Introducere

Am citit articolul Dvs despre tipologia Melchisedec – Iisus. Eu am scris doar despre personajul istoric Melchisedec: Semnificații ale episodului Melchisedec / Note la Evrei 6:20 – 7:4; Din nou despre Geneza 14; Melchisedec este Sem!? Aplicația lui Pavel din Epistola către Evrei mi se pare suficient de clară. Personajul istoric Melchisedec este folosit de Pavel ca un tip, sau ca o prefigurare a preoției regale a lui Iisus.

Am regăsit aceleași idei/argumente la Jason Smith, în paginile https://asitreads.com, în legătură cu Melchisedec, poate și altele. Sunt multe lucruri interesante pe paginile AS IT READS, se citează tot felul de afirmații ale E G White, inclusiv cele dificil de armonizat. Dar din nefericire, prejudecățile împotriva teologiei trinitare adventiste s-au dezvoltat într-o adevărată teorie a conspirației (Omega!).

Când cineva judecă motivele credinței altuia, pe temeiul unor citate, în mod sigur el nu este călăuzit de Duhul Sfânt, oricât de inspirate ar fi citatele. Credincioșii onești pot discuta între ei înțelegerea Cuvântului, fără să se demonizeze reciproc și fără a face din „corectitudinea” percepției lor un criteriu al spiritualității celorlalți. Aplicația scrierii EGW despre Omega la teologia adventistă dominantă din ultimele trei generații este o interpretare inacceptabilă, o insultă la adresa Bisericii și a învățătorilor ei.   

Este sigur că Pavel, când spune că Melchisedec era „fără tată, fără mamă, fără început al zilelor și fără sfârșit al zilelor” nu se referea la realitatea fizică, ci îl trata pe Melchisedec ca personaj literar. De dragul tipologiei, adică pentru a face cât mai multe analogii cu Iisus, Pavel introduce în ecuație și semnificația numelui Melchisedec, și a numelui cetății, apoi și relevanța tipologică a statutului său genealogic.

În timp ce personajele importante (patriarhii) din Geneza au fiecarei tată, uneori și mamă, ba încă se menționează când s-au născut și când au murit (cap. 5 și 11), despre Melchisedec nu se spune nimic. Faptul nu este de mirare, fiindcă în general, personajele păgâne întâlnite (Faraon, Abimelec, Efron, etc.) nu sunt onorate cu mențiuni despre familie și vârstă. Iar regele Sodomei, care venise la întâmpinarea lui Avraam, ca și Melchisedec, nici măcar nu este menționat pe nume.

„Fără început al zilelor”: doar fără genealogie levitică?

Este evident că Pavel a căutat să folosească orice detaliu care putea fi semnificativ din punct de vedere tipologic. Se înțelege că pentru a fi Preot-Rege, Iisus trebuia să fie Om. Dar dacă ar fi fost numai om, El nu putea avea rolul de Christos / Preot-Rege în sensul cel mai înalt și final, adică în sens creștin, deoarece Mesia (Christos) trebuia să fie și Dumnezeu (Is 9:6; Ier 23:6; Mal 3:1-2), nu doar un urmaș drept al lui David, cum cred evreii.

De aceea, Pavel face aluzie și la dumnezeirea lui Iisus, când zice: „fără început…. fără sfârșit”. De ce? Pavel face din acest aspect neobișnuit („fără început… fără sfârșit”) o asemănare, când zice astfel Melchisedec este ἀφωμοιωμένος δὲ τῷ υἱῷ τοῦ θεοῦ „asemănat (sau comparabil) cu Fiul lui Dumnezeu”. Asta îmi arată mie că apostolul nu se referea doar la faptul că Iisus nu are genealogie preoțească. Faptul că nu are genealogie preoțească îl afirmă Pavel în v. 13-14 într-un mod foarte clar, nu prin subtilități: Iisus provine din Iuda, nu din Levi.

Mie mi se pare acesta un argument foarte serios, că apostolul Pavel credea în dumnezeirea veritabilă a Domnului Christos, așa cum se știe (Rom 9:5 cf. 1:25 & 2Cor 11:31; Col 1:16; Tit 2:13; Ev 1:8-10). Dumnezeirea nu este o substanță care poate fi divizată, ca să se poată confecționa din ea un număr de alți zei, după dorință; nici nu este un rang sau o calitate care se poate căpăta. Dumnezeirea este mai presus de toate, acea realitate eternă (preexitentă și finală), fără început și fără sfârșit, care își are cauza în sine –un atribut care filosofic este numit aseitate.

Când i-am arătat unui coleg martor al lui Iehova textul din Evrei 7:3, a rămas fără niciun răspuns. Chiar vi se pare că nu spune ceea ce spune – că Christos este fără început?

Iisus Christos – Marele „Eu Sunt”

 Dacă textul despre Melchisedec cel „fără început al zilelor” ar fi singurul argument al dumnezeirii eterne a Domnului Christos, poate nu ar fi suficient. S-ar putea spune că este o speculație a lui Pavel, sau una din exprimările lui mai excentrice, mai hazardate. Dar Domnul Christos este în mod clar Dumnezeul Etern care i S-a arătat lui Moise la Sinai, în rugul aprins.

Moise spune clar că Ființa care i S-a arătat în rug este Solul[1] lui Yahwé (Ex 3:2), dar Moise Îl numește apoi Dumnezeu și Yahwé (3:4), Dumnezeul lui Avraam Isaac și Iacov; i-a cerut lui Moise închinare și Și-a dezvăluit numele nou: אֶהְיֶה  ˀEhyé, adică „Eu Sunt”, cf. Ex 3:14 (אֶהְיֶה אֲשֶׁר אֶהְיֶה ˀEhyé ˀašer ˀEhyé „Eu Sunt Cel Ce Sunt”).

Acest nume denumește existența veșnică, fără început și fără sfârșit. În ebraică, verbul acesta este la aspectul imperfectiv, ceea ce se poate traduce cu eram, sunt, sau voi fi. Este o altă Persoană Divină, deoarece este Trimisul lui Yahwé, dar are același Nume și același statut cu Cel care L-a trimis. El vorbea aici jos, identificându-Se categoric cu Cel de Sus.

Dumnezeu Și-a dezvăluit Numele la persoana I („Eu sunt”), dar Moise și apoi tot Israelul L-au numit la persoana a III-a (Yahwé „El Este”). Această formă (Yahwé) este pronunția arhaică a verbului ebraic yihyé (este, era, va fi). Probabil pentru a nu se confunda cu verbul comun folosit zilnic de evrei, Moise a indicat forma arhaică doar pentru Numele Sacru.

De asemenea, Moise (sau Iosua?) a adăugat ulterior acest nume în cartea Genezei, peste tot înainte de Exodul 3, încât lasă impresia că Numele era cunoscut și de Eva, de Avraam etc. Însă numele este folosit retroactiv înainte de Moise. Dumnezeu spune clar că Numele Yahwé nu le fusese descoperit patriarhilor, înainte de Moise (Ex 6:2-3).

Același Yahwé, care i-a vorbit lui Moise, și despre care știm că era Christosul preexistent (In 8:58) — deoarece nu putea fi altul care să aibă același nume și statut ca Dumnezeu — i se descoperise lui Avraam ca אֵל שַׁדַּי ˀÊL Šadday („Dumnezeul Atotputernic”[2], cf. Ex 6:2-3).  

Prin urmare, eu nu am introdus în Evrei 7:3 idei personale, ci descoperirea biblică străveche despre eternitatea fără început și fără sfârșit a „Fiului”, așa cum este descoperită în Exodul 3 și în multe alte locuri biblice, în care „Îngerul Domnului” (Solul lui Yahwé) este numit Dumnezeu și Yahwé.  

Înțelepciunea din Proverbe 8

Argumentul Înțelepciunii din Proverbe 8 este interesant în felul lui, dar trebuie să-i înțelegem limitele. Înțeleptul Solomon a personificat poetic, atât Nebunia (Pr 9:13-17) cât și Înțelepciunea (Pr 1:20-33). Poemul înțelepciunii din Proverbe 8 începe cu versetele 1-21: citiți-le, înainte de a citi v. 22-36. Nu este nimic altceva decât o personificare a Înțelepciunii, care este descrisă ca fiind partenerul lui Dumnezeu în Creație.

Desigur, se poate spune în mod subliniat că, atât Domnul Christos, cât și Duhul Sfânt reprezintă Înțelepciunea lui Dumnezeu. Dar a spune că Solomon în Proverbe 8 făcea teologie subtilă, vorbind despre Dumnezeirea Christosului preexistent, este o idee lipsită de acoperire.   

Este adevărat că și unii comentatori adventiști au interpretat Înțelepciunea din Proverbe 8 ca fiind Domnul Christos. Nu numai Ellen White, dar și unii părinți ai Bisericii din primele secole s-au folosit de acest pasaj, pentru a sublinia preexistența Mântuitorului.

Dar acesta nu este un argument suficient, ca să credem că Personajul din Proverbe 8 este Christosul Preexistent. Uneori se aplică pasaje biblice altfel de cum cere textul. De exemplu, bocetul-satiră din Isaia 14, adresat „Luceafărului” împărat al Babilonului, este aplicat îngerului care s-a răzvrătit, deși textul nu vorbește de niciun înger. Un alt bocet satiric din Ezechiel 28, despre împăratul Tirului, este aplicat aceluiași heruvim devenit Satan, deși profetul anunță că îl „cântă” pe împăratul Tirului. Aplicațiile acestea mai degrabă omiletice decât exegetice sunt legitime, totuși ele rămân doar niște analogii, cu aplicație limitată.

Analiza textului    

Verbele specifice din Pr 8:22-24, despre care se presupune că indică „începutul” Fiului, sunt:

קָנָנִי qanā-ni „m-a creat” (v. 22), un verb arhaic, folosit doar în câteva locuri (Gen 14:19, 22; Dt 32:6).

Targumul iudeo-aramaic și vechea Siriacă au tradus aici cu bəraˀā-ni („El m-a creat”) folosind verbul baraˀ din Gen 1:1. Traducerea greacă iudaică (Septuaginta), are aici ἔκτισέν με (m-a zidit, construit), Creatorul fiind numit Ziditor. După dicționarul de limbă ugarită, verbul a mai fost înțeles de unii și cu sensul de a „procrea”. Cert este că termenii pentru creație și procreație (naștere) se suprapun adesea în ebraică. De exemplu, o generație care urmează să se nască este numită ˁam niḇraˀ „un neam, gata de a fi creat” (Ps 102:19, comp. Ps 22:32). După Dt 32:6, Dumnezeu, ca Tată al lui Israel, l-a „(pro)creat” (קָנָה qanā), l-a „făcut” (עָשָׂה ˁaśā), i-a „dat ființă” (כּוֹנֵן kônên), folosite aici ca sinonime.

Există și o definiție mai uzuala a verbului קָנָה qanā din acest text: a achiziționa, a cumpăra, a răscumpăra. Deși este mai puțin probabilă aici, imaginea cumpărării înțelepciunii este familiară în Proverbe (17:16; 23:23). Traducerea „…mă avea” este după KJV (possessed me), la rândul ei inspirată din Vulgata (possedit me), dar nu este decât o speculație. Se consideră că dacă verbul înseamnă a cumpărat, atunci posedă, are. Dar nicăieri acest verb nu se folosește cu sensul de „a poseda” sau „a avea”, pentru care se folosește verbul baˁal (a deține, a stăpâni) sau expresia yēš lô (lit. există la el: are).

Înțelepciunea spune: „Yahwé m-a creat ca רֵאשִׁית דַּרְכּוֹ  rēˀšiṯ dark-ô („începutul căii Lui”), așa cum Se exprimă Însuși Yahwé în Iov 40:15, 19 רֵאשִׁית דַּרְכֵי־אֵל rēˀšiṯ darkey-ˀĒl („începutul căilor lui Dumnezeu), cu referire la un animal fabulos („behemot”: hipopotam? dinozaur?). Dacă luăm însă acest „început” în sens literal, atunci cine a fost începutul căilor Lui:  înțelepciunea sau behemotul? A-L așeza pe Christos aici în competiție pentru primul loc dintre creaturi, ar însemna să admitem că El a fost creat.

נִסַּכְתִּי nissaḵti „am fost țesută” (v. 23). Există și un alt verb care se scrie și se pronunță la fel, dar care ar însemna „am fost turnată” (ca o jertfă de libație, sau ca un metal topit).

חוֹלָלְתִּי ḥolalti (v. 24-25) „am fost născută în chinuri”. Verbul se folosește nu doar pentru chinurile nașterii, ci și pentru ideea de tremurare sau zvârcolire.

Toate aceste verbe sunt, evident, expresii poetice, care nu pot fi luate ca niște date de proces-verbal, urmând logica literei. Citiți de exemplu Is 43:10: după logica literei, Dumnezeu Însuși ar fi fost „făcut” înainte de toți — ceea ce este absurd, chiar dacă profetul pune aceste cuvinte în gura lui Dumnezeu. Nu putem dovedi cu Proverbe 8, că Iisus a fost „(pro)creat”, „țesut”, „turnat”, sau „născut în chinuri”.

De ce EGW Îl numește „Fiul lui Dumnezeu” înainte de întrupare?

Este adevărat că Ellen White Îi aplică lui Iisus titlul de „Fiul lui Dumnezeu” și înainte de Betleem – deși în Primul Testament nu se folosește nicăieri acest titlu, în mod explicit, pentru Christosul preexistent. Cel mai obișnuit titlu pe care Christosul preexistent îl poartă în Primul Testament este „Îngerul DOMNULUI”, sau „Îngerul lui Dumnezeu”, numit și DOMNUL (=Yahwé) sau Dumnezeu.

Dacă Logosul – care era dumnezeu (In 1:1) – S-a coborât la nivelul unui sol, slujitor, înger, și dacă acești îngeri sunt numiți și „fii ai lui Dumnezeu” (Iov 1:6; 2:1; 38:7), atunci este de mirare că Domnul Christos Însuși, Comandant Suprem al îngerilor (Arhanghelul, Mihail) este numit prin excelență „Fiul lui Dumnezeu”? Aceasta arată însă poziția Sa asumată în mod voluntar, ca persoană divină în planul lui Dumnezeu, și nu natura Sa.

O altă explicație posibilă (și adesea cea mai probabilă) este folosirea titlului „Fiul lui Dumnezeu” în mod retroactiv, așa cum spunem că Christos este de la început, deși la început El încă nu era Christos (Mesia, Omul care avea să fie uns ca Rege).

„Singurul Fiu NĂSCUT”

Vorbind despre Christosul preexistent, Ellen White folosește automat expresia împrumutată din Biblie (In 3:16, 18; 1In 4:9). Această expresie nu descrie o naștere divină fizică, ci trebuie înțeleasă în sens figurat, deoarece prima ei ocurență este chiar după ce s-a afirmat și în dreptul oamenilor (In 1:12-13; 1In 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18). „Născut din Dumnezeu” este sinonim cu „fiu al lui Dumnezeu”, iar „singurul Fiu născut” înseamnă „singurul născut” sau „singurul fiu”, adică un fiu unic. În limba română nu este corect să spunem „singurul fiu născut”, ca și cum am sugera că facem o distincție între un fiu care s-a născut și unul care încă nu s-au născut (este în stadiu prenatal).

Această subliniere a ideii de naștere apare în KJV și în alte traduceri, ca o moștenire a interpretării literale patristice. Dar atâta timp cât nici Biblia, nici Spiritul Profetic nu explică undeva cum anume și când ar fi avut această naștere fizică „din Tatăl, mai înainte de toți vecii”, rămân la cea mai rezonabilă explicație pe care mi-o sugerează Scriptura; și anume că este o expresie figurată, care subliniază statutul, funcția, rolul pe care și le-a asumat Domnul nostru în planul de mântuire – atât în relație cu îngerii, cât mai ales în relație cu oamenii. Altminteri, am distruge toate dovezile biblice, care arată că El este Dumnezeu adevărat, Marele Eu Sunt, Cel fără început și fără sfârșit; sau într-o altă variantă, să credem că este atât „din totdeauna”, cât și „născut înainte de veci” – o contradicție ireductibilă, dacă ambele exprimări sunt înțelese în mod literal.    

Dar nici Ellen White nu spune că „Fiul lui Dumnezeu” S-ar fi născut fizic din Dumnezeu, cândva înainte de Creație, sau mai demult. În timp ce pionierii spuneau clar că Iisus are un început al dumnezeirii Lui, Ellen White nu se exprimă astfel. De fapt, chiar în citatele pe care le dați în articol, ea spune:

„Hristos este recunoscut în Scripturi ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Din toată veșnicia, El a menținut această relație cu Iehova.” (p. 4) „….singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, care era împreună cu Tatăl din veacurile veșnice” (p. 5).

Ellen White nu spune aici: „de când a fost născut…”, ci „din toată veșnicia” sau „din veacurile veșnice” — adică „dintotdeauna”. Ellen White precizează:

„Vorbind despre preexistența Sa, Christos Se duce cu gândul înapoi prin veacuri imemoriale. El ne asigură că nu a fost niciodată un timp când El să nu fi fost într-o asociere strânsă cu Dumnezeul cel Veșnic. Acela, al cărui glas Îl auzeau atunci iudeii, fusese cu Dumnezeu ca unul crescut împreună cu el.” (ST August 29, 1900, par. 15; Evangelism 615).

Ultima expresie pe care o folosește E G White în citatul de mai sus, este preluată din KJV Pr. 8:30: Then I was by him, as one brought up with him („Atunci eram lângă El, ca unul crescut împreună cu El”). Dacă Fiul a „crescut împreună cu” Tatăl, sau dacă relația dintre ei se aseamănă cu două persoane care au crescut împreună, logica propoziției exprimă egalitatea lor. Dar sensul termenului ebraic nu poate decide aici o asemenea dispută.

Dar sensul termenului ebraic acolo a fost înțeles divergent de traducători: LXX ἁρμόζουσα „logodită cu”; Targum: מהימנתא  persoană de încredere, cf. CJB someone he could trust; TNK confidant; Vulgata: cuncta conponens având toate împreună; NIV constantly / a little child; DBY his nursling (copil neînțărcat).Lexicoanele ebraice, cele mai prestigioase și cele mai multe traduceri, au tradus termenul אָמוֹן ˀamon cu „meșter”, „artizan”, „maestru lucrător”.

  Ca dovadă că E G White s-a exprimat clar în favoarea existenței fără început a Fiului, am să mai citez câteva referințe, pe care le puteți găsi întregi pe site-ul As It Reads:  

“FROM ALL ETERNITY CHRIST WAS UNITED WITH THE FATHER, and when He took upon Himself human nature, He was still one with God … {ST August 2, 1905, par. 9}

“Christ was God essentially, and in the highest sense. HE WAS WITH GOD FROM ALL ETERNITY, God over all, blessed forevermore.—The Review and Herald, April 5, 1906, p. 8

“CHRIST WAS INDEED GLORIFIED, EVEN WITH THE GLORY WHICH HE HAD WITH THE FATHER FROM ALL ETERNITY. {AA 38.3}

“The terms of this oneness between God and man in the great covenant of redemption were ARRANGED WITH CHRIST FROM ALL ETERNITY. {ST August 24, 1891, par. 10}

“… the plan of redemption devised FROM ALL ETERNITY. {ST February 5, 1894, par. 6}
“The plan of salvation, that expresses the love, the benevolence of Jesus Christ toward man was devised PRIOR TO THE COMMENCEMENT OF TIME. {7LtMs, Lt 27, 1892, par. 20}

“The Lord Jesus Christ, the divine Son of God existed from eternity, a distinct person, yet one with the Father….” {RH April 5, 1906, par. 7}

După afirmația de mai sus, E G White citează pasajul din Proverbe 8, fapt care îi convinge pe unii că poemul din Proverbe s-ar referi direct la Domnul Christos.

În realitate, citarea E G White aici trebuie înțeleasă la fel cum uneori scriitorii NT citează anumite profeții pe care apoi le aplică doar pe temeiul unor analogii, nu așa cum intenționase profetul.  De exemplu:

1. Faimoasa profeție despre Emanuel din Isaia 7:14 nu este despre Mesia (vezi Is 7:15-16, 22), cum pare să spună Matei (1:23), deși Emanuel este o prefigurare (limitată) a lui Mesia (cf. Is 8: 8, 10; 9:6-7).    
2. Osea 11:1 nu este o profeție despre refugiul și întoarcerea pruncului Iisus din Egipt, așa cum sugerează Matei (Mt 2:15), ci o referință istorică despre „Fiul lui Dumnezeu”  Israel, scos din Egipt (Ex 4:22).
3. Ieremia 31:15 nu este o profeție despre jalea mamelor din Betleem, după masacrul pruncilor, cum sugerează Matei (2:18), ci despre jalea mult mai apropiată a Ierusalimului din timpul lui Ieremia, care avea să fie martor la masacre, incendiu, execuții și deportări. Iar făgăduințele recuperării de după exil se potrivesc și pentru mamele din Betleem (Ier 31:16-17).
4.  În Galateni 4:27, Pavel citează pe Isaia (54:1) ca argument în favoarea Ierusalimului ceresc („mama noastră”) și a Bisericii noului legământ, în contrast cu Ierusalimul pământesc („femeia roabă”), simbolul vechiului legământ. Dar în realitate, poemul lui Isaia profețea despre viitorul poporului Israel, al Ierusalimului istoric, care după un timp de „lepădare” în exil (Is 54:7-8, 11a) va fi restaurat și va deveni mai strălucit de cum fusese vreodată.
5. Pavel citează Ps 2:7 în sprijinul învierii lui Iisus (FA 13:33). Dar psalmul nu vorbește nici despre moartea Lui Iisus, nici despre învierea Lui, ci despre domnia lui David și a seminței lui, ca prefigurare a lui Mesia (Unsul), care avea să lovească „neamurile” ostile cu toiag de fier (Ps 2:6, 8-9). Dar din Evrei 1:5, înțelegem că Pavel vedea în Psalmul 2 aceeași semnificație ca în profeția lui Natan (2 Sam. 7:12-16; 1 Cr. 17:11-14; 22:9-10;), ceea ce este o explicație adevărată și directă, nu o aplicație convențională sau analogie.        

---

NOTE

[1] Termenul ebraic מַלְאַךְ malˀaḵ a fost tradus cu „înger”, deoarece de multe ori el denumește pe solii cerești ai lui Dumnezeu. Dar în majoritatea cazurilor, malˀaḵ se referă la ființe omenești care îndeplinesc funcția de soli, mesageri, curieri, delegați, trimiși, ambasadori. Termenul vine de la verbul arhaic laˀaḵ (a transmite, a trimite solie, a încredința o misiune). Prin urmare, denumirea aceasta nu arată natura persoanei (umană, angelică sau divină), ci funcția pe care o îndeplinește. Nu putem trage concluzia de aici (așa cum fac „martorii lui Iehova”), că Domnul Christos ar fi primul înger creat. (Termenul grecesc echivalent, ἄγγελος /ánghelos/ înseamnă la fel, sol, trimis, mesager. Dar a fost preluat în latină /ángelus/cu sensul exclusiv de spirit slujitor, creatură cerească, de unde în română avem înger).

[2] Nu se știe sigur că aceasta este semnificația numelui Šadday. Această traducere o moștenim din LXX (Septuaginta). Dar nici LXX nu este consecventă în această privință. Lingviștii spun de obicei că Šadday provine de la verbul šadad (a fi violent), și de aici ideea de „atotputernic”. Dar o soluție rabinică interesantă și verosimilă este aceea că Šadday ar proveni din două cuvinte: ša- / še- („care este”) + day (destul, suficient). În acest caz, ideea ar fi că Dumnezeu Își este suficient Sie Însuși, nu depinde de nimeni și de nimic.