decembrie 2021
D L Ma Mi J V S
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
74
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Loading...

Povestea fericitului Ayyub

11.01.2013
Pe vremea când neamul Israel îşi petrecea robia în Ta Kemet („țara neagră”), iar prinţul Moşé, aciuat în tribul nord-arabic Madian, asculta la foc de tabără veşti-poveştile chervangiilor, o istorie neobişnuită îi atrase atenţia acestuia. Se întâmplase în Ţara ’Uţului, la patru zile-cămilă spre miazănoapte, unde sălăşuiau triburile adumilor, coborâtori din acelaşi părinte Abraham.
Eroul serii era vestitul emir ’Ayyub, un om nemaipomenit, iubit de marele Allah şi de oameni, bogat în copii şi cornute, curat la suflet ca azurul cerului, cel mai respectat senior din cetatea lui. Spre deosebire de alţi nababi dintre fiii răsăritului – mari stăpâni de pământuri şi de cirezi umane, cărora de mult le-au putrezit numele – Ayyub trăia cu frica lui Dumnezeu, ajuta pe schilozi şi nevoiaşi şi era supărător de grijuliu cu sufletul copiilor lui.
Nimeni nu i-ar fi găsit vină emirului, nici chiar îngerii. Însuşi Dumnezeu nu-i găsea vină în faţa senatului ceresc. Ba încă Se lăuda cu el şi a avut chiar „imprudenţa” de a paria pe loialitatea acestuia, la provocarea Nefârtatului. (Uriciosul insinua că în anumite condiţii, emirul se va supăra pe Dumnezeu şi Îl va cadorisi cu înjurături). Dar Domnul cerului a fost gata să parieze că Ayyub (al cărui nume înseamnă „duşmănitul”) nu-L va trăda. Marea miză era punerea în evidență a motivaţiilor adevăratei religii, și în strânsă relație cu aceasta, dreptul moral al lui Dumnezeu de a fi şi Suveran peste jungla civilizației terestre.

Năpasta

Într-o zi, din senin, toate necazurile posibile şi imposibile, au căzut peste capul emirului. Boii şi măgarii i-au fost prădaţi de sabeeni, turmele cu tot cu ciobani i-au fost trăznite, cămilele i-au fost răpite de hoardele caldeene, mai toţi servitorii i-au fost ucişi, şi toţi cei zece copii au pierit sub ruinele casei în care petreceau cuminte. În faţa femeii lui înnebunite de aceste veşti, emirul, amuţit de durere, n-a făcut decât să se plece până la pământ, ras în cap şi cu hainele sfâşiate, murmurându-şi rugăciunea:
Allah natan, Allah laqaḫ:
Yahiw šim Allah mubarak!
Și apoi, „Gol am ieşit din sânul mamei şi gol mă voi întoarce-acolo!” Scribul consemnează aici în dreptul emirului, că în ciuda acestor pierderi fără pereche, el „nu I-a dat cu tifla” lui Dumnezeu.
Djiblis crăpa de ciudă, dar pariul era pariu. Provocarea trebuia dusă până la capăt, aşa că, la următoarea întâlnire, i-a smuls Domnului încă o favoare neagră. (Aceste favoruri îi vor fi compensate cândva, după sfânta lege a talionului!). Ca un vultur din slăvi, Nefârtatul s-a repezit să-şi facă treaba. Nu trecuse bine doliul pentru copii – dacă putea trece vreodată! – când, tot din senin, a venit peste emir o plagă rea, de-i crăpa şi puroia toată pielea, cu usturimi şi mâncărimi nesuferite. Nefericitul a ieşit afară şi s-a aşezat pe grămada de cenuşă. Cu o mână se ferea de muşte, cu alta ţinea un ciob cu care se tot scărpina. Gemea, îi tremura pielea pe oase, mâncarea nu mai avea gust, apa era sălcie şi limba arsă. Din când în când era scuturat de hohote seci, nu mai avea nici lacrimi să plângă.
Consoarta emirului – s-o numim Budr-ul-budur –, smintită în credinţă şi părăsită de nădejdi, sătulă de necaz şi de evlavia soţului, a izbucnit în reproşuri teribile la adresa lui Ayyub şi a Celui de Sus, îndemnându-şi bărbatul să blesteme pe Dumnezeu şi să scape mai repede de această „viaţă”.  Ayyub a respins provocarea. Timp de zeci de ani de căsnicie avuseseră de la Dumnezeu numai fericire; şi acum să blameze pe Dumnezeu la necaz?
Slugile care-i mai rămăseseră s-au făcut nevăzute. O liotă de vagabonzi – feciori de troglodiţi, cărora emirul le făcuse bine pe vremuri – s-au adunat să scuipe satire asupra lui. Din timp în timp, păsări ţipau şi croncăneau deasupra lui în văzduh. Trecătorii, îşi făceau loc de el cu picioarele şi dădeau din cap. Aşa îi trebuie bogatului, că prea avea de toate, o ducea numai în pohfală şi porfire! „Dumnezeu nu bate cu băţul!”
Singura mângâiere care îi rămâne omului în situaţii asemănătoare este Dumnezeu şi învierea drepţilor. Dar emirul simţea că nici Dumnezeu nu-l mai aude, şi că lătratul câinilor din vecinătate este mai convingător decât rugăciunea lui. Cât despre învierea drepţilor, auzise el ceva din bătrâni, dar era prea frumos ca să fie adevărat. Gândul că Dumnezeul pe care-L iubea, şi căruia îşi dăruise viaţa, îl părăsise evident şi nu mai dădea nici un semn de viaţă, punea vârf la toată suferinţa.

Prietenii

Trei prieteni ai emirului au venit de departe la Ayyub ca să-şi arate simpatia. Auziseră povestea lui de la caravanieri, de la rude şi cunoscuţi. Se vorbiseră între ei şi veniseră să-l vadă. Când l-au văzut însă, cu greu l-au recunoscut. După obiceiul doliului oriental din acele vremuri, şi-au rupt hainele, jelindu-se cu glas tare, şi aruncând ţărână spre cer peste capetele lor. Ayyub era atât de copleşit de propiile vaiete, încât nu i-a recunoscut. Erau acestea ultimele lui halucinaţii? – gândea el. Ce putea urma, decât nişte rele mai mari!
Înţelegând grozăvia realităţii şi respectând obiceiul din bătrâni, de a nu vorbi omului în necaz – decât după ce vorbeşte el mai întâi –, cei trei s-au aruncat cu faţa la pământ. Şi au rămas în această poziţie, postind şi tăcând, timp de o săptămână. Emirul nu putea dormi, capul îi ardea şi uneori aiura. Dar gestul prietenilor i-a atras atenţia în cele din urmă. Nu era o vedenie, nici o nouă batjocură a boschetarilor. Erau: Ili-paz din clanul taymanit, care venea din sud; Bildad din clanul şuhiţilor; şi Ţupar, din clanul na‘amatiţilor. Prieteni vechi. Dar necazul lui Ayyub era atât de adânc, încât, în loc de a aprecia simpatia lor, s-a apucat să urle, blestemându-şi zilele şi chemându-şi moartea. După o săptămână de empatie rară şi tăcere densă, prietenii au îndrăznit să-i vorbească, începând cu cel mai în vârstă şi terminând cu cel mai tânăr.
Dialogul dintre emir şi prietenii săi a fost pus în versuri mai târziu de către prinţ, care era şi mare scrib. Se înţelege însă că nici Ayyub, nici prietenii săi nu se contrau în stihuri, pe grămada de gunoi. De sub doldora de metafore iese moralismul teologic al acestor oameni, care îşi iubeau suficient prietenul pentru a-l ajuta să se pocăiască şi astfel să i se schimbe soarta. Căutau să-l convingă de o presupusă vinovăţie. Asemenea grozăvii nu puteau veni peste un om nevinovat. Trebuie să fi făcut el ceva. Ca orice bogat, desigur, a profitat de oamenii necăjiţi, nu a simţit împreună cu cei lipsiţi. Copiii trebuie să fi fost cheflii şi desfrânaţi, că nu degeaba le-a picat bagdadia în cap tocmai când îşi beau „mustul”.
Ayyub, gândeau ei, nu avusese milă de cei dezbrăcaţi, şi acum iată-l şi pe el dezbrăcat, în voia soartei. „Dumnezeu nu bate cu băţul!” Aşa gândeau ei, şi dacă nu ar fi fost sinceri şi iubitori, nu ar fi călătorit din mari depărtări ca să-l vadă şi nu ar fi postit atâtea zile cu faţa la pământ, murmurând rugăciuni pentru el. Aa! N-a făcut nici una din toate acestea? Păi orice om are scăpări, alunecări, omisiuni şi păcăţele pe care le facem pe nesimţite şi de care nu ajungem să ne mai pocăim explicit. Pe deasupra, mai este păcatul strămoşesc, vina vinelor, întruchipată în carnea şi sângele nostru. Nici nu te-ai născut şi deja eşti un oribil ghem de păcate, care atrage în mod involuntar mânia lui Dumnezeu! Şi să vezi că unii moştenesc mai multe belele. Ceva trebuie să aibă Duşmănitul, nu se poate!

Păcatul şi răul

Dar emirul, o ţinea întruna că este nevinovat şi dusese o viaţă exemplară. Nu pretindea că n-ar avea păcat, dar nu avea ce să-şi reproşeze. Nu avea mustrări de conştiinţă, avea doar sentimentul unei continue învinuiri fără obiect, un fel de paraconştiinţă pe care îţi vine s-o omori, dar nu poţi. Greşeli omeneşti? Da, făcuse el unele greşeli în tinereţe, ca mai toţi adolescenţii, dar se înţelepţise demult şi ştia că Dumnezeu îl iertase. Acum acestea îi veneau în minte, şi amestecând râs cu plâns, se adresa Suveranului ceresc: „Vrei să-mi prescrii pedepse-atât de-amare, să-mi reproşezi greşeli din tinereţe?” (Iov 13:26)
Nu-i venea a crede că Dumnezeu S-ar purta astfel, dar nici nu ştia ce să creadă. Dialogul înţelepţilor se încingea, se repeta, se acutiza. Replici după replici nu făceau decât să întărească ambelor tabere convingerile repetate. De o parte religia conservatoare, tradiţia, morala, ortodoxia, filozofia sănătoasă, trei la unu. De cealaltă parte, un individ vai-de-capul-lui, care-şi imagina că are dreptate în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, gata să meargă cu Dumnezeu la judecată! Un om care nu părea să aibă mare respect faţă de autoritatea tradiţiei religioase şi filozofice, reprezentată de ilipazi, bildazi şi ţufari – de altfel, oameni de treabă! – şi nici de experienţele personale şi viziunile pe care aceştia le invocau.
O lume întreagă recunoştea adevărul celor spuse de ei. „Du-te şi întreabă pe călătorii care trec cu caravanele din Siria în Egipt şi înapoi, vizitând multe ţări, şi vei vedea că aşa este. Întreabă pe toţi bătrânii şi vei vedea că aşa este.” Corbii şi vulturii care se roteau pe cer, aprobau. Viermii care începuseră să-i asalteze pielea, spuneau amin la cuvintele sfătuitorilor, dar emirul părea să fi devenit umanist, raţionalist critic, ba chiar rebel. Realismul lui îi speria, luciditatea lui le clătina convingerile; de aceea mai abitir îşi sporeau presiunile.
Ayyub vedea că nu rareori lucrurile se întâmplă în lume altfel de cum ar fi drept şi frumos. Nu-i adevărat că cei corupţi sunt bântuiţi de necazuri, iar pe cei cinstiţi îi curtează bunăstarea. Adesea lumea este pe dos. Nu ştia de ce, şi dorea din tot sufletul judecata lui Dumnezeu, care să-i facă dreptate. Allah este judecător drept, El ne-a făcut, El ne dă fericire în viaţă, la El este speranţa, chiar după ce pielea cade, carnea putrezeşte şi sufletul se înnăbuşă în pulberea celuilalt tărâm. Trebuie să existe o judecată dreaptă şi o înviere, trebuie!

Aroganţa şi junismele lui Bin Barak’īl

În final, apare un al patrulea personaj, cel mai tânăr, ’Ili-Hu’ bin Barak’īl, din clanul buziţilor – cine ştie ce nepot de cuscru, sau altă cimótie. Fiind mai tânăr, nu apuca rândul la vorbă, fiindcă uncheşii aveau multe de spus, iar Ayyub se apăra mereu şi nu lăsa loc de intrare. ’Ili-Hu’ fierbea în sine, aşteptând şi necăjindu-se de impotenţa filozofică a vorbitorilor. În asemenea dispute, gândea el, adevărul este undeva pe la mijloc. Nici înţelepţii moralişti n-au dreptate, nici nenorocitul acesta băţos. În fine, când cei trei prieteni ai lui Ayyub, obosiţi şi cu toate persuasiunile pleoştite se opresc, începe şi Bin Barak’īl să peroreze.
În cartea marelui scrib, ’Ili-Hu’ nu este numit prieten. Dar foarte inteligent junele; mult din ce spune el se armonizează cu concluziile autorului. Pare să se dezică de tradiţia ălor bătrâni, aşa cum îi stă bine unui tânăr. Este talentat în arta cuvântului şi în, să-i zicem, filozofie. Şi vine cu o nouă soluţie, foarte aproape de adevăr.
Nu este adevărat că Dumnezeu îl pedepseşte pe emir pentru păcatele lui, zice junele. Nici pentru cele din tinereţe, nici pentru greşelile omeneşti, nici măcar pentru păcatul strămoşesc, sau pentru vina de a se fi născut om. Pur şi simplu, Dumnezeu l-a pus la încercare. Prin urmare, Ayyub ar trebui să tacă, să nu mai ragă ca un onagru, punând întrebări incomode lui Dumnezeu, ci mai bine să-şi înnoiască legământul cu Dumnezeu şi să-I rămână credincios, iar la un sfârşit, nu după mult timp, Dumnezeu îi va reda fericirea. Soluţia flăcăului suna ca o previziune. Dar ca orice tânăr care condamnă greşelile generaţiei anterioare, le şi repetă. ’Ili-Hu’ nu se poate abţine de a-l învinui şi el pe emir. Tratează cu aroganţă şi sarcasm cuvintele şi înţelepciunea bătrânilor care vorbiseră, dar nici pe emir nu-l iartă; îl descrie în faţă ca pe un foarte îndrăzneţ batjocoritor de Dumnezeu, reafirmă principiul tradiţional că nenorocitul este răsplătit după faptă şi că aşa face Dumnezeu cu „cei mari”, îi „zdrobeşte fără cercetare”, deoarece au făcut pe alţii să sufere. Ayyub „să fie încercat mai departe,” fiindcă spune multe vorbe împotriva lui Dumnezeu!
Este evident că emirul era privit cu neîncredere chiar de cei apropiaţi, pentru că era foarte bogat. Mai precis, fusese.

Pledoaria Atotfăuritorului

Este inutil să mai spunem că emirul nu putea fi convins de peroraţia lui ’Ili-Hu’. Disperat, se refugiase cu gândul la dreapta judecată şi aştepta o minune care să-l aşeze faţă în faţă cu Dumnezeu, deşi nu era sigur că Dumnezeu i-ar face dreptate. Prea mare este Dumnezeu ca să poată sta de vorbă cu el.
La capătul puterilor, toţi participanţii tăceau, când deodată se stârneşte o tornadă care se apropie de ei. Şi din coloana învârtejită se aude glasul Divinităţii adresându-se direct celui suferind. Când oamenii rămân fără nici un argument, Dumnezeu mai are o mie. Ayyub invocase prezenţa lui Dumnezeu, ar fi dorit să-şi poată pleda cazul înaintea Lui, la judecată. Ei, iată că Dumnezeu venise de-adevăratelea: nevăzut, dar I se putea auzi vocea. Chiar atmosfera se agita, zbârlită și învârtită, ca un foarte condescendent efect al prezenței Lui.
Dar în loc să răspundă la întrebările dureroase şi strigătoare la cer ale nefericitului, Dumnezeu îi săgetează El însuşi cu o ploaie de întrebări. Dacă eşti mai deştept decât Mine, dacă ai soluţii superioare, atunci nu rămâne altceva decât să-ţi pun Eu întrebări, iar tu să-mi răspunzi. Într-o ameţitoare succesiune de imagini poetice, Dumnezeu îi descrie frumuseţea şi înţelepciunea dumnezeiască descoperite în natură. Dumnezeu trece în revistă o mulţime de creaţii şi fenomene naturale, de la fenomenele cereşti până la reprezentanţii biosferei. Descriind viu diverse specii, Dumnezeu subliniază calităţile Sale de creator şi susţinător al creaţiei. Apoi îl întreabă pe Ayyub dacă acum s-a convins de dreptatea lui Dumnezeu. Impresionat de această demonstraţie de putere, intimidat şi umilit, dar nu convins, emirul răspunde:
,,Eu sunt cel mic, iar Tu, Cel mare;
Ce pot să spun? Mai bine tac.
Mă bat cu mâna peste gură.
Tu faci ce vrei – ce pot să fac?”
Evident, Cel din furtună nu este mulţumit de acest răspuns. Este doar recunoaşterea unei înfrângeri, doar glasul neputinţei: Allah e mare şi altul nu avem. El are dreptate, pentru că este puternic. Nu avem altă soluţie.
Nu! Dumnezeu nu e mulţumit cu răspunsul lui Ayyub şi îl provoacă din nou cu întrebări şi cu imagini din natură. De data aceasta, îi prezintă cu mare artă behemotul şi liviatanul, două jigănii la limita dintre real şi mitologic, sau mai degrabă o hiperbolizare poetică a două animale din zonele cunoscute de Ayyub: hipopotamul şi crocodilul. Cerescul orator se joacă cu imaginile, are chiar simţul umorului… negru. Îl întreabă pe emir, dacă n-ar putea să pescuiască ditamai liviatanul cu undiţa, ca să-l facă animal de companie, să-şi înveselească fetiţele! Ayyub nu putea zâmbi la această ilustraţie. Fetele lui şi băieţii lui nu mai erau. Nu mai avea cui să aducă măcar un mieluţ – ce liviatan? Zece, Doamne, şi toţi zece! Într-o singură zi!

Pocăinţa

Dar emirul devine tot mai atent la discursul care pare să se depărteze de subiect, se lasă dus de frumuseţea şi înţelepciunea descrierii, înţelege în acestea mai mult decât noi, iar când Dumnezeu îşi termină cuvântul, Ayyub se recunoaşte convins, nu doar învins, ca mai înainte. Da, a păcătuit, insinuând că Dumnezeu ar fi nedrept. Dreptul Ayyub nu are dreptul să întunece dreptatea lui Dumnezeu cu propria lui dreptate. Şi a mai înţeles că mântuirea vine numai de la Creator, deoarece El este purtătorul de grijă al tuturor făpturilor. El, Tatăl nostru, al tuturor.
Cum se face că emirul nu a fost convins nici de empatia prietenilor, nici de argumentele lor clasice, nici de geniul ultimului venit, și a fost convins în schimb de discursul Creatorului despre performanţele Sale în imperiul naturii? Deşi acest discurs nu l-a convins brusc, repetarea temei a adus convingerea, pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Probabil deaceea a lăsat Dumnezeu oamenilor săptămâna, încoronată de ziua a şaptea, ca să ne amintim în mod repetat de Creatorul nostru, Suveranul Cerului, şi să ne asigurăm că suntem în pace cu El.
Cartea lui Iov şi săptămâna cu sabatul ei sunt cele mai vechi relicve teologice ale tradiţiei abrahamice. Emirul a trăit într-o epocă premozaică, iar săptămâna este deasemenea premozaică.
[1] Nu degeaba se face referire la şapte zile (Iov 2:13). Foarte posibil ca, după o săptămână de tăcere, chiar în ziua a şaptea să fi avut loc dialogul emirului cu prietenii, ca o clasă de şcoală de sabat, în care toţi sunt învăţători, iar subiectul rămâne nerezolvat. După aceea a vorbit însuşi Dumnezeu, ca un predicator adevărat, de la amvonul furtunii, cu o mie de întrebări retorice şi cu ilustraţii de toate culorile. Un discurs însoțit de proiecţii din natură.
Repetând provocările retorice ale Cerescului vorbitor şi răspunzând la ele cu căinţă, pentru că a pus la îndoială caracterul lui Dumnezeu – deşi nu L-a blestemat, cum spera șeitanul –, Ayyub se pleacă pe grămada de gunoi, cu fruntea în cenuşă, mărturisind că a păcătuit lăsându-se împins de suferinţă, ca să-şi exprime îndoielile faţă de actele neînţelese ale lui Dumnezeu; că a îndrăznit să pună în discuţie subiecte despre care trebuie să recunoască: nu ştie nimic. Da, ştia el de Dumnezeul creator, dar tot ce ştia şi tot ce văzuse, era ca o învăţătură din auzite, pe lângă ceea ce înţelege acum. Ayyub recunoaşte că abia acum a văzut pe Dumnezeu, deşi la nivel fizic nu văzuse altceva, decât o coloană de praf învârtejită. Nu frumuseţea glasului auzit, nici intensitatea sau timbrul îi adusese convingerea, ci un gând cald, care i se furişase în inimă, în timp ce vorbea Atotfăuritorul. Era gândul că, chiar atunci când nu mai poți înțelege nimic din ce ți se întâmplă ție sau altora, Dumnezeu este în control deplin al situației, și că El, care Și-a pus copyright-ul până și pe coarnele și cozile celor mai puternice animale, are grijă cu atât mai mult, de creatura cea mai dragă Lui, omul. Într-o zi, El va răspunde și la aceste întrebări, într-un mod mai mult decât satisfăcător. „De-aceea, Doamne, sunt scârbit de mine, mă pocăiesc în praf şi în cenuşă” (Iov 4:6).
Dumnezeu însă Îşi manifestă supărarea faţă de cei trei prieteni, care nu au vorbit atât de bine despre El, cum vorbise Ayyub, şi se adresează lui ’Ili-Paz, celui mai bătrân, care declanşase acea consiliere prea puțin amicală, plină de insinuări la adresa lui Ayyub. Ei fuseseră în stare să-L apere pe Dumnezeu, recurgând chiar la minciuni (Iov 13:7). Dar judecata divină dă dreptate celui care în mod realist, observa că nu întotdeauna lucrurile se întâmplă pe teren după observaţiile celor mai buni teodiceeni, şi că dreptatea lui Dumnezeu este uneori dificil de dovedit.
Notabil, Dumnezeu vorbeşte despre indignarea Sa faţă de Ili-Paz şi despre cei doi prieteni ai săi. Al patrulea, tânărul ’Ili-Hu’, nu este menţionat. După cum venise el mai târziu şi era nerăbdător să ia cuvântul, ca toţi tinerii, se pare că a şi plecat înainte de încheierea „serviciului divin”. Sau poate a rămas încă acolo, dar nebăgat în seamă? Să fii tânăr, să crezi că ai dreptate, să reuşeşti să te introduci în program şi apoi să nu te bage în seamă nimeni dintre ascultători şi nici Dumnezeu? Acest fecior al lui Barak’īl nici măcar nu este numărat: nici printre prietenii, nici printre duşmanii emirului. Nici printre drepţi şi înţelepţi, nici printre nechibzuiţii care au nevoie de pocăinţă.
Ili-Hú este tratat ca un ţângău, este aşteptat să mai crească. El nu ştie ce este suferinţa, se caţără pe amvon la 30 de ani şi afirmă tot felul de chestii – unele chiar corecte, depăşind pe înţelepţii vremii. Dar el n-a trecut prin valea umbrelor şi nu ştie oful nenorociţilor. Nu a stat şapte zile la pământ rugându-se ca prietenii emirului; este un intrus în scenă şi în orice discuţie despre suferinţă. Pe de altă parte, ’Ili-Hu’ ar părea să anticipe glasul lui Dumnezeu, ca un înger al Domnului. Muribundul însă nu mai putea face distincţie între un înger prea abstract şi un demon. Pe el îl durea prea mult fiecare fărâmă de suflet şi de trup.

Jertfă, împăcare şi restaurare

Dumnezeu îi suprinde pe prietenii moralişti cu decizia Sa, hotărând ca pentru păcatul lor să aducă o jertfă comună, pe cheltuiala lor: şapte tăuraşi şi şapte berbeci, pe care aveau să-i sacrifice, în timp ce emirul va oficia ca preot, arzând complet jertfele pe un altar în cinstea Suveranului ceresc şi rugându-se pentru ei. Cei trei erau astfel iertaţi de „nebunia” lor, de dragul lui Ayyub, prietenul lor suferind. Nu fără jertfă însă.
Emirului însă, Dumnezeu nu i-a cerut nici o jertfă. Probabil, pentru că nu mai avea ce sacrifica. Îmi imaginez că şi soţia sa era acolo, că auzise şi ea vocea din furtună. Nici doamnei lui Ayyub nu-i face Dumnezeu reproşuri. Fără îndoială, ea a greşit, devenind pentru moment vocea Provocatorului, făcând păcatul Evei. Dar Dumnezeu nu-i cere nici ei jertfe, nu o mustră în mod explicit. Ea se va simţi mustrată de vindecarea adusă de Dumnezeu soţului ei şi se va căi, pentru că femeile sunt sensibile: nu numai la propunerile şarpelui, ci şi la şoapta Spiritului.
Emirul îşi iubea cu adevărat soţia; altminteri, la posibilităţile lui, ar fi putut să-şi achiziţioneze femei mai tinere şi eventual mai frumoase. Dar femeia lui îi dăruise atâţia copii şi împărţise cu ea decenii de fericire, precum şi această nenorocire abisală. Cum ar fi putut el să se gândească la altă femeie, în ziua suferinţei, dacă nici măcar în zilele când era sănătos şi bogat, nu-şi permisese să poftească în inima lui a doua iubită (Iov 31:1)?
Emirul a adus jertfă pentru prietenii săi, s-a rugat pentru ei, apoi Dumnezeu l-a vindecat. Aceasta înseamnă că şi el trebuia să-i ierte şi să-i înţeleagă. Exact aceasta este ordinea. Întâi preocuparea noastră pentru suflete, apoi intervenţia lui Dumnezeu pentru trup. Dumnezeul lui Abraham l-a binecuvântat dublu pe Ayyub. Mai întâi i s-au refăcut relaţiile sociale. Fraţii şi surorile lui, vechii prieteni şi alţii care nu-i călcaseră pragul în ziua necazului – fie că nu apucaseră să ajungă la timp, fie că la necaz se întâmplă că fug toţi, iar la bine se strâng iute – au venit şi i-au adus daruri şi au mâncat împreună cu el, ca la un praznic pentru mortul proaspăt înviat. Binecuvântările pământeşti din a doua parte a vieţii lui Ayyub au fost mult mai multe. I s-a dublat numărul de oi (14000), de cămile (6000), de perechi de boi (1000) şi de măgăriţe (1000).
O singură avere anterioară nu s-a dublat. Avusese şapte fii şi trei fiice care pieriseră în acel dezastru, iar în a doua parte a vieţii, Dumnezeu i-a dat acelaşi număr de fii şi fiice. Aşadar, în ce priveşte prima serie de copii, deşi erau morţi, nu se pierduse niciunul cu adevărat: avea să-i recupereze la învierea drepţilor. În ciuda aparenţelor, copiii emirului nu erau nişte cheflii de bani gata, asemenea mezinului risipitor din pilda lui Iisus (Lc 15:11-32). Şi nu semănau nici cu fratele îndărătnic din aceeaşi pildă, care, deşi primise parte dublă de avere, se plângea că tata nu-i dăduse un ied ca să se bucure cu prietenii lui, şi nu voia să se bucure cu fratele lui.
Scriptura binecuvântă pe fraţii cărora le place să fie împreună. Aceasta este cea mai dulce religie, comparată cu sfinţirea unui suveran pontif (Ps 133/132). Este incredibil şi admirabil că zecezece fraţi – şapte băieţi şi trei fete–, în loc de a petrece separat, preferau să se bucure împreună. Este o dovadă a căldurii căminului în care crescuseră, a frumuseţii educaţiei şi a vieţii din vremurile patriarhale. Avuseseră o mamă excelentă şi un tată unic. Acestor părinţi extraordinari le-a dăruit Dumnezeu încă zece copii, tot şapte băieţi şi trei fete, acestea menţionate pe nume  – Porumbiţa, Cásia şi Cosmetica –, cele mai frumoase din ţară.
Patriarhii din perioada abraamică au trăit între 100-180 ani. După refacerea sa, emirul Ayyub a mai trăit 140 de ani şi a apucat să-şi vadă urmaşii până la a patra generaţie. Până s-a întâmplat nenorocirea, trebuie să mai fi trăit vreo 60 de ani, ca să facă lejer zece copii. El a trăit aproape dublu faţă de contemporanii săi, circa 200 de ani: Dumnezeu i-a dublat şi longevitatea.
De câte ori ne gândim la acest caz biblic extraordinar, ne blocăm în zilele şi nopţile infernale ale suferinţei patriarhului. Noi contorizăm necazurile pe care le îndurăm în viaţa aceasta, pentru a câştiga viaţa viitoare şi veşnică. Dar aici Dumnezeu are încă o lecţie. A fi de partea binelui înseamnă adesea o viaţă pământească fericită. Emirul a trăit aproape 200 de ani, în care zilele nefericite au fost relativ puţine – cel mult câteva luni.  Necazul foarte scurt, deşi foarte dureros, nu a făcut decât să-i dubleze binecuvântările pământeşti, în aşteptarea celor cereşti, incomparabile.
Peste 99 %, viaţa lui Ayyub a fost a unui fericit, împlinind chiar teologia prietenilor săi: Dumnezeu binecuvântă pe cei drepţi. Şi aceasta nu este totul. Cele mai frumoase zile îl aşteaptă la învierea drepţilor, când va afla că Dumnezeul care i-a vorbit din mijlocul furtunii S-a întrupat într-un om cu adevărat drept, care a trebuit să sufere incomparabil mai mult decât el, să Se jertfească pe Sine pentru prietenii Săi  şi apoi să Se roage pentru iertarea şi mântuirea lor. Atunci emirul îşi va întâlni copiii pe care-i pierduse şi-i va aşeza pe toţi, pe cei dintâi şi pe cei de după necaz, pe două rânduri, faţă în faţă, ca să ia parte la un banchet peste care niciodată nu se va prăbuşi cerul. Paisprezece feciori şi şase frumoase. Blástămă şi mori? Nu! Binecuvântă şi trăieşte!

O lecţie pentru cine trebuie

Începusem să scriu acest eseu cu gândul de a compara atitudinea prietenilor lui Iov faţă de necazurile fizice ale lui Iov, cu atitudinea faţă de necazurile lui spirituale. Am făcut acest lung ocol, care cu siguranţă va folosi cuiva, dacă pe mine m-a înviorat numai faptul că am scris aproape încontinuu. Dar este momentul să spun şi ceea ce aveam de gând.
Este extraordinar faptul că prietenii lui Iov (’Ayyub > ’Eyyub > ’Iyyov) au fost foarte sensibili faţă de suferinţa fizică a acestuia, fiind în stare de mari şi sincere sacrificii pentru prietenul lor, încât putem fi de acord că atunci când îi blamăm, uităm că noi nu suntem în sta’re să ne purtăm aşa nici cu cei mai dragi ai noştri. Prietenii emirului au fost dintre cei mai buni oameni care s-au perindat pe faţa pământului. Mă închin cu smerenie în faţa acestor credincioşi adevăraţi. Erau oamenii lui Dumnezeu, chiar dacă Satan i-a ispitit, ca şi pe doamna lui Iov, să spună lucruri provocatoare.
Dar mi se pare simptomatic faptul că aceeaşi oameni, prieteni-prieteni, sensibili şi empatici, gata de rugăciuni, de post şi doliu, când este vorba de o durere fizică, s-au întors pe dos imediat, când au aflat, în acelaşi om, o aparentă erezie şi un necaz spiritual, mai dificil de suportat decât cel fizic. Emirul era un credincios critic, un om lucid, în timp ce ei erau niște ultraconservatori fericiți, odihniți, blocaţi în slogane moraliste. Aceşti buni prieteni se temeau de evidenţă, se temeau să gândească, se temeau să ofere credit prietenului lor. Teologia tradiţională pe care o reprezentau trebuia să rămână în picioare, acesta era scopul lor. Adevărul nu putea fi altfel, decât aşa cum auziseră ei de la părinţii lor şi de la negustorii care treceau în caravane. După faptă şi răsplată. Dacă ai dat de belea, înseamnă că eşti o lichea.
Dumnezeu a permis, cu mare strângere de inimă, să vină aceste necazuri peste prietenul Său cu care Se mândrea, pentru a da o lecţie fiilor Săi din cer şi de pe pământ, pentru a răspunde insinuărilor răutăcioase ale diavolului şi ale fiilor lui pământeşti, pentru a da o lecţie tuturor muritorilor, şi abia în ultimul rând pentru a mai da o lecţie lui Iov. Venită de la Dumnezeu, o lecţie este bună şi pentru un om drept, și pentru un înţelept, la orice vârstă.
Lecția este și pentru creștini. Istoria Bisericii este martoră la grozăviile sângeroase pe care le-au putut concepe anumiți oameni bineintenționați, în dorința de a aduce la pocăință și la mântuire pe cei care, după criteriile tradiției erau eretici. Ierarhia și ordinele monastice au fost în stare să suporte multe rele și păcate în Biserică, dar nu diferențe majore de opinie. Este probabil că acest megatrend religios nu se schimbă în esență.

[1] Gn 2:1-3; 7:4, 10; 8:10,12; 29:27-28; 31:23; 50:10; Ex 16:22-30; 20:8-11.

Un comentariu

  1. Seniuc Eduatd 15/02/2016 at 6:00 - Reply

    Impresionant eseu!
    Sunt coplesit de frumusetea limbajului arhaic ajutat de termeni originali istorico-geografic referintei, sincretizat cu expresii moderne, precizare a publicului tinta.
    Felicitari si multumiri autorului!

Postează un comentariu

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.