Note la Evrei 6:20—7:4

În Geneza 14:17, „Melhisedec” , numit în textul ebraic Malki-țédeq, a fost un rege canaanit, care l-a binecuvântat pe Abram, după victoria împotriva celor cinci regi răsăriteni. De unde știm că era canaanit? Contextul literar și istorico-geografic ne obligă să înțelegem astfel. Luați în considerație următoarele:

Abram locuia în Canaan, în regiunea de sud, la Stejarii lui Mamre’, lângă Qiryat-‘Arba‘ sau Ḥebron (Gen 13:8), la 30 km distanță de Ierusalim (Salem) și la mai puțin de 40 km de Marea Moartă. Cam aceeași distanță este și de la Ierusalim la Marea Moartă.

Abram a învins pe cei cinci regi răsăriteni în calitate de aliat și prieten cu Anér, Eškol și Mamre’, trei șefi amoriți din ținutul Ḥebron (Gen 14:13, 24; 18:1; 23:19). Amoriții erau cel mai puternic trib canaanit (Gen 10:15-16; Ps 135:11) și moșteneau o statură fizică neobișnuită (Am 2:9-10; Dt 3:11), dar sunt menționați distinct de canaaniți, deoarece „canaaniți”, în istoria biblică sunt numiți în special fenicienii, din estul Mediteranei (cf. Dt 1:7). De notat că, pe vremea lui Abram, amoriții încă erau în grația lui Dumnezeu (Gen 15:16).

Primul rege care i-a întâmpinat pe învingători a fost regele Sodomei (probabil urmașul regelui care murise în război: Gen 14:10, 17). Iar Sodoma era de asemenea canaanită, împreună cu celelalte cetăți ale câmpiei Iordanului, „surorile Ierusalimului” (Ez 16:46, 48).  Al doilea rege care a venit să salute pe învingători a fost Malki-țédeq, regele Salemului, de asemenea un cananit.

Šalēm era numele scurt al Ierusalimului (Ps 76:2/3), o cetate canaanită, locuită de amoriți și hittiți / iebusiți, triburi canaanite (Ez 16:3, 45; 1Cr 11:4). Cetatea purtase numele canaanit de Uru-Šalīmu (ebr. Yərû-šalīm / Yərû-šalēm, Šalēm / în ebraică târzie: Yərû-šaláyim, aram. Orišlem, gr. Hierousalem / Hierosolyma). Šalīm era epitetul unui zeu canaanit, fiu al zeului suprem ’Il / ’El (zeu, Dumnezeu), al cărui nume este derivat din radicalul šalam (deplinătate, sănătate, pace, siguranță, stare de bine).       

Numele Malki-țédeq („rege just/ drept/legitim, victorios”) este specific canaanit. Ebraica însăși este un dialect canaanit (Is 19:8 „limba Canaanului”) însușit de patriarhii care au locuit în Canaan, înainte de secolele egiptene. Malki-țédeq putea fi numele propriu al regelui, dar putea fi și un titlu, ca faraon în Egipt, sau abimélek în Gherar (Gen 20:2; 26:1). În orice caz, la sute de ani după Malki-țédeq, pe vremea Conchistei Canaanului, regele Ierusalimului se numea foarte asemănător, Adoni-țédeq (domn drept / legitim, Ios 10:1). După dicționarul ugaritic al lui Olmo Lete și Sanmartin, pe tăblițele de la Ugarit, cetate nord-canaanită, se pot citi mai multe epitete regale, între care și malku țadiqu (rege drept, legitim).[1]

Malki-țédeq regele Ierusalimului canaanit era și preot al Divinității Supreme, care la canaaniți se numea ’Ēl (la origine,’Īlŭ), cuvânt care înseamnă Dumnezeu, sau Puternicul. Acest termen se poate referi la orice zeu, dar ca să nu fie nicio confuzie, textul menționează că este vorba de ’Ēl ‘Elyôn (Zeul Suprem / „Dumnezeul Preaînalt”), care coincide cu una din denumirile patriarhale ale Dumnezeului evreilor.[2] Canaaniții aveau mai mulți zei, cei mai importanți fiind Așera, Baal, Aștarte, Anat; dar aceștia erau considerați rudele apropiate ale lui ’Ēl ‘Elyôn (soție, fiu, fiice). Ca și alte popoare, canaaniții inventaseră mulțe divinități, astfel încât Divinitatea Supremă, de la origini, era aproape uitată. Malki-țédeq însă era un rege care rămăsese fidel lui ’Ēl ‘Elyôn, ceea ce era probabil o raritate.  

După istoria „evoluționistă” a religiilor, popularizată în special de Mircea Eliade, oamenii ar fi fost inițial politeiști, iar monoteismul ar fi apărut printr-o evoluție spirituală în antichitatea târzie. La fel interpretează criticii moderni istoria religiei evreilor, afirmând că erau inițial politeiști, și au devenit monoteiști cândva în epoca persană. Dar Biblia ne arată că adevărul istoriei religiilor este exact invers. Omenirea a fost inițial monoteistă, iar politeismul a apărut ca o reacție de respingere. Religia lui Israel a fost o monolatrie. Lingvistul și teologul catolic Wilhelm Schmidt a argumentat cu succes punctul de vedere biblic: la început a fost monoteismul.

Întrucât cetățile Canaanului erau, ca și cele grecești, cetăți-state, fiecare cetate cu „regele” ei (cf. Ios 11:1-3), ele formau anumite ligi (alianțe), pentru caz de război. Un exemplu avem pe vremea lui Iosua, Ierusalimul reprezentat de regele Adoni-țédeq era capul unei ligi (Ios 10:3-4) din care făceau parte regii cetăților Hebron, Yarmut, Lakish, Eglon, Gabaon, așezate în jurul Ierusalimului, la distanțe de 10-30⁺ km. Aceștia s-au coalizat împotriva Gabaonului, cetate din liga lor, care trecuse fraudulos de partea evreilor. Pe vremea lui Abram era exact aceeași situație: cetățile, chiar și cele mici, aveau regii lor, care formau alianțe (cf. Geneza 14). Era natural ca cetățile din aceeași regiune să formeze o ligă de apărare.  Cum Ierusalimul era încă din epoca bronzului o cetate importantă, cu o poziție centrală și strategică în zonă, este natural ca ea să fi fost încă din vremea lui Abram centrul ligii de apărare din sudul Canaanului. O singură deosebire găsim: dacă pe vremea lui Abram intrau în această ligă și cele cinci cetăți din sudul văii Iordanului (Sodoma, Gomora, Adma, Țeboim), în vremea lui Iosua ele nu mai sunt menționate ca parte din ligă, deoarece nu mai existau demult.

Această situație politico-geografică din vremea lui Abram ne ajută să înțelegem relația dintre Abram și ceilalți lideri canaaniți menționați. Primii care ar fi trebuit să sară în apărarea aliaților din valea Iordanului trebuiau să fie regele Ierusalimului, urmat de regii din Lakish, Hebron, Gabaon etc. Dar cum „cetățile din Câmpie” fuseseră mulți ani sub suzeranitatea celor cinci regi puternici din zona Golfului și nimeni nu le venise în ajutor, iar acum, când își declaraseră independența față de mesopotamieni, refuzând să mai plătească tribut, fuseseră bătuți și jefuiți crunt, nimeni nu se găsea să-i răzbune. Poate nici Abram nu ar fi îndrăznit, dacă nu ar fi fost vorba de soarta nepotului său de frate.

Este interesant de observat că, în acest caz, Abram a condus coaliția împotriva regilor răsăriteni și nu regele Ierusalimului, cum ar fi fost de așteptat. Abram, care în Egipt se dovedise laș când fusese vorba de soție, s-a dovedit acum extrem de curajos, când era vorba de soarta nepotului său. Desigur, nici ceilalți prizonieri nu erau indiferenți lui Abram. Dar este uimitor cum a putut să câștige participarea aliaților lui și ai lui Malki-țédeq pentru o expediție atât de dificilă, care implica sute de kilometri dus și întors, pentru a scoate ce se mai putea din gura lupului. Riscul era enorm. Abram avea doar cu puțin peste 300 războinici ai lui înarmați (dintre sclavi), iar aliații lui vor fi avut și ei fiecare câteva sute, nu știm exact. În orice caz, invadatorii par să fi fost mult mai mulți.

Cei doi regi canaaniți, care l-au primit cu onor pe Abram, aveau motive să se poarte astfel. Abram condusese coaliția aliaților, salvând „cetățile din Câmpie”, care fuseseră parte a ligii din sud, de care istoric răspundea Ierusalimul. Amândoi regii erau obligați moral și politic să facă acest gest. Regele Sodomei venea cu mâinile goale, deoarece proviziile fuseseră luate de regii răsăriteni. Nu avea nicio pretenție; îi cerea lui Abram doar prizonierii, cetățenii Sodomei și voia să-i lase eliberatorului toată prada Sodomei pe care o recuperase de la regii invadatori. Dar Abram nu a acceptat să primească nimic, cu excepția părții de pradă care se cuvenea aliaților săi amoriți, pe care nu putea să-i neglijeze (Gen 14:21-24). Regele Ierusalimului însă nu venise să recupereze ceva, ci să-i ospăteze pe luptătorii obosiți, care-și puseseră în joc obrazul și viața pentru cetățenii de care Malki-țédeq trebuia să răspundă cel puțin moral, dacă nu și politic.

Regele Malki-țédeq este numit preot al lui ’Ēl ‘Elyôn, Dumnezeul Suprem, căruia mulți credincioși dintre popoare I se închinau în antichitate. Aceștia erau numiți hipsistari (închinătorii lui Hypsistos, Cel de Sus, Supremul, Preaînaltul, cf. Dan 7:18, 22, 25), sau „temători de Dumnezeu” (FA 13:16, 26; Ap 11:18; 19:5), care erau simpatizanți ai iudaismului. Cel mai probabil, acest rege-preot era unul dintre puținii care mai păstrau în Canaan cultul (Dumne)Zeului Suprem, căruia I se închinaseră strămoșii tuturor popoarelor (Geneza 10-11). Cartea Genezei cunoaște mai multe asemenea personaje sensibile moral și religioase, cu care Abram face cunoștință (faraonul, regele din Gherar, aliații amoriți, etc.). Balaam din Siria era de asemenea cunoscut ca profet al lui Dumnezeu (Nu 22:5-6).  Socrul madianit al lui Moise (Reuel sau Ietro) este de asemenea numit preotul Madianului. Iov, credincios neevreu din Țara Uțului (în Edom) este descris ca un lider civil (Iov 29:7-8), dar și ca preot (Iov 42:8-10).  

Faptul că regele Ierusalimului era și preot nu ar trebui să mire pe nimeni. De la origini și până la Moise, când în timpurile patriarhale organizarea era tribală, bazată pe genealogie și mai târziu materializată în sistemul cetății-stat, preoția a fost întotdeauna o răspundere a liderilor. La strămoșii evreilor, conducerea era transmisă pe linia primului născut, care primea o parte dublă de moștenire. Dacă în familie tatăl (părintele) și apoi primul născut îndeplineau funcția sacerdotală, mai târziu, reprezentantul ginții era nu doar lider civil („căpitan”, „rege”) ci și sacerdot (preot). Sistemul a funcționat până la Moise, a cărui autoritate nu a fost doar profetică (Nu 12:7-8; Dt 34:10), ci și regală (Dt 33:4-5) și preoțească (Ps 99:6). Înainte de a fi aleși preoții leviți, oameni din orice seminție puteau îndeplini principala slujbă preoțească (Ex 24:5).

Începând cu preoția aronică/levitică, serviciul civil și serviciul preoțesc au fost separate în două grupuri distincte, deși statul israelit era o teocrație, în care religia și politica nu puteau fi separate. Separarea era doar în sensul că regelui nu-i era permis să intre în templu și să agite cădelnița, în timp ce preotul putea pune mâna pe sabie în numele Domnului (Nu 25:7-8; Ps 106:30-31), sau putea răsturna o guvernare nelegitimă din punct de vedere al teocrației mozaice (2Împărați 11). În epoca elenistică marii preoți erau și etnarhi (reprezentanți a neamului evreiesc), care răspundeau de plata birului față de regii Ptolemei sau Seleucizi, iar după ce a venit la putere dinastia levitică a Hașmoneilor (Macabeii), tentația de a combina cele două funcții s-a putut materializa perfect, cel puțin în persoana regelui Alexandru Iannai.

Am făcut această paranteză pentru ca cititorul să înțeleagă că prezența unui preot-rege al Ierusalimului prin anii 2000 î. H. nu este ceva de mirat. Traducerea cornilesciană „după rânduiala lui Melhisedec” (Ev 5:6, 10; 6:20; 7:11, 17) nu vrea să spună că Melhisedec avea o „rânduială” liturgică aparte, ci înseamnă „de tipul (sau în felul) lui Melhisedec” (Ps 110:4).

„Pâinea și vinul” din Geneza 14 nu au legătură cu preoția lui Malki-țédeq, care ar fi slujit acolo o slujbă euharistică, ci erau hrana specifică zonei (Jud 19:19; Ecl 10:19; Ne 5:15), numită alteori „cereale și vin” (Pl 2:12) sau „cereale și must” (Dt 33:28; 2 Împ 18:32; 2 Cr 32:28; Is 36:17; Os 7:14; Za 9:17). Pur și simplu, regele și-a arătat recunoștința pentru serviciul pe care bravii învingătorii îl aduseseră țării și le-a adus de mâncat și de băut. Nici măcar Abram nu a refuzat. Oamenii mai mâncaseră și pe drum, din prada de război, nu erau chiar lihniți. Dar gestul regelui era binevenit și poate că chiar așa cerea obiceiul de a fi întâmpinați cei care se întorceau victorioși de la luptă.   

Abram i-a dat lui Malki-țédeq zeciuială „din tot / toate” (Gen 14:20; Ev 7:2), ceea ce comentatorul creștin înțelege „din toată prada de război” (Ev 7:4). Este singurul caz în care se menționează că patriarhul a dat zeciuială. Pornind de la legea mozaică a zecimilor, instituită odată cu preoția levitică (Lev 27:30-33; Num 18:26-32), suntem tentați să aplicăm retroactiv acest principiu. Și pentru că cel care primește zeciuială și binecuvântează pe dătător are o poziție mai înaltă decât acesta (Ev 7:7), unii gândesc că Malki-țédeq n-ar putea fi decât Christos Însuși. Tradiții iudaice spun că ar fi vorba de patriarhul Sem, strămoșul lui Abram. Dar ce să caute Sem în Canaan, la vârsta de aproape 500 de ani, când referirea biblică la acești strămoși îndepărtați este sumară?  Cronologia biblică referitoare la această perioadă este ea însăși problematică.  De asemenea, autorul Epistolei către evrei nu îl identifică pe Melchisedec cu Christos, ci doar îl „aseamănă” (Ev 7:2-3). Evident, apostolul face aici un fel de alegorie-tipologie (ca în Gal 4:24), văzând în preotul-rege istoric o prefigurare a lui Mesia, așa cum făcuse și David  (Psalm 110).  

Momentul în care Abram aduce zecimea este unul politic, nu religios, chiar dacă Malki-țédeq era și preot. Biblia ne spune că exista o lege cunoscută la popoarele  din acea vreme, că impozitul obișnuit cerut de regi („dreptul regal”) era zeciuala anuală din roadele câmpului și din vite (1Sam 8:11-14, 15-17).  Această zecime regală era diferită de zecimea Domnului (care s-a dat leviților/preoților, începând cu intrarea evreilor în Canaan). De asemenea era diferită și de alte zecimi menționate în Lege, care se dădeau la trei ani (Tobit 1:6-8; cf. Dt 12:5-19; 14:22-29).

Deși Abram a recunoscut fără cuvinte calitatea preoțească a lui Melchisedec, semnificația civilă / politică a gestului lui Avraam mi se pare cea semnificativă în acest caz. În calitate de lider al aliaților învingători, Abram putea fi suspectat ca un adevărat rival al regelui Ierusalimului. Dar patriarhul face tot posibilul să dezamorseze atât temerile materialiste ale regelui Sodomei, cât și suspiciunile politice care ar fi putut trece prin capul unora.

Dându-i zeciuială lui Melchisedec, Abram declară public că îi recunoaște acestuia suzeranitatea politică și că nu dorește să profite cu ceva în urma victoriei. Abram obținuse o victorie atât de mare, încât avea toate motivele să se teamă că regii răsăriteni se vor întoarce cu mai multe forțe și se vor răzbuna. De aceea Dumnezeu îl liniștește (Gen 15:1), înainte de a-i promite că va avea un copil, singura dorință a lui Abram. 

Această interpretare a zeciuielii date de Abram lui Melchisedec ne permite să înțelegem mai bine și promisiunea făcută de Iacov (Gen 28:22), care era un pribeag fără țară. Când Dumnezeu S-a oferit să-l protejeze și să-l binecuvânte, Iacov I-a promis lui Dumnezeu că-i va da dreptul care se dădea regilor, fiindcă Dumnezeul lui Avraam și Isaac avea să fie de acum Regele lui. Când s-a înființat sistemul levitic în jurul templului, templul însuși era numit hekhal (palat regal), reședința Marelui Împărat.   

---

[1] E. g.   málku rabu (rege mare), málku na‘ímu (rege frumos), malki malikima (rege al regilor); și nume personale ca Țidqi-Šalīm (dreptatea lui Šalīm), ’Ilu-Šalīm (Zeul Šalīm). Nume ugarite asemănătoare în aceeași sursă sunt: Abu-țadiqu (părinte drept), Adoni-țidqi (domn drept), ’Ili-țidqi (zeu drept), Țidqi-’Ili (dreptatea zeului), Ba‘al-țidq (stăpân drept). Multe alte nume biblice apar în dicționarul ugarit, inclusiv Ab(i)-ramu (Abram, Abiram, părinte înălțat), Abi-milku (Abimelec, părinte regal), ’Iliy -abu (Eliab, Dumnezeul meu este Tată). Vocalizarea acestor nume este tentativă; în inscripții apar doar consoanele.

[2] Gen 14:18-19-20, 22; Num 24:16; Dt 32:8; Ps 57:2/3; 78:35; 107:11; Is 14:14 etc.