JS: „Dacă lucrarea împotriva trinităţii este lucrarea vrăjmaşului atunci trebuie să mărturisesc că puterea vrăjmaşului este destul de mică în lumea aceasta. Fiindcă 96% din lumea creştină a primit doctrina trinităţii care este legată de Duhul Sfânt ca o persoană separată de Dumnezeu Tatăl şi de Domnul Isus Hristos.”

FL: Amice, adevărul nu este o valoare statistică. Cutare lucru nu este adevărat pentru că majoritatea îl susţine, nici pentru că doar o minoritate îl susţine. Există multe minciuni şi mituri minoritare, aşa cum unele sunt majoritare. Dacă este să fim corecţi cu privire la opoziţia faţă de trinitate, această opoziţie este majoritară, totuşi. Dintre confesiunile abraamice sunt:

1. 1,2 miliarde de islamici, care nu cred că Iisus este Dumnezeu, ci doar un mare profet, iar Duhul Sfânt este îngerul Gabriel;

2. 18 milioane de evrei, care cred că Dumnezeu este o singură persoană, că Iisus nu a fost Messia, că Messia trebuie să fie om, nu Dumnezeu, şi că Duhul Sfânt este o influenţă divină;

3. 8 milioane de Baha’i (care cresc foarte repede, ca şi islamicii), cu o concepţie despre Dumnezeu identică cu a islamicilor, evreilor şi unitarienilor.

Dacă pe lângă aceste religii abraamice adaugi marile religii neabraamice orientale (hinduismul, budismul, şintoismul, daoismul, confucianismul, sikhismul, jainismul, religiile populare, şamanismul) sau din restul lumii (voodoo, magia, grupurile new age), care au o concepţie fie politeistă, fie panteistă etc., toţi aceştia sunt antitrinitarieni. Şi ateii şi sataniştii sunt tot antitrinitarieni. Până la urmă, cei care nu cred în trinitate sunt majoritari, dacă acest argument al majorităţii contează.

Chiar în istoria creştinismului, când arianismul a apărut după anii 300 s-a răspândit repede printre creştini, în special în răsărit, unde populaţia creştină era mai numeroasă. Apoi a fost preluat de majoritatea popoarelor „barbare” (germanice) care au ocupat locuri în Imperiu. Astfel arianismul a fost dus şi în Apus. Motivele marii răspândiri a arianismului în acele vremuri au fost pe de o parte politice, pe de altă parte religioase. Până nu au apărut provocările antitrinitariene, credinţa trinitară tradiţională nu era cristalizată. Ea s-a cristalizat pe baza Bibliei şi a tradiţiei Bisericii vechi, în opoziţie cu formulele evreilor, monarhienilor şi arienilor.

Afirmaţia că „şi păgânii” cred în Trinitate este o minciună curată. Păgânii nu au crezut niciodată în Trinitate. Unii au avut în vârful Panteonului naţional un grup de zei principali, doi, trei sau şase, dar chiar şi la aceştia, unul dintre zei era deasupra tuturor, nu a existat nicăieri un model de Tri-Unitate în afara Bibliei. Chiar şi iudaismul popular, continuat astăzi de tradiţia rabinică ortodoxă, era unitarian, în ciuda faptului că autorii Vechiului Testament, începând cu Moise, recunoşteau în Dumnezeu nu doar o Persoană divină singulară, ci şi pe un Trimis sau Împuternicit al Lui (tradus deobicei cu „Îngerul Domnului”), care este în mod clar prezentat ca identificându-Se cu Dumnezeu, primind închinare şi acţionând ca o călăuză a lui Israel, în numele lui Dumnezeu (vezi Ex 3 etc.). Pe lângă această a doua persoană divină, Moise vorbeşte despre Duhul lui Dumnezeu, prezentându-L ca fiind în aşteptare de la începutul Creaţiei, pentru a împlini Cuvântul lui Dumnezeu (Gn 1:2), ca vorbind prin profeţi şi înzestrând pe meseriaşi etc. (Ex 31:3; Nu 11:25-29; 24:2 etc.).

Vorbind despre zilele Exodului, Isaia înţelegea că Dumnezeul mântuitor este tri-unitar (Is 63:8-10).  Dar cu siguranţă că nu aceasta era credinţa evreilor de rând, care încă aveau idoli pe acasă sau pe dealuri. După întoarcerea din exilulu babilonic, evreii au avut o cultură biblică mai bună oarecum, dar fiind conduşi de faţiuni religioase diferite şi fiind interzisă până şi pronunţarea numelui lui Dumnezeu, putem înţelege de ce atât de puţini au primit creştinismul, care implica în cele din urmă o concepţie triunitară.

2. „Pe care lumea nu-L poate primi”. (Ioan 14:17„…Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi”). S-a afirmat că majoritatea (deci lumea!) crede în Trinitate, inclusiv în dumnezeirea şi personalitatea Duhului, prin urmare acesta ar fi un semn că nu este credinţa corectă. Ar trebui să ne dezbărăm de opiceiul de a citi Biblia în raport cu statisticile actuale. Iisus a făcut afirmaţia respectivă acum 2 milenii. Şi ea rămâne încă în picioare, fiindcă lumea (despre care am arătat mai sus că este fundamental antitrinitariană, de la atei, satanişti şi păgâni, până la religiile avraamice: evrei, islamici, creştini umanişti-liberali, seculari etc.), toată această lume nu acceptă adevărul despre Duhul Sfânt. Mai există şi creştini care, deşi admit dogmatic că Duhul Sfânt este una cu Dumnezeu ca şi Iisus, nu vor să fie controlaţi de acest Duh, pentru că sunt controlaţi deja de alte duhuri.   Domnul vorbea mai degrabă despre primirea Lui în viaţă, nu doar despre acceptarea doctrinei.

3. Referitor la multele texte care folosesc cuvântul duh într-un sens spiritual, psihologic, şi nu într-un sens personal, trebuie să fim rezonabili şi să nu confundăm lucrurile, chiar dacă în unele cazuri este greu de spus care a fost sensul intenţionat de autor. În 1 Corinteni 2:12 se face o comparaţie, care – ca orice comparaţie – are o intenţie practică şi nişte limite logice („Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu…”) Rom 8.15 (duh de robie, duh de înfiere) etc. În Evrei 1:7 îngerii sunt comparaţi cu focul şi cu vântul, fiindcă şi aceste elemente, ca şi îngerii, sunt soli ai lui Dumnezeu. Dar îngerii sunt persoane, iar vântul şi focul sunt soli impersonali. La fel este şi cu Duhul lui Dumnezeu şi duhul lumii. Duhul lui Dumnezeu este o entitate divină personală, în timp ce duhul lumii este psihologia lumii, modul de gândire şi simţire al lumii.

Cineva ar putea însă obiecta: Bine, dar de ce nu putem înţelege că Duhul lui Dumnezeu este de fapt „duhul lui Dumnezeu”, „duh divin”, adică psihologia sau spiritualitatea lui Dumnezeu, modul de gândire şi simţire al lui Dumnezeu? Este adevărat că, dacă ne-am limita la acest verset, sau la altele asemănătoare, nu am cunoaşte mare lucru despre identitatea şi natura Duhului Sfânt. Dar pentru că în alte locuri „Duhul lui Dumnezeu” este prezentat ca o entitate distinctă, ca un Sine distinct (cf. Ioan 14 „un ALT Mângâietor” – Duhul Adevărului etc.), atunci  este cel mai probabil că autorul nu se gândea aici doar la mentalitatea lui Dumnezeu, ci la acel Duh care se numeşte Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, sau de foarte multe ori, simplu, Duhul. Fiindcă multe „duhuri” există (bune şi rele, personale şi impersonale) dar El este Duhul în sens absolut şi prin excelenţă – de oarece este dumnezeiesc şi vine de la Dumnezeu, de la Tatăl şi de la Fiul. În concluzie, analogia cu duhurile nu merge până la capăt, nu dovedeşte nimic. Trebuie să se ia în consideraţie afirmaţiile biblice în care Duhul este prezentat diferit de alte duhuri, deoarece acelea sunt relevante în acest caz, nu nişte simple comparaţii.

4. La întrebarea dacă duhul cel rău este o persoană separată de cel rău, aş răspunde că poate fi separată sau poate fi Satan însuşi. Oare n-aţi citit în Scripturi că duhul cel rău a luat cu sine alte şapte duhuri şi a venit să-şi ia din nou în stăpânire victima ? Diavolul nu este unul singur, ci „legiuni” care se identifică cu lucrarea lui.

5. Referitor la Dan 2:1; 4:5; 7:28 etc  (duhul îi era tulburat), textul nu dovedeşte decât ceea ce arată şi dicţionarele ebraice şi greceşti, că termenii „ruach” (spirit) şi „pneuma” (spirit) au mai multe sensuri. Ruach, de exemplu, înseamnă în primul rând „vânt” sau „suflare”. Înseamnă aceasta că se tulburase respiraţia regelui? Cuvântul se referă adesea la starea psihică, la atmosfera socială, la motivaţie şi putere, la forţele interioare, dar acelaşi cuvânt desemnează fiinţele nevăzute: spirite bune şi rele şi însuşi Duhul. Iisus spune că Dumnezeu este duh (Ioan 4). Ce reiese de aici? Că Dumnezeu este doar suflare sau o influenţă psihică? Să fim serioşi!

5. „Poate duhul omului să fie în altă parte?” La această întrebare răspundem că se poate, dar numai în mod figurat, nu în realitate. Exprimarea aceasta se poate referi fie la imaginaţie, la a). gândul minţii, prin care omul poate fi unde vrea; sau b). se poate referi la Duhul lui Dumnezeu ca dar profetic dat unora, şi ca atare este numit Duhul lui Ilie, Duhul lui Moise, Duhul lui Elisei (Nu 11:17; 2Rg 2:15; 5:26 etc.).

6. În 1 Cor 2:10-11 avem o comparaţie. Se ştie că întotdeauna comparaţiile sunt limitate. Aceste versete nu dovedesc nimic. Este o simplă analogie care vrea să ne convingă că în Duhul Sfânt este înţelepciunea divină şi nu în filozofie. Nu este corect să ducem analogia până dincolo de intenţia autorului şi să tragem concluzia că duhul omului este o persoană separată de om, sau că Duhul lui Dumnezeu este doar mintea lui Dumnezeu.

7. „Ori de câte ori, azi, se repetă că duhul poate fi rupt de persoană, se repetă aceeaşi minciună luciferică din eden.” Ce vorbeşti domnule? Păi comparăm toate duhurile cu fantomele? Îngerii sunt duhuri fără trup de carne, Duhul este duh fără trup şi atotprezent. Şi Duhul şi duhurile create sunt entităţi personale. Nu are nici o legătură cu spiritualismul. Greşeala pe care o faceţi este că folosiţi cuvântul duh într-un singur sens, pe când el are multe sensuri, ca şi echivalentele lui din toate limbile.

8. În cazul din Ecl 12, duhul care „se întoarce la Dumnezeu” este „suflarea de viaţă” (Gn 2:7; 7:22; Ap 11:11), şi nu este decât o figură de stil, o metaforă prin care spunem că viaţa s-a încheiat, că omul nu mai suflă, şi că va avea din nou suflare (viaţă) când va vrea Dumnezeu.

9. „Dacă Duhul lui Dumnezeu sau Duhul Sfânt este o persoană separată de Tatăl şi Fiul, atunci cum putem trăi în prezenţa sa?” Tot aşa cum oamenii au stat în prezenţa Domnului Iisus, care este Dumnezeu întrupat. Dumnezeu poate să-Şi controleze puterile, şi atunci când vrea să facă o favoare cuiva, de ce n-ar putea-o face? În viziune sau într-o formă discretă a realităţii, Dumnezeu S-a arătat lui Moise, lui Aaron şi fiilor lui şi celor 70 de seniori (Ex 24:9-12). Duhul lui Dumnezeu Îl reprzintă pe Dumnezeu într-o formă ascunsă, tocmai ca să putem avea „părtăşia Duhului Sfânt” şi totuşi să trăim. Dar unii au fost pedepsiţi de prezenţa Duhului (FA – Anania şi Safira, etc), pentru că au minţit nu o forţă sau o influenţă, ci o Persoană divină („aţi minţit pe Duhul Sfânt…. nu pe oameni aţi minţit, ci pe Dumnezeu”).

10. Citatul EGW din 9 Testimonies care a fost adus ca argument antitrinitar nu are nici o relevanţă în discuţia de faţă. Ellen White se referea acolo la concepţia panteistă a Dr. Kellogg, o concepţie care nega spaţialitatea şi imaginea personală a Tatălui şi Fiului, considerând că Dumnezeu este doar spirit omniprezent, care se confundă cu creaţia, până acolo încât El este sufletul lumii, iar creaţia/lumea este trupul Lui. Vă rog din suflet, nu aduceţi citate fără rost. Altădată nu voi mai răspunde la lucrurile care nu au legătură directă cu discuţia.