţin nimic din ea, decât subiectul. Putea fi la fel de bine şi povestită. În ce priveşte autorul, nu mă întreba, era ultimul de care să fiu curios pe atunci. Nici astăzi nu este primul lucru care mă interesează la o poezie.
Am mai învăţat eu ceva poezii şi pe la şcoală, cu oarecare reticenţă faţă de cele care proslăveau „Partidul”, o reticenţă care s-a extins apoi şi la cele mai nevinovate versuri. Aveam un fel de dezinteres pe care adulţii îl numesc lene. Admiram fetele care memorau poezii lungi, dar pe mine această îndeletnicire nu mă atrăgea, nici când se numea datorie şcolară. Noroc că învăţam din clasă tot ce era mai important, fiindcă nu-mi amintesc să fi învăţat vreodată acasă. Acasă doar îmi scriam lecţiile, scârţâiam vioara şi, dacă mai rămânea ceva timp, mă jucam. Dar mă menţineam pe locul al doilea sau al treilea în clasă.
Revin la subiect. Cum îţi spuneam, în liceu am început să scriu versuri, împins de Eminescu şi de unele nevoi mai prozaice. Tot în liceu, la Bacău, m-am întâlnit cu alte nume ale marii poezii. Poezia nu se reduce la Eminescu. Un domn profesor pe nume Roşu, care ne-a predat doar câteva săptămâni, ne-a învăţat să apreciem imaginile poetice, metafora, şi ne-a deschis apetitul pentru poezia lui Lucian Blaga şi a lui Arghezi, marii noştri poeţi moderni. Până atunci citisem mai ales pe maeștrii versului clasic, cu precădere: Eminescu, Bacovia, Topârceanu. Eram ameţit de muzicalitatea şi sensibilitatea acestora. Când pentru prima dată am citit într-o revistă literară poezie modernă, scrisă în vers alb, am râs copios, fiindcă, în superficialitatea mea literară, nu găseam nici o noimă în cuvintele poetului.
Dar râsul acesta de băiat prostuţ nu avea să dureze mult. Doi colegi mai mari, Adrian Mandel şi Sorin Preda (nepotul faimosului romancier), un violonist şi un violoncelist, m-au introdus la şedinţele cenaclului Ateneu, unde în verbul inteligent şi spumos al atelierul critic şi în publicaţii, am descoperit pe Radu Cârneci, pe Ovidiu Genaru și, odată cu aceștia, farmecul poeziei de avangardă şi al versului liber. Nu e înţelept să te mulţumeşti cu aplauzele celor neinstruiţi. Perdaful pe care ţi-l face un amic, sau un anonim, într-un atelier literar este mult mai educativ.

Descoperind poezia modernă, pe care am învăţat s-o gust, s-o înţeleg şi s-o iubesc, după lectura câtorva volume mici de versuri (colecţia „Cele mai frumoase poezii”), am rămas până astăzi ataşat de Stéphane Mallarmé, Rainer Maria Rilke, Eugenio Montale, Paul Eluard, René Char, Kostas Varnalis, Gheorghios Seferis şi mulţi alţii. Am continuat să scriu în vers clasic, pentru nevoile comunităţii confesionale, în special pentru că în anturajul meu asta se căuta, acestea erau așteptările, dar şi pentru că eram în elementul meu. Am admirat însă atât de mult forţa de expresie a modernilor, încât până şi modeştii mei „psalmi” clasicizanţi au început să capete unele imagini şi expresii mai îndrăzneţe.
Am descoperit apoi pe poeţii adventişti români ai acelei generaţii: Benone Burtescu, Cornel Greissing, Lidia Popa şi alţii, influenţaţi şi ei de versul modern. Devenisem deja un bard popular în adventismul românesc, doar prin două-trei poezii care făcuseră înconjurul ţării. Până şi tovarăşii cu ochi albaştri erau în cunoştinţă de versurile mele dactilografiate, ca să vedeți cât de serioase le erau cercetările.
Voiam să-ţi spun, prinţe, că, prin intermediul poeziei moderne am descoperit ce este cu adevărat poezia din poezii. Nu am ajuns la capătul drumului – nu mi-am propus un capăt. Şi nu mă consider un om prea realizat, nici ca producător, nici în calitate de consumator de artă – ca să folosesc cuvinte nepoetice. După 2-3 volume de poezie publicate, plus câteva poezii împrăştiate prin oarecare reviste literare, şi după mulţi ani petrecuţi cu vioara în gât, nu am devenit nici poet adevărat, nici volonist adevărat: doar poezia am condus-o puţin dincolo de lăutărie. Însă cel mai bun lucru pe care mi l-au dat aceste îndeletniciri este că m-au învăţat să gust frumuseţea adevărată, să gust creaţia altora, ceea ce le lipsește celor mai mulți muritori.
Asta voiam să-ţi spun, prinţe. Indiferent dacă vei scrie vreodată poezie – şi la o anumită vârstă toți suntem poeți! – nu-ţi poţi interzice plăcerea de a te bucura de marea poezie universală sau românească. Până la urmă, ce altceva este viaţa, decât o seamă de ocazii de bucurie, între care şi aceea de a citi mereu puţină poezie de album, sau din reviste literare, ca să-ţi îmbogăţeşti viaţa cu frumuseţile pe care le-a turnat Dumnezeu în lume.

Păcatul artei

O bunicuţă americană scria în 1893: 
God has permitted a flood of light to be poured upon the world, in both science and art  (Dumnezeu a îngăduit ca un potop de lumină să se verse asupra lumii, atât în ştiinţă, cât şi în artă).
Nu ştiu ce părere ar avea bunicuţele de astăzi despre luminile din hăţişurile artei, dar ca să nu blamez pe alţii, trebuie să-ţi mărturisesc că şi pe mine m-a apucat într-o zi febra iconoclastă. Tocmai mă pocăisem (aşa zic eu). Adică mă botezasem, pentru că de altfel eram născut în această confesiune. Și nu-mi pare rău de loc, dimpotrivă. Dar este de mirare cum am înţeles eu atunci pocăinţa. Mi-am distrus toate poeziile laice, „profane”, odată cu carnetul de utecist, aruncat în gura sobei; am încetat colaborarea cu anumite reviste literare, care îmi apreciaseră versurile, iar peste câţiva ani, am înstrăinat şi partiturile de vioară. Am rămas sărac şi curat, gata de luat la cer fără moarte! Nu mai aveam treabă cu arta lumii. Devenisem sfânt, perfect.

„Mi-e ruşine, dar nu roşesc”, vorba unui prieten de litere. Şi, după cum obişnuia să spună mama, că „tot răul e spre bine”, gestul meu iconoclast avea să mă conducă într-o altă direcţie: o pasiune pentru religie, pentru cunoaşterea teologică, istorică, lingvistică, pentru filologia biblică. Nu visam atunci că acele preocupări prelungite dincolo de sărbătoarea matrimonială, m-ar fi pregătit pentru o „carieră” teologică. Dar până şi acestea nu au reuşit să mă rupă complet de poezie, ci m-au ajutat să redescopăr poezia Bibliei.
După o pioasă acoladă, în care timp am scris aproape numai poezie sacră, uneori destul de acră, plină de solemnităţi şi de strigăte profetice în pustiul societăţii socialiste multilateral dezvoltate, ultimele decenii m-au apropiat din nou, treptat, de lume. Cu alţi ochi, mai prudenţi, dar cu mai multă tandreţe. În acelaşi timp, am fost bucuros să descopăr printre confraţi pe unii cu un trecut şi prezent literar impunător. Şi aici mă simt onorat să pronunţ numele domnilor Petre Anghel şi Paul Sân-Petru, prieteni apropiați.
Prin festivalurile de creaţie, prin cenaclurile noastre, sau „absolut din întâmplare”, am descoperit o nouă generaţie de poeţi şi viitori poeţi, începând cu Daniel Kirileanu, Hanna Bota, Amalia Uba, Emil Mocanu și mulți alții. Lumea literară ne-ar numi pe mulţi dintre noi poetaştri, uneori pe bună dreptate. Dar a fi mediocru într-o afacere nobilă este, totuşi, mai bine decât a fi expert în măgării.
Voiam să-ţi spun că nu este absolut necesar să scrii. Dar fie că scrii, fie că nu scrii, nu te poţi lipsi de bucuria de a citi, de a cunoaşte marea poezie. Şi acesta este de fapt cel mai mare câştig al meu din poezie: norocul de a fi învăţat să apreciez şi să gust ceea ce au scris alţii.

De ce nu toate poeziile sunt poezii

Când spui iubitei sau iubitului: „Te iubesc!”, este o exprimare cât se poate de dulce și emoționantă, dar este prozaică. Adu-i însă o floare rară, bâlbâind nu ştiu ce pretext, şi eşti mai aproape de poezie. Poezia începe tocmai cu acest gen de „bâlbâială”, care trădează o simţire mai fină şi mai atentă, decât rostirea unor expresii bătătorite. Poezia fuge de limbajul cotidian sau oficial, precum şi de limbajul diluat al poveştilor. Ea vine dintr-o sensibilitate aparte şi dintr-o reeducare a gustului pentru cuvânt şi necuvânt.
Poţi să crezi ce-ţi place în această privinţă, dar nu uita că poezia nu este niciodată interesată de transmiterea unui mesaj „pe şleau”, de „a spune lucrurilor pe nume”. Cu aceasta din urmă se ocupă proza. Poezia este o lume diferită, o lume a vrajei, a visului, a cântecului exuberant şi a jocului. Poezia este pentru cei care şi-au păstrat inima de copil şi se pot bucura încă de tot felul de fleacuri, dar mai ales ştiu să asculte inefabilul obiectelor care alcătuiesc viaţa. Nici o explicaţie n-ar fi mai bună aici, decât versul lui Rainer Maria Rilke, din poezia Visele noastre sunt hermeşi de marmoră (traducere de Maria Banuş, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966) :
De-a oamenilor vorbă îmi e groază.
Ei totul spun atît de desluşit:
asta se cheamă cîine şi cealaltă – casă,
şi aici e-nceput şi coló e sfîrşit.
Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,
ei ştiu tot, ce va fi şi ce s-a-ntîmplat;
pentru ei nici un munte nu mai e minunat;
moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.
Rămîneţi departe, strig, şi apăr, în gînd.
Mi-atît de drag s-aud lucrurile cîntînd.
Le-atingeţi voi; sînt mute şi-ngheţate.
Voi îmi ucideţi lucrurile toate.
Și un motto al lui Paganini: Bisogna forte sentire, per far sentire (Trebuie să simţi puternic pentru a face pe alţii să simtă). Aceasta este important pentru poeţi, ca şi pentru muzicieni. Poetul nu simte ca tot omul, ci are o hipersensibilitate la tot ce se întâmplă. Poate de aceea creaţia poetică, asemenea muzicii, este mai bine realizată în registrul elegiac, uşor depresiv, decât în registrul tonic, olimpian. Sau poate pentru că toţi oamenii suntem mai sensibili la suferinţă decât la sentimentul împlinirii ?
În orice caz, prinţe, nu confunda starea poetică (gradul de temperatură la care eşti „inspirat” să scrii), cu poezia însăşi. Ceea ce simţi tu, o fi vrednic de spus în poezie, dar ca să convingi şi pe altul, ca să-l faci şi pe cititor să simtă ceea ce tu simţi puternic, ai nevoie de ceva mai mult decât o stare poetică. Pentru „poetul” însuşi, cuvintele scrise în acestă stare sunt semnificative, evocând trăiri anterioare, trezind nostalgii; dar pentru cititor, poate să nu aibă nici un chichirez. Fiecare avem propriile noastre trăiri. Doar atunci când reuşeşti să-ţi exprimi trăirea într-un limbaj poetic convingător, cu valoare artistică universală, scrii cu adevărat poezie.
Nu există reţete pentru un asemenea transfer. Eu nu ştiu decât că trebuie să studiezi creaţia altora şi, pe măsură ce devii mai selectiv, să te întrebi: de ce îmi place ceea ce îmi place? Astfel devii mai exigent, mai autocritic şi îţi controlezi creativitatea.
Fiindcă veni timpul să dau şi exemple, că din acestea învăţăm mai bine decât din teorii, am ales mai întâi două exemple dintr-un poet relativ necunoscut, V. G. Clopot  (Poezii… desuete?, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti 1994), căruia nu ştiu dacă i-a lipsit harul, ci mai degrabă educaţia poetică şi exigenţa: a învăţat să scrie, dar n-a învăţat să şteargă. N-a știut că trebuie să revină asupra poeziei şi s-o şlefuiască. De asemenea, omul confundă poezia cu starea poetică. Mai întâi un exemplu de ceea ce este doar tentativă poetică de foarte modestă calitate, adică de ceea ce nu este poezie:
O viaţă, mamă, tu mi-ai dat,    
Primul cuvânt m-ai învăţat.
Te-ai zbuciumat tu pentru mine
Şi-ai îmbătrânit uitând de tine.    
Când te văd, în trist amurg,
Cu lacrimi pe obraz ce-ţi curg,
Ştiu că la tata te gândeşti
Şi cu amintirea lui trăieşti. (Mama, p. 7)
Din punct de vedere al tehnicii versului, rima este perfectă, chiar dacă e slabă. Măsura şi ritmul mai şchioapătă, dar nu aceasta este problema de fond, fiindcă există destulă poezie bună în lume, care nu are nici rimă, nici ritm. Principala problemă este că aici autorul confundă poezia cu starea sentimentală. Fără îndoială îţi iubeşti mama. Când scrii despre mamă, sau despre femeia iubită, exprimi sentimente. Dar dacă exprimarea este o pură declaraţie de dragoste, ea este cu totul altă poveste decât arta poetică. Ceea ce autorul a făcut în aceste două versuri este o proză slab versificată, o banală versificare. Şi dacă ne impresionează totuşi, nu fiorul estetic este ceea ce ne mişcă, ci fiorul sentimental, gândindu-ne fiecare la mamele noastre. Poţi să şi plângi citind o asemenea făcătură, fără ca ea să fie poezie. (La origine, cuvântul grecesc poiesis chiar asta și însemna: făcătură, lucrare).

În alte locuri, acelaşi autor este total insipid, chiar dacă vorbeşte despre lucruri care în general sunt sensibile (dragostea şi poezia):
Orice femeie din al nostru univers
Merită poeme sau măcar un vers. (Stihul, p. 35)
De acord, merită; dar, dacă merită, de ce nu trudeşti la un vers adevărat, ci te mulţumeşti s-o zici într-o proză șchiopat săltăreaţă şi fără gust? În poezie, fiecare cuvânt are rost, pe când în acest caz, se vede că expresia „din al nostru univers” este lipită şi ea acolo cu „scuipinol”, numai ca să rimeze cu „vers”. Dar, continuă, poetul:
Mi-a plăcut în viaţă rima,
Căutată pentru stihuri,
Ce fac mai puţin urâtă râma
Şi ne smulg de la nimicuri.
Ce treabă are rima cu râma, frate? Este şi aici o tentativă nefericită de rimare, ca şi acele „stihuri” care ne smulg de la „nimicuri”. De fapt, asemenea stihuri sunt mai puţin decât nimicuri, pe lângă faptul că rimele sunt nişte slabe asonanţe. În plus, ideea nu are forţă. Îţi plăcu în viaţă rima, poete? Să-ţi fie de bine, nu ne deranjează. Râma însăşi poate fi celebrată într-o poezie, cu sau fără rimă, dar fără o asemenea alăturare, care aici este nefericită: urâtă râmă. Nu cuvintele sunt urâte aici, nici râma sau urâtul, ca subiecte poetice, ci această aglomerare kakofonică şi gratuită de rât şi râm, ca să nu mai vorbim despre rima care rimează cu râma.
Multe asemenea exemple s-ar putea cita, dar vreau să-ţi arăt că acelaşi autor (pe care nu-l cunosc personal, trebuie să fie un personaj agreabil!) scrie şi următoarele:
O clipă desparte fătul de prunci,
Păcatul de cele zece porunci,
Iubirea de ură,
Cuvântul de sloboda gură.
O clipă desparte corpul de duh,
Căderea de zborul semeţ în văzduh,
Răul de bine,
Ziua de azi de ziua de mâine. (Un fel de prefaţă, p. 5)

Aceste prime strofe sunt perfect realizate, atât ca tehnică a versului clasic, ca formă, cât şi ca imagine şi idee poetică. Poezia anunţă că este profund filozofică şi că avem de-a face cu un adevărat poet. Dar sunt silit să întrerup aici, fiindcă odată cu a treia strofă, poetul o face lată pe bulevardul elocvenţei fără graţie. În acelaşi mic volum, probabil singurul, D-l Clopot are, pe lângă multe versuri nesărate, unele poezii care trădează talentul unui înţelept moralist, care încearcă să poetizeze. Și uneori reuşeşte, aproape convinge:

Mai toţi bârfim această lume,
Dar plângem când o părăsim,
De ne-am întoarce prin minune,
Ne-am întoarce s-o bârfim.
Ne întinăm scârbiţi retina,
Sau preferăm plecate pleoape,
Dar nu a lumii este vina
Că sunt pe lume multe ţoape,
Că sunt puţine tomberoane
Pentru atâta scârnăvie,
Că e bătută în piroane
A omenirii omenie.
Să împărţim a lumii vină,
Căci noi suntem această lume,
Ca cei ce după noi să vină,
Să nu ne-njure după nume. (Vina, p. 76)

În ciuda unei imperfecţiuni metrice la strofa 1 (versul 4), şi a unei exprimări cacofonice şi gâtuite în penultimul vers, putem recunoaşte că într-o astfel de poezie, Domnul Clopot este poet, şi nu mai contează dacă este sau nu „desuet”, după cum îşi intitulează complexat volumul. Deşi poezia este săracă în imagini originale, este o poezie moralistă aproape convingătoare, care ne arată că autorul are sensibilitate şi minte de poet şi că putea fi poet adevărat, dacă învăţa să taie tot ce trebuie tăiat. Dacă doreşti să „admiri” poezie proastă, pot să-ți trimit multe pagini primite de la cineva pe care l-am sfătuit să nu mai scrie; versuri de un caraghioslâc exemplar.

În fine, poezie

Acum, prinţe, am să-ţi dau şi câteva exemple de vers liber, dar plin de poezie, pe gustul meu. Fără comentarii, deocamdată. Te las pe tine să le judeci, după ce le citeşti şi reciteşti

Apariţie

(Stéphane Mallarmé, Sunete fundamentale, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p. 103;  trad. Şt. A. Doinaş)

Luna pălea mîhnită. Serafi înlăcrimaţi
Prin tihna vaporoasă a florilor, armaţi
Cu arc, visînd alene, scoteau din reci viole
Suspine plutind albe pe-azurul din corole.
–  Era slăvita zi a întîiului sărut.
Visarea mea-ncîntată nespus că m-a durut
Se îmbăta de-aroma tristeţii, cu ştiinţă,
Pe care-o lasă fără de lacrimi şi căinţă,
Un Vis, cules de-odată, în cel ce l-a dorit.
Umblam, cu ochii ţintă-n pavajul înnegrit,
Cînd cu lumina-n plete, pe stradă-n ore pale
De-amurg, surîzătoare, mi-ai apărut în cale
Şi-am bănuit că-i zîna cu coiful argintat
Care, cîndva, prin somnu-mi de prunc prea alintat
Trecea, lăsînd într-una din mîinile-i distrate
Să ningă albe roiuri de stele parfumate.

Sfârşit de spectacol

(Geo Dumitrescu, în Poeţi români, ed. Ilie Constantin, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1996, p. 164.)
Eu unul nu mai pot lucra pe datorie –
sunt plin de datorii, onor clientela
să nu se supere, am lucrat mult pe datorie,
cu materialul clientului, reparaţii, precum
şi tot ce atinge această branşă,
dar sunt plin de datorii şi din tot ce am lucrat
două părţi din trei comenzi
nu mi-au ieşit bine,
şi am un morman de chei
pentru care nu găsesc broaşte, şi am
o grămadă de broaşte frumoase
pentru care n-am putut potrivi chei.

Nu imita, sunt pete şi-n luceafăr!

După exerciţiile critice de mai sus, ai putea încerca şi singur să evaluezi estetic pe cine doreşti, prinţe. Şi dacă poezia română tot începe cu Eminescu, hai să vedem ce ne place şi ce nu ne place la Eminescu. Operele poeţilor nu trebuie întâmpinate mistic, sorbindu-le necritic odată cu faima autorilor. Chiar şi marii artişti au avut lucrări slabe. Nici Eminescu nu este uniform. Strălucirea diamantină a Luceafărului, sau a altor astre din universul eminescian nu este proprie tuturor versurilor publicate de marele poet. Iată un exemplu de poezie slabă, ca să nu zic proastă, care nici măcar în tehnica versului nu se ridică la nivelul marii poezii eminesciene:

Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei, a fi, susţin;
Averea să le aperi, mărirea şi-al lor bine,
Ei braţul tău înarmă, ca să loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân’. (Împărat şi proletar, strofa 9)

Repetarea susţine / susţin este o slăbiciune aici, trecând peste expresia „ce statele susţine”, care lasă impresia unui dezacord intenţionat pentru a susţine rima, iar în ultimul vers, accentul cade pe dos tocmai unde te-ai aştepta mai puţin. În versul clasic, pe care Eminescu l-a ridicat la cele mai mari înălţimi, nu sunt admisibile asemenea scăderi.  Dar strofa are şi altă hibă: în afară de metafora înarmării celor de rând contra lor înşile, care are ceva greutate poetică, totul este retorică politică, în genul lui Vadim.
Poetul alunecă pe acest tobogan al limbuţiei populiste şi în alte poezii (vezi, de exemplu, Scrisoarea a III-a), care, între altele, păcătuiesc şi prin faptul că sunt prea lungi. Nu mă refer la retorica naţionalistă şi aparent xenofobă a poetului (aceasta este o altă problemă, care nu ţine de natura poeziei), ci faptul că nu este exprimată poetic decât prin simplă versificare. Imaginile fonfilor, flecarilor, găgăuţilor, guşaţilor, grecoteilor şi bulgăroilor nu au în sine nimic poetic, ci sunt nişte caricaturi prozaice, o simplă retorică săltăreaţă şi înfierbântată, în ciuda perfecţiunii tehnice a versului. Tot hazul unor asemenea versuri nu este decât o grimasă vulgară, o scoatere a limbii în faţa clasei nesuferite, ceea ce nu are nicio legătură cu poezia:
Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gât cravata cum se leagă, nodul,
Ş’apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.     (Ai noştri tineri)

Şi ce-i cu asta? Tot „farmecul” acestei strofe vine din perfecţiunea tehnicii versului clasic, iar pentru gusturile vulgare, se adaugă şmecheria cu învăţarea „nodului la cravată” (în locul culturii adevărate, desigur), şi menţionarea indecentă a chipurilor „de oaie creaţă” a acelor juni. Traduse în limbile oricărei mari culturi, asemenea versuri se descalifică de la sine. Citind însă întreaga poezie Ai noştri tineri, vei găsi, în final, că ea este cu adevărat poezie, reprezentând bine arta eminesciană.

La fel se întâmplă cu prima strofă din Singurătate:

Cu perdelele lăsate
Şed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.

Este o tehnică perfectă a versului. De asemenea, trăirea pe care o evocă poate să fi fost intensă pentru poet, însă imaginea pe care o creează nu este mai mult decât banalitate. Până aici, încă nu spune nimic. Își caută subiectul? Nu ne interesează că masa era de brad, sau chiar dacă focul mai pâlpâia în sobă, simţim doar că poetul are nevoie de o introducere în subiectul poeziei sale, că îşi pregăteşte scena izolării. Citind însă întreaga poezie, ea este, într-adevăr, o strălucită poezie de dragoste. Şi putem spune că Eminescu ne-a lăsat atâta poezie adevărată (de dragoste, de natură, filozofică), încât orice gafă a lui este mai mult decât compensată. Eu însă am adus exemplele acestea, de dragul educaţiei estetice, pentru ca nu cumva, scriind versuri (muzicale dar goale), să te mulţumeşti că nu eşti mai prejos decât Eminescu!

Cu mare admirație

Izgonirea din Paradis

(Modest Morariu, în Poeţi români, ed. Ilie Constantin, Editura FCR, Bucureşti 1996, p. 196).

Neaşteptat s-a ivit şarpele dintre dune,
şi-a rostogolit între noi
mărul de culoarea amurgului,
şi noi l-am împărţit
cu neîngăduită bucurie.
Umbra de tamarisc se chircea nevăzut,
dar marea încă surâdea
cu dinţi albaştri.
Tăcerea a căzut dintr-o dată,
când marea s-a-ncruntat
în verde veninos,
şi noi ne-am privit înfricoşaţi.
Ne-am îmbrăcat în grabă,
ascunşi în hăţişul ghimpos
de măslini sălbatici.
Şarpele s-a făcut vânt;
se-ncolăcea pe dune
şi arunca în noi cu nisip;
cu gurile pline de nisip
am alergat spre casă,
în timp ce marea ne huiduia din urmă.

Monumentul

(Ileana Mălăncioiu, Poezii, Editura Vitruviu, Bucureşti, 1996)

Construiam un imens monument funerar,
Cum nu mai fusese altul,
Trebuia să se-ntindă cît tot ţinutul
Şi tot înaltul
Spre care-mi îndreptam cu spaimă ochii
Din imensul convoi
Pe cînd căram piatra dintr-o parte în alta
Şi înapoi.
Construiam un imens monument funerar,
Era aproape gata cu tot confortul,
Mai trebuiau cîteva lucruri neînsemnate
Şi fără îndoială mai trebuia mortul.

Corn englez

(Eugenio Montale, L. Renzi, Cum se citeşte poezia, Pontica, Bologna, 2000, p. 118)

Vântul ce astă-seară cântă atent
– aminteşte o zbatere de lame –
instrumentele stufoşilor arbori şi mătură
zarea de crengi
unde fâşii de lumină se arcuiesc
precum zmeii spre cer ce huruie
(Nori în călătorie, limpezi
regate de-acolo de sus ! Închise porţi de înalţi Eldorazi!)
iar marea care cu dese icniri,
lividă, schimbă şi culoarea
trânteşte la pământ o trombă
de spume răsucite;
vântul ce se naşte şi moare
în ceasul ce lent se-nnegreşte
te-o cânta pe tine astă-seară
instrument dezacordat,
inimă.

Și altele

Dacă vrei un vers modern robust, sclipitor şi limpede, citeşte, volumul lui Petre Anghel, Davidiada, care este un joc de maestru al cuvintelor. Făcându-se că imită, copie şi parafrazează pe psaltul David şi pe alţi cântăreţi din Psaltire, poetul ne oferă o lectură proprie a Psalmilor, în care orice strofă „copiată” este împrospătată printr-un procedeu artistic simplu şi sănătos, în care poezia vibrează de spirit şi trăire autentică, mai mult decât de imagini sau rime căutate. Exemplu, Psalmul doi de Petre Anghel (Davidiada, Ed. „Viaţă şi Sănătate”, Bucureşti, 1998):

Ca nişte câini înfometaţi
Se întărâtă neamurile
Şi vecinii îşi dau în cap
Pentru un gard,
Fraţii pentru o amintire,
Creştinii pentru o slovă.

Nu între ei se bat,
Pe Domnul şi Unsul Său
Vor să-I prindă.

Nesăbuiţi, fără ochi
Şi urechi deschise,
Au uitat spusa Tatălui:
Fiul Meu eşti,
Astăzi şi-n veac Te-am născut.
Tot ce am este al Tău:
Verdele pământ, mijlocul
Şi marginea lui,
Cerul cu nesfârşitele trepte.

Daţi cinste Fiului.
El a primit de la Tatăl
Şi a dat fraţilor Lui.
Şi mie. Şi ţie. Şi lor.

Există destui poeţi creştini care merită citiţi, de la Vasile Voiculescu, la Ioan Alexandru, până la contemporanii mai puţin cunoscuţi: Benone Burtescu, Cornelius Greising, Remus Valeriu Giorgioni şi mulţi alţii. Fără să ocolești traducerile din poeţii străini, sau în limbile originale, începe cu clasicii şi modernii poeziei româneşti.

6 Comentarii

  1. Florian 13/07/2016 at 6:12 - Reply

    Great!Thanks!Reusita poezie!Miscatoare,sensibila si idealista.Trista ca insasi viata lui Poe.Nu cunosteam latura asta a lui.L-am perceput mai degraba ca pe un scriitor de romane stiintifico-fantastice horror.Citind-o,gandul mi-a zburat fara voie spre Sonetul XLIII al Elizabethei Barrett Browning…

  2. Florian 11/07/2016 at 20:03 - Reply

    Sunt un pod
    de Adrian Paunescu.

    Sint un pod peste riu,
    Catre tine mereu,
    Pe nimic sprijinit,
    Doar pe sufletul meu.

    Acest riu nemilos
    Ma va sparge-n bucati,
    Starea mea o-nteleg,
    Dar si tu seama da-ti.

    Sint un pod peste riu,
    Pe pilonii mei tristi,
    Catre tine mereu,
    Insa tu nu existi.

    Nu-ntelegi ca mi-e greu,
    Ca mi-e frig si urat,
    Sint greoi si sint fix,
    Sint un pod si atat.

    Unde-apuc sa ma duc
    Sunt silit sa raman
    Ca miroase a fier,
    Ca miroase a fin.

    Si deodata-nteleg
    Ca sint trist in zadar,
    Pe pilonii mei tristi
    Ma cuprind si tresar.

    Tu simti tot ce simt eu,
    Ba mai grav, ba mai mult,
    Plansul tau permanent
    Il preiau si il ascult.

    Si dau parca ecou
    Si vibrez in alt mod,
    In picioare calcat
    Ca un om, ca un pod.

    Sint un pod peste riu,
    Sint un pod peste mers,
    Cite vanturi m-au scris,
    Cite ploi m-au tot sters.

    Dar tu nu esti pe mal,
    Dar tu nu esti cu ei,
    Dar tu nu ma strivesti,
    Tu ma tii si ma bei.

    Sint un pod ridicat
    Peste-un riu incomod,
    Sint un pod, esti un riu,
    Esti un riu, sunt un pod.”

  3. Florian 11/07/2016 at 19:59 - Reply

    Sunt foarte bucuros ca v-a placut!Si ca i-ati dat calificativul „superb”! E intr-adevar asa!Eu plang mereu cand o recitesc si stau mut de uimire,intrebandu-ma,cum de a reusit sa uneasca in aceasta combinatie inspirata aceleasi cuvinte românesti pe care noi,cei normali,le folosim zilnic exprimând nevoi comune.Si eu cred,ca si dumneavoastra,trecând peste anumite vulgaritati si artificii artistice care ma ranesc in poeziile lui,ca e unul dintre cei mai mari poeti români.”Micul tratat neconventional de poetica” mi-a fost foarte util si l-am „gustat” din plin(desi m-am speriat cand am vazut ca-l „criticati”pe Eminescu! ).Regret ca n-am acasa nici un volum di poeziile dumneavoastra,dar as dori sa publicati mai multe poeme pe site-ul asta,in asa fel incat sa le avem la dispozitie.Am citit Benoni Catana dar nu mi-a placut.Ti-atinge mintea,dar nu inima.”Al contrario”,pentru Benone Burtescu am un fel de cult,pentru ca scrie ca si cum ar fi mereu indragostit.Ce fericire, sa te regasesti in fiecare vers!Sunt suparat insa ca noi,crestinii,vorbim la superlativ de creatiile lui,dar nu suntem in stare sa-i facem o biografie cumsecade pe net.De Wikipedia nici nu mai vorbesc.Nu vreau sa va cer tot dumneavoastra sa va ocupati de asta,pentru ca deja ma simt indatorat pentru „Daniel si Apocalipsa” cu explicatii pe care o pregatiti pentru noi!
    Va doresc o saptamana binecuvantata si putere pentru tot ceea de realizati in scris!
    P.S.Automat,dupa Adrian Pãunescu,straluceste ca un Sirius pe cerul iernii,Nichita Stanescu(a se vedea pentru edificare „Catre Galateea”,pentru care nu exista termen de comparatie!)

  4. Florian 10/07/2016 at 14:19 - Reply

    Poetul
    de Adrian Pãunescu.

    As sta, asa cu fata-n sus,
    Lovit piezis de vreme
    Si-ncet ca un izvor supus
    Ti-as murmura poeme.

    Si patul de sub sira mea,
    Podeaua care-l tine,
    Cu timpul s-ar darapana
    Si-n casã-ar fi ruine

    Si peste molcomul prapad
    Peste privirea-mi oarba
    Cu gura începând sa vad
    Eu, napadit de iarba,

    Din somnul ca un trist magnet
    Ce stie doar sa cheme,
    Ti-as mai încredinta încet
    Mistere si poeme.

    Albitul firii mele os,
    Schiloada chiparoasa,
    Lovit de pietre dureros
    Si maruntit de-o coasa.

    Ar face gura si-ar sopti
    Despre ce e si nu mi-i
    În veacul de schizofrenii
    Pân-la sfârsitul lumii

    Si daca varul cel nestins,
    Ce-i una cu folosul,
    Cu cinic urlet dinadins
    Mi-ar înghiti si osul,

    Eu, tainic, blând si tutelar,
    Calcând taceri postume,
    Din toti peretii dati cu var
    M-as reîntoarce-n lume,

    Catre o casa, unde-acum
    Si moartea mai asteapta,
    Pâna sa-nceapa tristul drum
    De dincolo de soapta.

    Sa-ti spun ca înca nu-i târziu.
    Ruina e departe,
    Iar eu cu inima te stiu
    Pe viata si pe moarte.

    As sta aici, pe-acest prundis
    Pe care-mi este bine,
    Ca vremii, pus hotar piezis,
    Sa-mbatrânesc de tine.

    Sa-mi suga oasele-n pamânt
    De parca oase-as plânge,
    Sa fiu doar calcar si cuvânt
    Si-un ultim strop de sânge.

    • Florin Lăiu 11/07/2016 at 10:21 - Reply

      Este un superb poem scris în stil eminescian. Chiar dacă nu i-am iubit politica și alte aspecte înrudite, trebuie să recunosc că Păunescu va rămâne unul dintre cei mai mari poeți români. Eminescu are avantajul de a fi fost primul. Dar mie îmi plac cel mai mult poeții moderni, atât români, cât și din literatura universală.

Dă-i un răspuns lui Florin Lăiu Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.