mai 2022
D L Ma Mi J V S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
97
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Judecata și Sanctuarul/Polihronului, replică la posturile „Despre ispăşire”

Polihronului, replică la posturile „Despre ispăşire”

Dragă Poli, îmi pare rău să constat că, după ce ai votat pentru pomul polipreacunoştinţei, mergi tot mai spre răsărit de Eden. Discuţia pe care ai deschis-o despre ispăşire este interesantă în sine, dar nu văd de ce te grăbeşti s-o aşezi de-a curmezişul. Nu ştiu dacă ai observat, eu am un dinte în direcţia băieţilor deştepţi, fie că sunt scholari faimoşi deja, fie în devenire.  Referitor la semnificaţiile ritualului Sanctuarului încă nu există cineva care să fi studiat mai serios şi să fi scris mai pertinent decât Prof Roy Gane. Păi, tu cu noi te baţi? Dacă ai progresat dincolo de ceea ce s-a construit până acum în domeniu, fă un studiu academic asupra chestiunii şi publică-l (în engleză). Ori, dacă nu, eu cred că e mai bine să posteşti decât să postezi.

Regăsesc în aceste postări despre ispăşire aceleaşi obiecţii pe care ni le aduc evanghelicii de 160 de ani, plus altele care par să fie originale, dar cu puţin credit. Deocamdată. Doctrina sanctuarului are unele probleme, într-adevăr; dar nu probleme care să necesite eliminarea acestei doctrine, ci probleme care provoacă la un studiu care cu siguranţă ar confirma-o. Îmi pare rău că trebuie să mă opun unora din afirmaţiile tale.

1.       Ai afirmat că nu cunoaştem „cu precizie” anul crucificării lui Iisus. De unde nevoia asta de precizie? Scolarii o dateaza între anii 30-33, iar interpretarea noastră clasică cere primăvara anului 31. Eu sunt perfect satisfăcut cu ideea că profeţia a prevăzut că de la reconstrucţia Ierusalimului şi până la moartea lui Messia vor trece 49 + (62×7)+ 3,5 = 486,5 ani, iar istoria arată că de la singurul decret persan care a antrenat restaurarea civilă (457 AC) şi până moartea lui Iisus, s-au scurs între 485-488 ani. Cunoşti vreo metodă viitorologică la fel de precisă, pe o perioadă atât de lungă?

2.       Legătura dintre Daniel 8:14 şi Daniel 9:24-25 nu a fost niciodată „şubredă”. Dacă înţelegi că îngerul a pus în profeţie cheia în aşa fel încât să nu poată fi găsită curând (profeţia urma să fie desigilată abia în timpul sfârşitului), atunci înţelegi şi de ce nu este explicită această relaţie cronologică. Până la urmă, tot ce priveşte timpul apocaliptic este învăluit în ceaţă în mod intenţionat. Descoperirile s-au făcut treptat, cumulativ, iar respectul faţă de modul în care Dumnezeu a condus Biserica în înţelegerea acestor lucruri nu este dovadă de slăbiciune.

3.       Eu prefer ca termenii să fie folosiţi cu sensul lor obişnuit, iar dacă nu se poate, să fie înlocuiţi. Nu pţi spune că ispăşirea înseamnă altceva decât ispăşite. Uită-te în DEX. E adevărat că ispăşirea în Biblie depăşeşte sensul lexicografic, dar aici este o limită fie a lexicografului, fie a traducătorului. În trecut, de exemplu, obişnuiau unii să spună că ispăşirea înseamnă reconciliere, deoarece în engleză este at-one-ment. Etimologia nu este o soluţie sigură. În limba română, ispăşirea înseamnă a plăti pentru răul făcut, a executa o pedeapsă.

4.       Nu am făcut personal  studii aprofundate asupra tuturor subiectelor referitoare la sanctuar. (M-au interesat doar cele care au o legătură directă cu Daniel 8:14. Subiectul este destul de stufos, multe adevăruri sunt implicite, iar cele explicite sunt uneori derutante).  Pot să afirm însă câteva lucruri. Ispăşirea în serviciile de dedicare (sfinţire) îmi pare perfect justificată, pentru că în afară de cele sfinte (adică deja consacrate), totul este profan. Iar în condiţiile păcatului, cele profane sunt şi păcătoase de la mama lor. De aceea, trecerea de la profan la sfinţeni, nu se poate face fără sânge ispăşitor. Ispăşirea este necesară inaugurării/sfinţirii, dar nu este inaugurarea însăşi.

Hai să luăm o analogie tot „mozaică”. Maica Domnului Îl naşte pe Iisus, apoi după Lege, la 40 de zile după naştere, aduce jertfa de curăţire (ispăşire) la Templu. Era o inaugurare, nu-i aşa? Dar în acelaşi timp, jertfa de curăţire mărturisea că în spatele curăţirii se afla mizeria (lumii) pe care Mântuitorul Şi-a asumat-o chiar şi ereditar. Vezi Lc 2:22, „curăţirea lor 

[a ei şi a Lui]”, compară cu Lv 12:2-7, şi Lv 15:13-14.27-29. Ideea că ispăşirea are de-a face cu sfinţenia Prezenţei, nu cu problema păcatului  este contrazisă chiar de semnul vizibil permanent al consacrării preotului. Despre diadema de aur a pontifului aaronic, pe care era scrisă pecetea קֹדֶשׁ לַיהוָה  „ceva/cineva sfinţit pentru Iahwé”, este scris (Exo 28:36-38) că ea trebuia „să fie pe fruntea lui Aaron; şi Aaron va purta fărădelegile săvîrşite de copiii lui Israel cînd îşi aduc toate darurile lor sfinte; ea va fi necurmat pe fruntea lui înaintea Domnului, pentruca ei să fie plăcuţi înaintea Lui.”  Prin urmare, mijlocitorul uman care purta păcatul era sfânt, fiindcă nu purta propriul păcat, ci păcatele altora. La fel şi sângele jertfelor şi carnea jertfei preasfinte purtau păcatul. Tocmai prin aceasta erau sfinte.

Doar nu înţelegem sfinţenia în sens magic, asemenea confesiunilor materialist-mistice, ci ca dedicare/consacrare pentru serviciul lui Dumnezeu. Legea arată că atât cel care alunga pe pustii ţapul lui Azazel (Lv 16:26), cât şi cel care scotea din tabără rămăşiţele ispăşitoare ale viţelului şi ţapului (v. 27-28), deveneau necuraţi prin aceasta şi trebuiau să se purifice. Ce anume îi făcea necuraţi (ritual), decât simbolistica păcatului transferat prin jertfă? Îţi aduci aminte bine că în ebraică, la „a ierta pe…” se spune „a purta păcatul lui…” „a duce vina..”. Iertarea lui Dumnezeu nu este o simplă scuză, este asumarea păcatelor noastre. Ne curăţeşte pe noi, „murdărindu-Se” El Însuşi, adică propria Sa imagine. Înţeleg bine că ai alunecat spre teoria influenţei morale, în schimbul ispăşirii substitutive?

Dacă ritualul de Yom Kippur este descris ca ispăşire sau curăţire, adică aşa cum este descris şi ritualul jertfelor ocazionale de păcat de peste an, şi plecând de la semnificaţiile fundamentale ale termenilor, trebuie să recunoşti că ispăşirea area de-a face cu satisfacerea dreptăţii cu privire la vină, iar curăţirea implică înlăturarea murdăriei morale. Ambii termeni, indiferent că sunt aplicaţi la o jertfă banală sau la Yom Kippur, nu sunt o simplă inaugurare cu hocus-pocus. Problema păcatului este tratată foarte dramatic la sanctuar. Acolo nu avem de-a face doar cu focuri de artificii ale unor ritualuri inaugurale. Nu noţiunea de inaugurare explică ritualurile sacrificiale, ci exact invers: chiar şi inaugurările erau realizate prin curăţire de păcat, prin jertfă substitutiv-ispăşitoare.

5.       (Nu este nici o traducere problematică în Ex 29:36, cu referire la verbulוְחִטֵּאתָ  . Pi‘el (în special când este vorba de un verb provenit din substantiv), are sens cauzal activ. Verbul חַטֵּא „a curăţi [de păcat” ar fi, în acest caz, „a despăcătui”. Dar verbul ar putea veni nu de la [חטא[ת = păcat, ci de la [חטא[ת = jertfă pentru păcat. Indiferent care ar fi istoria termenului, este clar că înseamnă a curăţi [b]de păcat[/b]).

6.       Referitor la קדשׁ קדשׁים, qódeš qådåšîm (preasfinţenie / ceva prea sfânt), ai dreptate că denumeşte de vreo 23 ori altceva decât „sfânta sfintelor” (obiecte, ritualuri
, locuri sfinte). De fapt, când se referă la Sfânta Sfintelor, expresia este definită prin articol (de 20 de ori):  qódeš [b]ha[/b]qqådåšîm.  Însă chiar şi în formă articulată, expresia se referă de trei ori la alt lucru sau loc în afară de adytum (Nu 18:9; Ezra 2:63; Ne 7:65). Aşadar, „ceva preasfânt” (lucru /lucruri; loc/locuri), sau „cele sfinte” (lucruri sau locuri; una din denumirile celei de-a doua încăperi a sanctuarului). Dar nu poţi traduce „cutare obiect ritual este sfânta sfintelor”; s-ar creea confuzii.

7.       Cu privire la „lamentabila aberaţie” despre care scriseşi, eu te rog să citeşti Iov 36:18 şi cartea ”The Altar Call” a lui Roy Gane. Sângele era atât simbolul vieţii, cât şi al morţii, aşa că era natural să îndeplinească atât funcţia de curăţire, cât şi cea de poluare implicită. Un detergent sau un burete curăţă, dar face aceasta luând cu sine murdăria. Astfel, în timp ce obiectul este curăţit, agentul curăţitor se murdăreşte. Iisus ne-a curăţit luând asupra Lui păcatele noastre, iar dacă sanctuarul este un tip al lui Iisus, de ce trebuie să tratăm cu interjecţii nedemne („cîh”!) imaginea Purtătorului de păcate?

Am o vagă impresie că dacă ideile astea pe care le dezavuezi nu ar fi adventiste, nu le-ai numi „prostia ispăşirii”.  Să renunţăm deci la „prejudecăţile adventiste” ca să ni le însuşim foarte serios pe cele antiadventiste….?

Dacă chiar ai ceva nou şi serios, scrie un tratat complet, după ce studiezi bine problema; nu arunca acum cu pietre în fântâna din care ai băut apă.

Citarea ta din memorie după Evanghelie, că „Hristos spune clar –  ’cine ascultă şi crede nu vine la judecată’” (Ioan 5:24) mă uimeşte. Nu atât la memorie, mă refer, ci la faptul că ai putea traduce mai contextualizat, sau ai putea să te orientezi după o traducere mai bună (“will not be condemned”, John 5:24 NET, NIV, NAB, NLT etc.)”.

Te înşeli când spui că „descrierea din Apocalipsa 19 si 20 este exclusiv a unei judecati a celor care nu au ‘trecut din moarte la viata’”. În realitate, toţi cei mântuiţi odată (sau de 70 de ori câte 7), care însă au călcat în picioare Evanghelia harului prin nepocăinţă (ai în Evrei multe pasaje care discută problema), şi au murit în această stare de nepocăinţă, sunt judecaţi odată cu lumea. Biblia nu învaţă că judecata păcătosului s-a încheiat la Golgota.  Pilda cu robul iertat şi nemilostiv, căruia i s-a anulat iertarea este excelentă pentru ilustrarea judecăţii divine.

„Templul este intotdeauna sfint si curat.”

Zici tu. Atunci de ce a trebuit să-l părăsească Dumnezeu atât de dramatic în viziunile lui Ezechiel? Nu cumva pentru că, aşa cum se explică acolo, sfinţii ajunseseră să-l profaneze prin idolatrie?

Ese adevărat că „Pacatul nu este ceva fizic, nu are cum sa fie transferat sau transportat sau depozitat sau vidanjat.” Dar ritualul sanctuarului dramatizează, de aceea în simbol păcatul era transferat în acelaşi fel în care vorbim simbolic despre sensul euharistiei.

„….trebuie sa tin cont de ce-mi spune textul. Or, textul nu vorbeste si nu implica niciun transfer. Ideea asta e o elucubratie. Daca o accept, atunci as putea accepta foarte bine orice alta semnificatie simbolica, in pofida temeiului textual.”

Poli, te înfierbânţi degeaba, aici. Tu accepţi, de exemplu, că întregul sistem al jertfelor reprezenta marea Jertfă a lui Iisus, deşi în contextul apropiat sau mai larg, legile mozaice ale jertfelor nu spun acest lucru. Şi Moise de fapt nu ni-l spune nicăieri în mod explicit. Îl sugerează tipologic în Gen 22, apoi prin profeţi (Is 53) ni se şopteşte ceva mai mult. La fel este şi cu transferul păcatelor. Dacă nu există ideea de transfer, atunci de ce în Lv 16:21 se spune că MP trebuia să pună mâinile pe capul ţapului lui Azazel şi să „mărturisească peste el” păcatele lui Israel ? Ce era aceasta, dacă nu simbolul unui transfer? Pornind de la această scenă, trebuie dpar să ne întrebăm cum ajungea până acolo păcatul care era mărturisit pe capul ţapului? Ritualul punerii mâinilor pe capul jertfei era obişnuit (Lv 4:15; 8:14.18.22; Nu 8:12; în special, vezi Dt 21:6, ritualul spălării mâinilor de vină, pe capul unei junici).

Sincer, te-ai apucat de-o treabă care, dacă merge în direcţia pe care o indici, merge înapoi. Dumnezeu îţi pregătise un alt sens.

2 Comentarii

  1. Florin Lăiu 28/09/2010 at 17:03 - Reply

    Şi răspunsul meu te aşteaptă tot la mine pe blog.[url]http://www.florinlaiu.com/replici/despre-teologia-fragmentara-si-esecul-ei-inconturnabil.php[/url]
    Mai mare dragul. 🙂

  2. polihronu 27/09/2010 at 15:45 - Reply

    Draga Florin, raspunsul meu te asteapta la mine pe blog. Cu drag.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.