septembrie 2022
D L Ma Mi J V S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
375
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Loading...

Poeme antisatanice

de Paul Sân-Petru
RISCUL SACRU
Când ştii riscul, Doamne, cum e
să aduci pe lume, lume?
I-ai dat viaţa, ia-i dat riscul
şi-ai zvârlit în gol cu discul…
S-a văzut când i-ai salvat
riscul sfânt şi asumat –
lunecând spre Tine vina
dinspre omul cu pricina;
şi păcat lângă păcat
de pe cruce le-ai spălat.
Acum spune, Doamne, cum e
când vei umple-un cer de lume!
IPOSTAZĂ DE ETERN
Doar câteva adieri de apucat
verdele pe vertical de aprilie,
că ne-a şi aşternut o idee de umbră.
Doar câteva frunze, şi omida
a şi mişcat în sămânţa ei:
pentru fiecare frunză ce suntem
câte-o omidă şi-o umbră…
Doar Tu, din binecuvântatul mereu
într-o cu totul altă viaţă ne-ai imaginat,
fără omizi devoratoare
în lumina Ta sub care
nici o umbră nu vom mai avea,
noi, partea Ta de mare splendoare.
MIZA
Ce miză pusă strâmb la bursa şansei
pe Fiu-ngrijorat şi-atât de trist!
Pe cine-ar fi urmat creştinătatea
de n-ar fi fost în fruntea ei un Crist?
Dar, aleluia! Fiu al învierii
şi osanale Tatălui a tot
şi pietrei de lumină ce zdrobeşte
un cap de Şarpe cu infern cu tot!
Atâta înviere-a fost în Tine
c-ai mai păstrat şi pentru noi ca dar
când harul Tău va şti să se oprească
pe cel ce îngenunche la altar.
FANTASTICUL SUMMUM
Trec prin deltele de somn
cât de-a lungul, cât de-a-naltul;
dau de-un fel de viaţă-a mea
unde-s eu, sau poate-i altul.
Tot ce-i vis, mai face-o viaţă
de fantastic blând şi dens;
unde-i oare mai absurdă
lumea, unde-i mai cu sens?
Cât e-a noastră şi cât nu e
şi mustind de paralel…
creşte nota ei confuză
ca rupturile-n drapel.
Tulbureala asta curge –
nu-i nimic de limpezit?
Doamne, Nesfârşirea noastră,
câţi pe lume Te-au găsit?
Scoate Tu din noi absurdul
şi slujirile-n doi peri,
iartă-ne când ne sfâşie
rătăcirile de ieri.
Odihneşte-ne prin luturi
şi deşteaptă-ne la timp
ca pe-un fir de iarbă mută
la răscruci de anotimp.
ÎNTÂLNIREA DIN VERTICAL
Ce ochi patern ar fi să-ndure
ranchiune învechite-n fraţi
când ei pretind că-şi venerează
părinţii buni şi derutaţi;
cei puşi s-asiste la răceală
sau la fierbinţi încăierări –
aceşti părinţi îşi ţin suflarea
să prindă pacea-n gând cărări –
şi ce priviri înduioşate
peste doi fii îmbrăţişaţi;
ce probă de iubit părinţii
când redevin soldaţii fraţi!
Ce nobil schimb privind virtutea
când Tatăl taţilor, văzând
frăţeasca strângere de mână,
le-apare binecuvântând;
când se-ntâlnesc la adevărul
iubirii cuprinzând total:
aproapele orizontalei
cu lumea Lui din vertical.
A-ŢI COMPROMITE VEŞNICIA
Ne-apasă temerea că nici
nu ne-om trăi vremelnicia
iar în virtutea marii frici
ne compromitem veşnicia.
Pentru pământ n-am fost dotaţi
decât cu strictul de ştiinţă,
dar tot ce-i dor şi e nesaţ
e-un piept şi-un creier de credinţă;
El ne-a adus înţelepciuni
din lumea Lui de constelaţii
să-i fim o lume de minuni
cu fiii noştri şi cu fraţii.
Ne vom târî după Cuvânt
pân’ se proclamă împlinirea;
noi n-am arat ogor de vânt
şi n-am impus îndreptăţirea.
Noi ne-am văzut aşa mărunţi
trecând prin glorii şi înfrângeri
când porţi deschise, har de punţi
la timp se populau cu îngeri.
De unde, temerea că nici
nu ne-om sfârşi vremelnicia?
Şi dacă tot riscăm aici,
să nu riscăm neveşnicia?
ÈRA UNUI SINGUR MIEL
Jertfelnicul-i scârbit de abundenţă
atâţia miei tăcuţi în presimţiri
vor fi-njunghiaţi; şi-atât de păcătosul,
o turmă plânsă are în priviri…
Cum să te uiţi în ochii unui miel
cu mâinile cruciş pe capul lui?
tu eşti cu vina, el – cu plata ei,
că de nu-i plată, ispăşire nu-i!
Dar azi e ziua ultimilor miei
pe drumuri paralele de păcate;
alt sânge de acum se va vărsa
spre-ndreptăţirea mâinilor curate,
că-ncepe era unui singur Miel
jertfit pe culme-n Ziua Pregătirii
şi nu-i sub cer vreun nume omenesc
pentru-a intra în casa mântuirii.
Venise era unui singur Miel
şi se-ncepu de-atunci cu mântuirea:
chiar de pe cruce, primul om salvat
când îşi răcea în palma Lui privirea…
Cu-acest târziu începe rândul tău
că preatârziul uite stă să vină;
tu ai putea, şi trebuie să poţi
pe seama Lui să scapi de orice vină,
doar să priveşti în ochii Lui de Miel
şi mâinile-mpreună să le pui…
tu eşti cu vina, El – cu plata ei,
că de nu-i plată, nici iertare nu-i!
JUDECATA DE UNUL
Nu eram trist destul că-s un nemernic
mai trebuia-n mâhniri o scârbă-n plus:
că nu sunt singur în ticăloşie,
că sunt şi cei ce nu i-am presupus!
O fi surplus de sânge şi de har
de se-nmulţesc păcatele atât?
Chiar vreau să fiu la limită salvat
când m-a ajuns mocirla pân’ la gât?
Mai sunt eu luptător când stau acasă
abandonându-mi straja la hotar,
când preţul adevărului tot creşte
şi eu îl vând şi-l apăr tot mai rar?
şi cumpăr moarte-n loc, din abundenţă
ca iar să vând un rest de adevăr;
Samson şi Iuda se-ntâlnesc în mine:
un orb pleşuv şi-un spânzurat de măr,
încât mă-ntreb, cât m-aş mai recunoaşte
măcar ca fir de praf dumnezeiesc
în chipul meu lăuntric sau de-afară
când viituri de mâl mă urmăresc.
Ce densităţi spirituale-n verb
puneai cândva, de se-nmuia granitul,
când la iubirea mea cât un chibrit –
a Ta, se întrecea cu infinitul;
când pe genunchi mergeam tot înainte
şi n-aveam paşi ascunşi pentru-napoi,
ce vreme, Doamne, – mi tragi la judecată
la o geneză-a lucrurilor noi?
Târziul meu nu-i preatârziul lumii,
noi Amândoi am dovedit cândva
că-ncep asemănările cu cerul –
şi-au început din Rugăciunea Ta!
PLEDOARIE LA APA IORDANULUI
Dar glasul ce striga dinspre pustie
nu prunci chema la apa de Iordan
să-i spele de păcate viitoare
pe când creştea mocirla unui neam.
Nu la copiii neamurilor multe
îi trimitea Isus pe ucenici
în dreapta Lui credinţă să-i boteze
pe cei fără păcate mari sau mici.
Şi nici spălarea asta pe curate
nedumirit primită şi supus
nu-i un avans de faptă şi sfinţire –
şi-aşa străină-i este lui Isus!
Când Însuşi ni S-a dat învăţătură –
la Râu sub porumbelul din văzduh.
Trei mii a botezat odată Petru
Înnobilând cu apă şi cu Duh
Un act de conştiinţă e botezul,
un jurământ cu-nţelepciunea-n pisc
când omul nou l-a îngropat pe vechiul
şi-acceptă-n lume viaţa lui de risc
şi-alege-n Domnul poarta veşniciei
sub călăuza unui legământ,
cu fapta luminând, cu Adevărul,
pentru-un popor de martori pe pământ.
RUGĂ DE OPŢIUNE
Jinduiesc la un Triunghi
să mă-nchin din unghi în unghi
Doamne,
Duh Sfânt, Fiule,
Duh Sfânt
amuţeşte-mă-n cuvânt:
dacă el slujeşte-un eu
prea sleit în glas de seu.
Tot ce-am spus, a fost în plus,
tot ce nu – aştept de sus:
Doamne, vreau să-mi spui ceva
şi s-o spui cu gura mea
eu să-Ţi port cât pot Cuvântul
cum din cer m-o bate vântul
Tu să-mi mişti un gând cu gândul
eu s-aştern sub rânduri, rândul
să lucrăm iar amândoi
pân’ s-o face de apoi
şi vei număra cu spor
ce-i în staul şi-n ogor.
OCHIUL DE ELITĂ
Dar ce absurd să mori din rătăcire,
dintr-o eroare-a altora şi-a ta,
deşi lumina Lui statornic arde –
atâta beznă creşte lângă stea!
Cum noaptea-i lucrul cel mai muritor
vremelnicia ei e otrăvită;
un loc de rază ochiului păstrând
vom dobândi privirea de elită.
Pe-un iris orb îl ocolesc lumini
şi-n ochii răi cresc două găuri negre
pândind să-nghită razele ce trec
cu cât sunt mai fertile, mai integre.
Tu, ţine, Doamne, de lumina noastră,
lumina sfântă n-are legi s-o curme;
Lumina Ta e singura lumină
ce lasă pretutindeni numai urme.
EL, AERUL, VIAŢA
Domnule, nu înţelegi,
nu mai e aer decât pentr-o zi
dacă până mâine nu mai moare nimeni,
cu toţii vom muri.
Sala de naştere deja s-a închis;
dacă nimeni nu se mai naşte,
dacă va muri cineva dinadins…
Cum, nici unul nu se oferă?
O, doar tot acelaşi Isus!
Nu, nu se poate!… sau iartă-mă Doamne
că viaţa – numai prin Tine, ne-ai spus.
Domnule, atunci înţelege,
ia muribundul şi du-l;
s-a dat drumul la aer,
văzduhul din zori e destul
iar sala de renaştere deja s-a deschis.
Pentru toţi va muri numai Unul –
El ştie din iubire s-o facă şi dinadins;
El e însuşi văzduhul ce I-l secăm
fiecare din noi.
El va muri, şi-n trei zile
Tatăl I-l va sufla înmiit înapoi,
ca toţi cei rămaşi cu oasele goale
plămânii să-şi umple în Zi de Apoi.
CÂINII ÎN SOMNUL RAŢIUNII
În somn, le pare câinilor că-s liberi,
ei trec prin gard şi muşcă dinadins;
trăiesc în transă o sălbăticie,
această libertate-i doar un vis.
În rest, ne sunt cu totul o slujire,
sau ştiu c-aşa ar fi putut să fie;
de noi depinde de-i lăsăm prea liberi,
de noi, lucizii, sau aşa se ştie,
nu-s vinovaţi de au şi alt stăpân
când noi nici azi nu ştim ce-i stăpânirea;
n-ai nici o scuză – credincios cum eşti
că-n două ape te mai scalzi cu firea;
ai prea mult timp şi n-ai la el măsură,
va fi la vreme foarte măsurat,
va fi mâhnirea c-ai trăit aiurea
şi prea mult vânt ai scos la semănat!
Măcar acum de te-ai fi smuls din viscol:
înhamă-ţi câini fideli să ieşi din ger
ca ora aurorii boreale
să-ţi oglindească sufletul în cer.
DIVINUL COD ANTIPENAL
Nu i-ar ajunge-un milion de legi
naturii, să reziste în zidire
de n-ar fi fost mai înaintea lor
El, care-n gol a pus de Întocmire.
Chiar când ieşiţi din legi prin alte legi
trufaş revendicându-vă patentul –
e doar un merit de a fi aflat
ce taine vechi ne’mbogăţesc prezentul!
De unde-au fost la start atâtea legi
veghind în lung rigorile genezei?
De unde, toate bune din debut
spre-a umili cohortele de teze:
C-ar fi pământul joc întâmplător
inteligent şi conştient de sine!…
Dar ce bun-simţ aduce Duhul Sfânt
în dezlegarea Cinelui, pe cine! –
că nu noi Te-am creat, din slăbiciune
ci Tu pe noi – atotzămislitor;
Ce greu să te descopere pe Tine
şi mai ales atunci când nici nu vor.
Noi nu avem lentile de cutreier
prin galaxii şi-n infinitul mic –
Cuvântul Tău ne este telescopul,
Tu pân-acum nu ne-ai ascuns nimic.
SFERTUL DE ZI
Dar nu-ţi aparţine efortul de-a fi
ci numai o şansă de-a nu mai muri
Tu nu eşti în stare de nici un efort,
nu pui nici o miză pe viu nici pe mort
Da-i vorba de tine – şi cât te-am strigat
auzul arându-l cu-n plug luminat
Ţi-am dat şi modelul suprem de-a iubi
cât încă-i lumină din sfertul de zi
Egal îngheţat între bine şi rău,
să nu te mai mişti prin lăuntricul tău.
Să pierzi încercarea de-a nu mai muri
când încă mai este lumină de zi?
Să schimbi tu eternul cu-n ev limitat
când irepetabilul nu-i de schimbat?
Te ştiu în blazare şi simt că eşti trist…
(Mai este un loc lângă crucea lui Crist)
În crângul iubirii ţi-e cuibul pustiu
şi tremuri pe-alături în frigul târziu.
Nu pierde favoarea de-a nu mai muri –
un sfert doar mai este din sfertul de zi!
CONTRAZIS DIN SLĂVI
Sigur că nu e aşa, Doamne,
am zis şi eu la prima
impresie despre viaţă.
Sigur că nu-i nici altfel –
am strâns prea multe impresii
ca să spun că nu-i nici aşa
nici altfel, când Adevărul
e unul singur
şi-i cam târziu să-l mai trăiesc
dar Tu nu eşti de aceeaşi părere:
că Adevărul începe atunci când l-ai găsit
ca dintr-un sâmbure copacul,
iar acesta e Dincolo;
tu taci şi înghite-i sămânţa!
Nu-i aşa sâmbure de stejar
că tocmai te-ai întâlnit cu pământul?
PARTEA LUI DUMNEZEU
Doar în cer aveai majoritatea,
restul, s-au ales pentru pământ…
Pe pământ erau doi oameni, Doamne,
prea minoritari şi lăcrimând.
Lume-n concurenţă cu nisipul,
sfinţii s-alegeau puţini şi rar;
cine azi mai vine după Tine
sub un steag aşa minoritar!
Dar cum Tu eşti Domnul Rămăşiţei,
niciodată n-ai iubit în gol
Ţi-ai salvat la vreme cârmuirea,
ai trimis şi-ai inspirat un sol;
Tu l-adaugi sus majorităţii,
jos, păcatul dens şi omogen,
dar va-ncepe Ziua-ceea Mare-n
care sfinţi sunt cei ce nu se tem!
Şi va-ncepe sus numărătoarea
celor adunaţi la-nalta Curte;
în curând vom observa că ceasul
pentru unii nu se mai învârte…
CETĂŢI DE SARE
Ce ochi judecător de cercetare
a răscolit cetăţile de fum –
Sodoma şi Gomora – ca sentinţă
pe care n-o-nţelegem nici acum…
Cum Doamne, ai ştiut să scazi din număr
de n-a rămas nici zecele întreg
în mijlocirea deznădăjduită
din care doar câţiva s-au mai ales.
Avraame, tu – c-o rămăşiţă-a lumii,
prieten de pământ al Celui Sfânt
n-ai întrebat, din cei care-or să vină
câţi drepţi vor sta-n picioare pe pământ?
Câţi drepţi au fost – să scape Hiroşima
şi câţi din Nagasaki s-au ales
sau cine-a mijlocit pentru cetate
măcar să aibă minimul succes?
I-atâta sare, flăcări şi cenuşă
în perspectiva vremii de sfârşit
şi câtă teamă nefolositoare
după o şansă de a-L fi primit,
deşi El şi-a iubit necunoscuţii
ce şi-i zărea-n de-a lungul transparent –
El primul a iubit dintotdeauna
iar tu se pare că n-ai fost atent…
Ce trist, ce straniu, tinde să rămână
asemenea iubire scursă-n gol
şi golu-i mare ca o cale largă
cum şchiopătă planeta dintr-un pol
Cine-Ţi trimite, Doamne, sol de pace
o inimă, la dragoste, răspuns!
şi cum mai stăm de-o vreme cu credinţa?
cu mântuirea unde am ajuns?
ÎN LOC DE TESTAMENT
(urmaşilor mei)
Dă-mi Doamne, văz prin zone de contrast
beneficul să-l apăr de nefast,
tandemul echivoc de mozaic
să-l recunosc la vreme şi să-l stric;
el vine pe curenţii ancestrali,
un mărunţiş de câini şi de baali,
aluviuni ce lenevesc pe drum
prin oamenii din urmă şi de-acum –
ei şi le-ascund când alţii le-afişează
în jocul conştiinţei (cât de trează?),
balanţă înclinată spre nămol –
de dragul miază-nopţii cad în gol;
din tată-n fiu se varsă-n tulbur vast
cu tot genealogicul nefast…
sterilă e revolta pe trecut
când viitoru-i prea la început!
Măcar de-ai întreba: „ce pot să fac?”
Ar fi o Voce-n toate câte tac,
ar fi şi-un ceas al tău, deşteptător
să spui că „Doamne, nu mai vreau să mor!”
Poţi să-nţelegi acum un ins pândit
de Leu-n aparenţă liniştit
ce-i simte slăbiciunea-n trup fricos
şi-i ştie sărăcia-ntru Hristos…
Întoarce capul! Vei vedea ceva –
seninul tău începe cu o stea!
Mai ieşi din resemnări de epilog!
eu mă opresc din vers ca să mă rog…
Aşa se-ncepe – semn de bun augur –
miroase-a slăvi lumina dimprejur;
nici greutatea cărnii nu-i la fel!
ceva te uşurează către El…
OMIDA
Dar cât mai devoră
şi ce insipidă!
Ce scârbă mi-e Doamne,
de-această omidă,
de-aşa moliciune
vărgată şi rece
frunzişul fiorilor mei
când îl trece.
Cu ce ignoranţă
prin câmpul de milă
îşi devorează academia
de clorofilă!
sfidează geneza, creaţiunea
şi totuşi ea ştie
mai mult decât lumea –
ea speră şi crede că
vine minunea!
Când timpu-şi aduce
aminte de ea,
deja nu mănâncă
deja nu mai bea;
şi tot mai retrasă
aşteaptă în voie
precum în cea Arcă
docilul de Noe.
Aşteaptă să plouă
potopul de clipe,
potopul de raze-n
colţindu-i aripe,
sămânţa nervurii
şi-un miez de culori;
în taină se naşte
şi dorul de flori
iar zborul şi-l simte
nainte de-a fi
şi ziua-i de-o mie
de ani şi o zi…
Tu stai şi te legeni –
ce mult ai mizat
pe cogito, ergo
lucid şi-mpăcat;
ignori ce-o să fie-n
omidă şi-n Arcă
şi iată, clepsidra
ce iute ne-nţarcă!
şi cum nu mai cade
un fir de nisip,
un fluture zboară
în timp ce eu ţip…
Rămân încă-n mine,
deasupra mi-e El
oprit în lumină
de sfânt porumbel.
ÎNTÂMPINAREA
Moartea-i un efort de sine
moarte-i un asalt final;
sunt prea obosit prieteni
să încalec acest cal.
Mai rămân pe-o nouă şansă
dar cu-n şarg mai odihnit –
drumu-i lung, nu pot rămâne
între voi şi infinit.
Mai rămân pentru-o ofertă:
El din nou s-a arătat
cu lungi palme sângerânde
care nu s-au mai uscat;
se lăsă prelins din slavă
pe-un argint de tot plătit,
obiect al dramei Sale – eu,
pe-o muchie de cuţit
balansând în două ape
dar descoperit la timp;
mai rămân pentru-o ofertă:
vine-un mare anotimp!
Nici n-apuci un timp de deltă
într-o moarte ca efort,
ziua-ceea nu contează
de eşti viu sau de eşti mort –
una e întâmpinarea
luminoşilor stăpâni
de ieşi-vom de prin case,
de săltata-vom din ţărâni.
Să rămânem pentr-o şansă,
El din nou s-a arătat
cu lungi palme sângerate
care nu s-au mai uscat.
SFINŢIRILE
O mână sfântă, Doamne, şi-un Cuvânt
nu poate face decât lucrul sfânt
şi lucrul, cât nu şi-a ieşit din legi,
va curge cu sfinţirile întregi;
e-aşa puternic cerul în rostiri –
protagonist al marilor sfinţiri;
Un vânt de legi animă pe pământ
tot ce-i sub vânt când bate vântul sfânt
şi-auzi frunzişul păstrător de legi
când munţii fac alegere de regi
când urcă-n muguri fructe neoprite
şi toamne ies cu legile-mplinite;
când căprioara, cum a apucat
îşi lasă-n rouă iedul la-nţărcat,
omizile ce trec în legi de schimb
vor pâlpâi cu aripe de nimb
şi pasărea, ca zbor material
legiferând curentul ideal –
ea nu-i decât busolă şi ocean
şi-ntr-o globulă, globul pământean;
sub luciul mării, crâng şi munţi cu peşti
prin nevăzute raiuri pământeşti
statornicite-n multimilenar
puzderii de tipare-n verb Îţi sar
perpetuată-n lung şi fără greş
amprenta mâinii Tale de neşters!
Doar omul e-o abatere de legi –
găsind că sunt prea veşnice şi-ntregi,
că-n ce-l priveşte-i liber chiar de sus
şi mai ales de când veni Isus
se recunoaşte că nici unul nu-i
fără păcat şi n-are slava Lui;
ce-a mai rămas, doar chip de om creat
că omul sfânt ce mult s-a mai schimbat!
Ne-a amintit Mesia cum am fost,
c-am fi sfârşit şi tragic şi anost
de n-ar fi fost El treapta de-nceput,
magnifică desprindere de lut
ce-n înălţare-nvolburează nori
de martori, viitori nemuritori.
COTELE DIN URMĂ
Să creşti de la izvoare până-n deltă
ca fluviu-mbogăţit de afluenţi…
Tu nu ne-ai spus cât de aproape-i marea –
doar că-n curând va fi să fim atenţi!
Şi neumblând cu seceta  în spirit
şi nici scăzând sub cote de alert,
măria-mării Tale ce aproape-i
de delta noastră cu destinul cert!
Acestei respiraţii care suntem,
la revărsare, Tu îi eşti văzduh
când ne trimiţi Duh Sfânt din abundenţă,
nemăsurat în unităţi de duh.
PRO DUMNEZEIRE
Ochiul Tău de pretutindeni
necuprins şi înţelept,
nesfârşire a iubirii –
chiar de eşti atât de drept!
Tu îmi ştii contemporanii
şi cât mâine e al meu;
când scorneam prin vremuri anii,
ne priveai de prin mereu…
Fiii fiilor fiinţei
înainte să-i orândui,
din arhivele-adormirii
ştii pe cei ce-o fi să-i mântui.
Undă-viaţă-n undă-moarte
ce frumos Tu îi mai undui!
prin ţinutul amuţirii
îi uităm; Tu memorându-i.
Umblu-n voia voii Tale,
dau prezent pe viitor
şi-mi consum nimicnicia
într-un mare dor de zbor.
PARIUL CU MINE
Vă jur chiar pe prima poruncă a Lui
că ţelul mi-e iederă vieţii ce-o sui.
Pariu am cu mine,
cu cei deopotrivă
că eu îmblânzi-voi
din cei împotrivă;
că eu voi surâde sfidând gravitaţii,
c-am dus bucuria şi pacea la alţii.
Pariul cu mine
pe-un pas îndrăznit,
pariul cu alţii
că El m-a primit
că-i liber acces la culoarul divin,
pariul c-aşa e când spunem amin:
că toţi adormiţii
ce trâmbiţa-i cere
uniţi ne vom strânge-ntr-o
mare-nviere.
ORDINEA MINUNII
Normalitatea-i ţărm fără minune
şi cât n-ai vrea să evadezi din ea
când însăşi moartea poate-i un miracol
în contul nemuririi cuiva.
Cum Dumnezeu nu ne-a-nvăţat apusul
cu verbul-forte când ne-a zămislit,
minuni ce ies din ordinea minunii
te fac să stai cu-n ochi pe asfinţit.
Minuni revin în ordinea minunii
când zeul se dă jertfă lumii Lui –
nu-i o minune, e-o iubire mare,
iar tu, un martor care-ncerci s-o spui;
descumpănit de surditatea gloatei
îţi pare o vorbire în pustiu
dar pumnul de seminţe dus pe ape
e-un strigăt verde-n marele târziu.
Minunile din ordinea minunii
abia atunci se vor uni în rod;
între pământ şi-un cer de aşteptare
în vertical va undui un pod,
vor curge caravanele fiinţei
unindu-se-ntr-un glas de osana!
şi-o veşnicie existenţială
în spaţiul sfânt al Lui, ne va urma.
VIITORUL ABSOLUT
Cu-acelaşi ochi, sau altul – tot al meu,
cum văd şi-acum pe steaua mea
atunci şi-acolo voi binevedea
pe cel mai autentic Dumnezeu,
când noi insinuaţi sub cortul Lui
vom sta-n lucidităţi de diamant
să dezlegăm trecutul obsedant
şi viitorul care-ncepi să-l sui.
Câte o taină-n fiecare zi,
de la Genesa 1, versul unu,
cu Creatorul descifra-vom drumul
de la a nu, până-ntr-un lung a fi.
SPIRIT DE SECOL
…Că nu există plânsul de pe urmă,
de lacrimile tale te-ai dezis;
chiar nu-ţi sunt ochii plânşi pe dinăuntru
când Cineva a lăcrimat că ţi-s?
Iubiri mai sunt care mai cer iubire –
înseamnă că-i o criză de total,
dar cine s-o rezolve pentru-n altul
decât Hristos ca frate ideal!
Mai sunt iertări care mai cer iertare
dup-o recoltă nouă de greşeli
ascunse pe sub toga ta festivă
pe care nu poţi singur, omule, s-o speli.
Pe urme-ţi vine ruga nerostită
când vanitos i-ai ignorat efectul;
şi cât ai vrea s-arăţi o altă faţă,
dar îţi tot iese cea cu imperfectul.
Mai sunt prin suflet bunuri nepereche
ca melodii ce încă n-au cuvinte;
ce jos mai zboară spiritul, de-un secol
şi uită să mai meargă înainte.
URCÂND PE-O SCARĂ INTERIOARĂ
Ce-a mai rămas să ştiu azi pe de rost?
În mine, Doamne, cam prea mulţi au fost;
Un prunc eram pe lumea nu ştiu care,
Tu – prea cu totul şi cu mult prea mare!
Copil am fost, eminamente ludic,
Şi ca Adam, nu mă ştiam impudic;
Am promovat ca tânăr din oficiu,
Când te mai iartă vârsta de ospiciu
Şi-un fel de-a zice-apoi că eşti matur
Când linii duble-ţi umblă la contur…
Apoi, voi fi ajunsul gârbovit
Când te trăsneşte-un dor de mântuit!
Dar care eu, plonjând într-un cântar
Voi fi din toţi cei care n-au habar
De cine-am fost şi ce-a rămas a fi
Din sufletul adus la Marea Zi
Când s-a ales la fiecare-n parte
Câte ceva ce nu se mai împarte;
Când excelând tendinţe, nu intenţii,
Din creier te mai mână ascendenţii…
Ce-a mai rămas să ştiu eu pe de rost?
În mine, Doamne, cam prea mulţi au fost!
Dar ştiu că Tu vei fi şi bun şi drept
Cu unul dintre ei – ca să Te-aştept.
ÎN LOC DE BIG BANG
La început Însuşi Dumnezeu era corabia
plutitoare ca o planetă pe nimic;
El s-a adresat nimicului
cu un porumbel sub formă de logos,
dar acesta negăsind aşezare
s-a făcut ecou – încât s-a întors
cu o ramură de lumină în cioc.
Cum restul cuvintelor
se loveau acum de lumină,
toate în ordine, se prefăceau în ecoul
a ceea ce înseamnă ele până azi.
Pe când nici El nu mai zicea nimic,
veni Odihna, iar în miezul ei
e totul contemplare şi dor de întoarcere-n
împărăteasca Lui Corabie de veci.
APARTENENŢA LA TIMP
În timpul Tău m-am ocupat de mine,
târziu ştiind că nu-i total al meu,
c-aveam în scurt o laică fărâmă
din abundenţa sacrului mereu.
Am împărţit ce-a mai rămas din mine
ca timp gândit şi alergat pe scris;
din darul Tău ţi-am dăruit şi Ţie
în căutarea timpului promis.
Tu-mi pui lumină roşie-n răscruce
să mă opresc la margine de moarte
şi-un verde liber unde nu gândisem
că pot cu bine trece mai departe.
RUGĂ PE HARPĂ
Doamne, nu mă plâng de aer
chiar când el se-ncruntă vânt;
precum nu-mi măsori albastrul
dă-mi lărgime de cuvânt.
Dacă el nu-i grav şi teafăr
surd în proprie uimire,
Tu, la timp de aşezare
seacă-mi tuşul c-o privire.
Dă-mi în suflet împăcarea
mai ales, să ştiu că sunt
în cuvânt şi printre ele,
controlat de Duhul Sfânt.
MUNTE LA POALELE LACULUI
–    Fă tu un zbor împrejur, vulture ce eşti,
doar pentru muntele ce sunt:
priveşte-mă din cer, uită-te dinspre pământ
şi vezi dacă e vreo fisură în eternitatea mea…
– Plecăciune din zbor, plecăciune din zbor,
de jos până sus, plecăciune,
aşa cum se-nchină un fulg către piatră!
Tu nu ştii că munţii din mal de apă
negreşit ei sunt născuţi gemeni
şi asta numai pe linişte se vede?
Unul simte când celuilalt ceva i se întâmplă,
iar eu, trimis să-ţi spun anume ce:
Şi iată că prelungirea ta în adânc
era împietrită-n cristal înverzit,
dar a trecut un om cu luntrea-ntunecată
şi piscul a-nceput să presimtă, să se legene
să se spargă-n bucăţi ciocnindu-se ca-n luptă…
Şi cum un geamăn fără altul nu se poate,
am venit să văd dacă ochiul meu drept
nu cumva mă minţea, în timp ce-n ochiul stâng,
acelaşi munte-n aer neclintit.
Iertare, trecui întâi să-mi apăr cuibul.
Iertare, nu vreau să-ţi zdruncin gândul veşniciei,
dar tot aşa putea-va Dumnezeu să treacă-n slavă
cu Omega Lui pe deasupra pământului ca omul cu luntrea
iar tu, vanitosul, numai valuri şi fărâme de piatră…
Şi tot din tine El putea-va să facă munte veşnic-nou
precum din omul cel de mii şi mii de ori
mai slab decât un munte palid.
PERPETUUL HAR
Dar apa o tulbură îngerul rar
şi iată, schilozi sunt o mie –
depinzi de-o minune o dată pe an
şi-a ta s-ar putea să nu fie;
şi n-apuci ivirea minunii de sus
(ce trist că-s prea rar numărate!)
dar câte pot fi într-o sută de ani
când tu nu-i apuci jumătate…
pândim la o poartă ieşiri din blestem
de mână amicii ne poartă
şi clipa cea vie a apei mişcând
nici ea nu mai schimbă vreo soartă.
Şi-aşa îndurarea-i de-un om la un an
(ce sadică-i apa sub îngeri!)
Dar haideţi la Mine, ne spune Isus,
Eu cât, tot în gol să mai sânger?
continuu Eu vindec – un om la o clipă,
dar clipa să-i fie astrală;
aruncă-te-n ea cu păcatul total,
cu-n salt de credinţă totală!
ÎN GRIJA CERULUI
Dumnezeu nu-i biruit:
Dumnezeu îngăduie;
duhul nostru răzvrătit
tot El ni-l oblăduie.
Dumnezeu nu se ascunde:
ochiul nostru este nul.
Lumile-L privesc aievea,
ochiul lor e ochi destul.
Fiul ni s-arată-n inimi –
dacă-i loc de raza Lui,
să dezgheţe cu căldura
picăturii de pe cui.
Sfântul Duh dintotdeauna
n-a fost altfel decât sfânt;
el ne-mbracă-n mângâiere
şi ne suflă-n aripi vânt.
Noi, zăriţi din prefiinţă,
fir fragil pe-un drum prolix –
ca plutire îndelungă
descinzând la punctul fix;
şi nu singuri: ne-nsoţeşete
o întreagă-a Lui Treime.
Să nu-i deturnăm menirea
cu frânturi de ţel, infime!
Nici un semn de-nsingurare
nu s-a dovedit real;
Ceru-n Trei Stăpâni ai noştri
ne-nsoţeşte ideal!
NOI, CEI CE L-AM CREZUT
Ne aruncam în lupte inegale
şi ne-nfruntau luceferi fără somn;
noi, mii de ani pândiţi printre redute
n-aveam de partea oastei nici un domn.
Tot populam devremele, târziul,
într-un destin curgând nedestinat
când nici un zeu nu-şi mai dăduse fiul
pentru-un popor de lege apăsat…
Dar El veni! Şi câţi n-au vrut să-L creadă!
Noi L-am văzut drept Dumnezeu şi om
pe-un munte de Măslin al Fericirii,
întins apoi pe crucea unui pom –
că n-au fost răstigniţi ai altor ceruri
şi nici sub ceruri alte mântuiri,
doar Fiul, în escală omenească
ne-a dat măsura marilor iubiri.
SACRELE INTUIŢII
Mă chemi, dar eu nu vin, de teamă.
Mai zăbovesc, vin nechemat;
aştept, că sufletul meu parcă
nu mi-i destul de înviat.
Ştiam că Tu nu-mi eşti cutremur
nu-mi eşti furtună şi nici foc
ci susur blând şi-aşa subţire
şi mai de suflet – să-l invoc.
Din sfinţii ce-i alege lumea
doar Tu-mi eşti cel mai potrivit;
aşa cum Te-am gândit eu, Doamne,
şi altora Te las gândit.
IPOSTAZE DE TÂLHARI
Orfanii de credinţă îşi pierd şi trup şi suflet,
credinţa schimbă trupul în suflet mântuit;
Isus n-a scos tâlharul din cuie să-l sloboadă;
pedeapsa lui trupească întocmai s-a-mplinit.
Dar el trecu în grija învierii,
sfinţit doar prin credinţă în clipa de final;
el n-avea timp de fapte şi nici de alte jertfe
ci îşi aflase jertfa în Mielul ideal.
Stau două cruci alături îngemănând sfârşitul:
un păcătos al lumii şi un ispăşitor.
Ei, coborâţi în groapă, bociţi de-atâtea rude –
şi numai Unu-nvie spre a-i fi mântuitor.
Pedeapsa necredinţei distruse trup şi suflet,
cum celălalt rămase defăimător tâlhar;
o geamănă pedeapsă dar nu aceeaşi soartă:
o moarte-aşa totală şi-o alta-n sorţi de har.
Credinţa, o favoare de noi dimensiuni
cum Duhul umple cerul cu un popor ceresc;
voi profita de spaţiul, de timpul şi de harul
când încă e o şansă, salvat să mă numesc.
EVADARE DIN COMUN
Îngreţoşaţi de-ambiguă lumină
îşi varsă ochii lumea înapoi
închişi în sine îndărătul zilei
ca la-nceputul naşterii în doi.
Eliberat de zgomote auzul
ţinteşte către linişte un pol –
începe o odihnă de păcate,
că trece pe alături timpul gol;
prilej universal de aşteptare
când cel care aşteaptă e Cel viu;
din mare somn treziţi cu învierea
ni se va pare că-i aşa târziu…
Se vor desparte apele de apă,
cele amare-n stânga celor dulci;
din doi stăpâni te-alege numai Unul
cu pieptul cald la care să te culci.
Nici nu vom fi cu ochii pe alese
ci vechi aleşi din veacuri de asalt
când două lumi se vor desparte cosmic,
se va sfârşi cu ura de înalt.
Din somn comun, vecin cu învierea
vom fi treziţi duios şi selectiv;
ce-a fost comun, se va desparte cosmic
iar timpul sfânt e-un dar definitiv.
ASCUNSELE DIN CERURI ŞI DIN NOI
Ne-ai dat priviri prin lumea nevăzută
cât să vedem doar zecele din sură,
în rest, să nu ne cadă în vreun simţ
discreţii aştri împărţiţi în ginţi;
Ni-ai dat o lume-ngustă de cutreier,
ne-ai stabilit procentele din creier –
cu zece părţi lucrând, e prea de-ajuns
să lenevească  restul în ascuns…
Dar asta am aflat-o-ntr-un târziu
spre capătul de secol cenuşiu
când mă întreb de n-ai ascuns prea mult
sub creier mut – să nu pot să m-ascult.
Sau vrei Tu, Doamne, să ne-arăţi cândva
nouăzecimea din vederea Ta?
Ori ne-ai lăsat o parte din putere
s-o folosim în veci după-nviere?
Ştiinţei mele, gândului meu lent,
credinţa-i e magnific ascendent.
COMPETITIVĂ
Şi tu cais ce te împarţi în muguri
insinuând o naştere din nou,
tu te supui şi-acum creaţiunii,
ascultător ca strigătu-n ecou…
Tu pisc ce ară norii spre apus
slujind prelung model de neclintire,
când eu – un îndărătnic pribegind,
pripit şi nestatornic din zidire!
Tu lanule de pâine, umilind
atâta om cu altruismul tău;
invidiez tăcutele-ţi virtuţi
şi-L laud, revelat, pe Dumnezeu!
Tu versul meu – mai credincios ca mine
Tu, Doamne-a toate bun în toate cele,
fă ca fiinţa mea să nu rămână
cândva, în urma versurilor mele!
PLÂNSUL GEAMĂN
Dar nu s-aprinde lacrima deodată
ca wolframul în ochii amândoi;
pe unu-l simte celălalt că plânge
şi-i plânge plânsul împărţit în doi.
Curg genele ca streşinile casei
şi roua îşi aşteaptă roua-n barbă…
când cea mai grea de sare-o ia-nainte,
cea-ntârziată-o caută prin iarbă;
atunci abia începe plânsul mare
ca ploaia după bură-n apogeu
cu frângere de suflet, ca-n câmpie
copacul răsturnat de Dumnezeu.
Se mai ridică ochii dintre palme
dar pentru-n plâns ţâşnit dintre păcate
El a iertat păcate de femeie
cum pe-ale tale încă le mai poate.
Crescu prea mult inflaţia de lacrimi,
e vremea crocodililor s-abunde;
doar inima dă ochiului izvorul
ce-n marea mântuirilor pătrunde.
CREDIBILUL PEREN
Nici însumi cred că nu îmi sunt credibil
şi nici eram oricât mi-am fost de eu;
aproapele? – el încă mai pretinde,
dar cel credibil este Dumnezeu
şi e Isus ce ne-a clădit credinţa
că timpul morţii noastre s-a scurtat;
spălându-ne-n Iordanul Său de sânge,
suntem la vreme buni de înviat!
Credibil – Duhul Sfânt care inspiră
şi mângâie şi-mbie la crezut,
care cultivă doruri arzătoare
şi pofta de atâta nevăzut;
Credibil e Cuvântul fără goluri
sau pledoarii riscante-n echivoc;
Cuvântul nu-i la bunul plac al nostru
şi nu-i trecut prin bobi şi prin ghioc
Pământul-i plin de-atâta îndoielnic!
Tot ce-i de Sus, e veşnic şi credibil –
e lumea viitoare ce s-alege,
şi e a noastră (dacă…, şi-i posibil!)
STATUS DE VIS ŞI ÎNVIERE
Cred, mamă, că atunci când te visez
sunt deja aproape treaz
încât la schimbul acela de lume
abia de mai apuc să te văd…
Cred, Doamne, că atunci când voi învia
cu o fărâmă de clipă-nainte
te voi visa
şi la schimbul acela de lume
pentru că Tu eşti viu,
cu Tine voi rămâne
în sfânta nesfârşire de mâine!
SĂRITORUL
Sări cât poţi în lungime,
egal de-a curmezişul poţi sări –
şi aceea va fi o săritură pătrată
lipită de un pământ rotund…
Dar n-ai auzit, n-ai ştiut
că nu asta e săritura
în care credeai!
Apleacă-te şi ridică
două bucăţi de meridian,
înfige-le în iarbă
şi leagă-le sus
cu o paralelă la pământ;
sări zilnic până  vei simţi
un fel de zvâcnire-de-tot –
până la susul susului sus
şi acolo desigur
ai să vrei să rămâi cu Isus!
DIN AFARA PĂMÂNTULUI
El e singurul care a venit
din afara pământului
ca să creeze aici o planetă;
El a venit de dincolo de ce nu-i
să ne semene pe deasupra cu stele…
ŞI iar a venit din afara pământului
şi în aceeaşi clipă, din Nazaret.
Viaţa de aici şi-a dat-o celor de-aici
şi S-a întors la cea de sus.
Precum L-am văzut ducându-Se,
tot asemenea, coborând, – noi
urmându-L în afara pământului…
ORIENTARE ÎN SPIRIT
Vreau să-ţi aud bucuria, Doamne,
pentru că mult m-am îndepărtat de hău
şi că sunt pe undeva mai aproape
de albastrul din pisc al ochiului Tău;
sau în alertă lucidă va trebui să mă strigi
că e la un pas prăbuşirea
mascată de muşchi şi ferigi.
Atunci, strigă-mă tare, Isuse,
sau cu blândeţe, ca-n gând
ca nu cumva, tresărind, şi din spaimă,
privirea să-Ţi cadă cu mine, căzând.
RECUPERĂRILE
Şi n-ajunsese un ocean de naşteri –
lipsea înc-o fiinţă de-ntrebări;
disimulând erorile-n cunoaşteri
departe-s azi chiar pentru depărtări…
şi răsfoiam la postulate grave
cu duhul sceptic bântuit de lupi –
să dai de hăuri colţuroase, umezi,
şi să nu ai un munte să le-astupi!
…Dar a venit credinţa dinspre stele
şi Muntele Golgotei de prin zări, –
mi l-am mutat în hăul umbrei mele,
Tu, altă viaţă mi-ai suflat în nări…
Ce om e mai voios decât creştinul,
Isuse, Doamne, sânge fericit!
Ferice de acei ce-Ţi poartă Inul,
curaţi şi gata pentru mântuit!
LA CUMPĂNA LACRIMEI
Să mă lamentez sau nu
când la ştii pe toate, Tu?
Cum să pot să am cuvânt
lângă cel mai mare Sfânt!
Lângă suferinţa Lui
nu mai stă a nimănui.
Cine-ar fi plecat din rai
către cel mai silnic plai
evadând din nemurire
şi riscând pentr-o iubire –
o iubire sângerând
două mii de ani la rând;
şi să vezi curgând în gol
sângele lăsat simbol…
Sfânt al veacurilor Sfânt
leac a toate prin Cuvânt,
să mă lamentez sau nu,
când mă-ntreci în lacrimi, Tu!
ILUZIA FAPTEI
De ce te lauzi c-ai învins ispita
când n-ai puteri de-a mai păcătui?
şi ce izbânzi ai repurtat de-o vreme
când boala-ţi ţine botniţa la zi!
Ce mare lucru să renunţi la chipuri
când chipul tău e-un idol ideal;
şi ce bravură mare ţi-e odihna
când n-ai afaceri, lanuri, oi pe deal.
Ce mai cinsteşti când ţi-ai pierdut părinţii
(e drept, că-i trist când ţi-a murit porunca);
de ce bravezi pe-o temă de sentinţe –
că n-ai furat şi că ţi-e dragă munca.
Întâmplător tu n-ai ucis dar poate
latente auspicii te pândesc;
minciuna, spui că-i doar subiectivul,
poftitul peste gard, e omenesc.
Ce falsă pace-n ţinerea de lege –
îndreptăţirea-şi cere dreptul său,
dar fals mai sună-această mântuire
fără de har, ce-o speri la Dumnezeu!
PANTA RHEI
Totu-i viitură sau prelingeri,
regnuri trec difuz din miez în miez;
timpul se ascute, se lărgeşte,
spaţiul suplu curge-n cel obez…
O Golgotă-n plină mântuire,
şansă-ntr-un continuum nascendi
linişte extrasă din furtună,
aur strălucind după incendii;
doar să mişti pe-o latură divină
şi să cumperi mult şi fără plată –
peste neamuri, se alese Unul
care în curând ni se arată!
Cine s-a-ndoit, să-şi vină-n fire,
El, fără măsura de iertare,
nouă ne-adresează învierea
din cerescul rest de calendare.
Izvorând atunci de prin istorii,
scuturând ţărâna de uitări
vom simţi ca la-nceputul lumii
suflul vieţii tras adânc pe nări.
TRECERILE
Atâtea lumi de trecere-ntr-o alta,
telescopări sporind din nevăzut
precum ideea trece prin idee,
cum clipa – dintr-o clipă de-mprumut
Acea migrare-a spaţiului prin spaţiu
ca florile şi fructul prin tulpini
ca trecerea fiinţei din fiinţă
cum ochi de melci, când plouă prin grădini.
Telescopează razele fotonii
cum numai moartea, trupul lepădat;
din grandioasa taină a-n-vierii
pământu-i plin de Marele-nviat!
TEZAUR DE PREZENT
Cât de prezenţi suntem în lumea noastră,
cât de absenţi, de dincolo de ea!
prezentul e trecutul cel mai proaspăt –
în timp ce-o spun, s-a şi topit în şa.
În dulce miez te-aşteaptă viitorul,
mizează de-i simţi tare temelia;
de-ai pus prezentul gaj pe Ţara-aceea
deja ţi se dilată veşnicia!
Acolo-n Casă vei intra de-a gata,
că ţi-a-nălţat-o un Zidar divin…
prezentul nu-i, sau dacă-abia există,
el poate evada din anonim;
acolo va avea un nume veşnic
în marea bucuria că-i al tău,
chiar moartea îşi va renega statutul
c-a fost un accident al celui rău.
ALEGEREA
Ce fericiţi (că şi-au ales să fie)
cei care beau din apa lui Hristos,
că-n prima dezlegare de morminte
parada învierii e-un colos!
Atât de veseli ei, că pot să vadă
deasupra vieţii alte vieţuiri
cu-n Dumnezeu ce lasă timpu-n pace
să scape liber în nemărginiri;
atât de veseli – pe-o cauţiune
de sânge sfânt prelins pe-un mers murdar
şi-atât de fericit e fiecare
că a mai prins un ultim rest de har!
TALANTUL CINCI
„De ce mi-a dat stăpânul cinci talanţi?
oi fi isteţ, o ştie el mai bine,
că n-a greşit atunci când mi i-a dat.
Dar proorocii spun că mâine vine.
Cred că-i de-ajuns ce-am adunat deoparte,
nici el nu cred c-ar fi făcut mai mult;
e drept să fiu plătit în văzul lumii
să mă cinstească cei ce m-au văzut”
Pe când Tu, Doamne, încă mai întârzii
doar Duhul Tău ‘nainte mergător
ne mustră blând, şi-aproape cu uimire:
„Cum poţi să-L scoţi pe Dumnezeu dator?
Tu ce-ai avut când nu erai niciunde,
din cer tipar te-ai pomenit aşa?
A cui e faima-nţelepciunii tale
şi-a frumuseţii de pe faţa ta?”
…S-a recules la timp, şi-o nerăbdare
de rob umil era în pieptul lui…
Să aşteptăm cu el; Stăpânul vine
şi are-n palme urmele de cui.
LUCIDITATE ÎN SPIRIT
Nu morţii venerabili şi strămoşii
ne mântuie întru credinţa lor
ci Dumnezeu Cel viu, cu adevărul –
şi Dumnezeu nu vine din popor…
Ne mai e teamă de părinţii noştri
sau îi iubim  aşa riscant pe ei –
fetişuri aciuate pe sub ierburi
ce loc ne ţin de crez şi dumnezei.
Cum trage raza ochiul după sine
ne cresc pe drum confuzii de lumini
ce duc mai mult în goluri şi-n mocirle
de se-ngrozesc atâţia ochi divini
Un neam întreg ajunge să se-nşele
blamând curajul sfânt al altui drum
nu numărul (că-i mare) dă ideea
ci doar puţinii drumului cel bun; –
răbdaţi-i printre voi cât mai există,
cuvinte sfinte împlinind din mers –
ei pentru voi o fac şi pentru Domnul
ce munţii de păcate vi i-a şters!
GENEZA CREŞTINĂ
Creştinii sunt
de la-nceputul lumii
Hristos era
cu lumea de-nceput
şi le vorbea
să ştie c-o să vină
să-i mântuie
precum a şi făcut
Hristos era,
că El e Însuşi timpul
la care ne-a chemat
s-alegem noi –
e-o probă,
dacă vrem o veşnicie,
ori saltul scurt
la groapa de gunoi…
Creştinii sunt
pân-la sfârşitul lumii –
şi după, mai ales
în nesfârşit;
răscumpărarea este,
noi, pe-aproape –
chiar dac-aşa de mult
s-a mai plătit!
CURS DE MOARTE ŞI ÎNVIERE
Credinţă, piatră verde şi poem,
ce trăinicie dreaptă în zidiri!
Va trece iute apa care sunt
în delta unui val de mântuiri;
acelui val i-nchin cât am de curs
şi trâmbiţelor pline de-nvieri –
un strigăt răscoleşte prin pământ
osoase gropi uitate până ieri…
Ce-a fost o piatră vie e-o plutire
împinsă ca din cratere în sus
când Norul înviaţilor porneşte
să întâlnească Norii lui Isus
Chiar moartea celor dragi mă-nţelepţeşte,
tristeţea-şi scade vechi dimensiuni –
că Învierea n-ar mai sta-n picioare
de n-am fi noi motive de minuni…
Învaţă-mă să-mi număr zile laice
să văd în mine ce-i de mântuit;
în rest, să am răgazul îndurării
să mai lucrez la despământenit.
Mai ţine-mi, Doamne, cursul despre moarte
ce-l promovează lumea din senin;
ce mulţi absenţi – la cel de Înviere
şi pân-la Marea Zi, aşa puţin!
VIITORUL FINAL
Trecutu-i nostalgie vinovată
şi prea puţin o poartă de regret
când alfabetul se recită singur
şi-aşa puţin mai e din alfabet!
Şi tot ce-aştept în spaţiul întâmplării
mai anevoie vine-a se zidi
când prea e strâns trecutul cu prezentul
se-ntârzie aducerea la zi…
Dar mai puternic este viitorul –
la gândul tăinuit şi de proporţii
că El îmi poate vindeca trecutul
cu vii licori ce nu le fură hoţii!
S-adună-n Una zilele veciei,
în gigantismul ei voi fi şi eu…
Planetă, luminează-te odată,
că viitorul tău e Dumnezeu!
ÎN HARUL CURĂŢIRII
Eu, jumătate pom
şi vânt pe jumătate,
un rest de vorbe roşii pe la poale,
Tot ce-a fost viermănos
a căzut în gura mistreţilor,
ei zic un fel de bogdaproste
şi iar guiţă a furtună.
Dar ce-a fost de căzut
ca o a treia parte din îngeri
a căzut; o nouă luciferiadă
nu va mai fi –
cum merele s-au curăţat de mere,
cum îngerii s-au curăţit de îngeri.
LANDSCAPE
Pe deasupra lumii trec păsările
către o ţară a caldelor făgăduinţi,
toate, o inimă şi-un gând…
Oraşele rămân în propria căldură,
rămân în ţara lor nefăgăduită
de aceea nu au văzul, nici zborul, nici
orientarea acestor păsări de sacru simbol;
Doamne, cât ne mai poţi face
din gânduri, păsări, din speranţe aripi?
Alege-ne după orientarea noastră
de neputinţă a urechii îndreptată spre Tine,
şi a privirii ce ne tot scapă în sus
ridicându-ne o clipă de la pământ
doar atât cât să îndrăznim spunându-Ţi:
„Mai păstrează-ne Tu ţara cea caldă
promisă prin veşnic Cuvânt.
O ELEGIE A ASEMĂNĂRII
Doamne, câtă asemănare cu Tine
am pierdut de-a răzvrătirea minţii!
La Tine nu există confuzie
Tu crezi cu tot infinitul în Tine
dar mai crezi şi-n câte unii din noi;
Tu nu ştii ce e aceea iluzie
pe când eu bântui pe alături
şi-s convins că suntem Amândoi.
Adesea mă mai bucur aiurea
şi adesea aiurea sunt trist;
Doamne, doar Tu ştii ce-i cu mine, cu Tine,
Tu eşti un Dumnezeu realist.
DESCINDEREA
Trăim intens câte-un nivel de viaţă,
elementar, empiric, disperat;
aflând distilării spirituale
puţini ating vitalul distilat.
Un Crist îşi prelucra sacralitatea
dozându-şi omenescul ca fiinţă –
El cobora la îndemâna noastră
pân-la palpabil, să ne dea credinţă.
Dac-ai pierdut la cărţi talantul vremii,
de undeva pândeşte preatârziul
zădărnicind o şansă pentru care
a sângerat în gol pe Munte, Fiul.
La învierea ce despică timpul
şi îl împarte-n moarte sau vecie
pe crucea Lui atotcuprinzătoare
stau braţe-ntinse tuturor şi ţie.
O viaţă-n scurt – cât El să ne cunoască,
o alta cât o mie stă-n răscruci;
un Glas şi-o respiraţie de îngeri
ne va sorbi din aşteptări prelungi.
RĂSFRÂNGERE GENEALOGICĂ
Dacă tu nu, atunci eu
pot să mă bucur, tată,
şi pot să şi sufăr în locul tău;
aş putea cu partea mea din tine
să trăiesc, cum tu,
cu o parte a părintelui tău,
cum noi amândoi,
cu cea a o mie de-ai noştri.
Pot chiar la judecată să vin
cu partea din tine a mea,
cum tu cu o parte de vină
a părintelui tău
şi noi amândoi
cu cea a o mie de părinţi –
mai cu seamă că o spune El
care se îndură
până la al miilea neam
când toate păcatele vor cădea
pe capul jertfit al aceluiaşi Miel.
ALEGERE DE ÎNTREG
Mai alege, Doamne,
câţiva dintre ei,
mai alege restul
şi dintre ai mei!
Ştii că nu eu singur
m-am trezit s-aleg –
Tu mi i-ai dat, Doamne,
ca să fiu întreg.
Mai alege, Doamne,
şi întregul meu
cum Te-alesese Tatăl
Fiu de Dumnezeu.
VARIANTĂ DE SINE
Ins gândit din prefiinţă
fir fragil
pe drum prolix
în plutire îndelungă
ai descins
la punctul fix.
Moartea-i starea
dinainte
ce-a găsit
nativ pretext;
moarte-i dublă
sau e simplă
în divinul Lui context.
Moartea simplă
dă-mi-o, Doamne,
cu-nvierea
cea dintâi;
pân-atunci
cu mine oare
vei putea
să mai rămâi?
SIMŢĂMÂNT DE FRATE
Noi murim pe drumul învierii
anulând pe culmi efectul Crist;
cel realizat spiritual e
fericit, dar lumea-l vede trist.
Lumea-i soră vitregă, s-ar spune,
dar el simte-aceiaşi buni părinţi
care au ca fiică lumea toată
ca şi pe a fiicelor cuminţi;
el e trist c-o lume este tristă,
că se-nveseleşte păgubos.
Ce n-ar da ca lumea să existe
doar din perspectiva lui Hristos.
Ce n-ar da să-ntoarcă spre lumină
feţe multe ca-ntr-un lan gălbui
unde-atâta neam de floare-soare-i
fericit cât noapte încă nu-i.
IERTĂRILE
Sunt tot numai o vină
un bulgăr de păcat;
nici nu mai ştiu, Părinte,
cum e când eşti curat.
Cât am greşit la alţii
abia de-am înţeles,
dar n-am avut curajul
în cale să le ies;
plângând să dau de zâmbet,
eu să mă fac mai mic
să nu-mi sporească vina-n –
cercând să mă explic.
Să-mi recunosc sărutul
disimulând iubiri,
priveliştea, pe urma
nesăbuitei firi.
Încerc la toţi aceştia
târziu să le fiu sol –
şi de n-o fi iertare
căinţa curge-n gol…
Cât am greşit eu lumii
şi Ţie mai ales,
din toţi greşiţii vremii
eu voi mai fi ales?
Cum lumea mea-i mai rară
şi-n ea mă ţin abia.
mai iartă-mă, Părinte,
cu tot cu lumea mea!
IA-ŢI TIMP
Sigur că aripile nu-s ale păsărilor,
ci încredinţate le-au fost ele
spre veşnic discontinuă folosire;
că însuşi cântecul nu le aparţine,
el – o idee de care ele ascultă.
Nici moartea cred că nu e a lor,
ci, un amestec din afară se cheamă ea.
Şi la urma urmelor, cine are urechi să audă:
cu moartea e altceva. Ea nu e o însurătoare,
ea e un lucru mai serios care din vreme
trebuie pregătit. Ia-ţi timp pentru ea
şi gândeşte la altceva, decât ar fi pământul –
că se poate trăi o vreme, două, şi fără el.
ASIGURÂND PE DUMNEZEU
Pentru că Tu ştii, Doamne,
că-i numai o părere
că nu Te-aş iubi;
dar aşa fac eu când mi-e dor:
mă iau cu una, cu alta,
să-mi fie ceva mai uşor.
Aşa se întâmplă, Doamne, aici
când Cel preaiubit e departe –
îţi e tot mai drag, tot mai dor
şi tot mai teamă de moarte.
Ci, eu adesea îţi cânt – şi-am aflat
ceva mai mult despre Tine;
aştept să mă-nveţi mult mai mult
atâta de veşnic şi bine!
PROSPECŢIUNE
Norocul face câte-un singur ou
şi ni-l cloceşte chiar dacă-i de piatră;
noi pe alături ne-agităm de zor
iar câinele emoţiei ne latră.
Ori, şansa, poate e un nor trecând
şi pân-să te atingă, se preface
din nou în norul ce va trece-acum
şi care iar te sare şi te tace.
Voi ca pe-o entitate aşteptaţi
norocul, şansa dată din oficiu
şi invocaţi – mai mult impersonal –
efectul întâmplat dintr-un capriciu;
în timp ce-aşteaptă-n slavă Cineva
şoptind de două mii de ani mereu
să ceri fierbinte şi ţi se va da
că singurul noroc e Dumnezeu.
UN ADĂPOST AL SÂNGELUI
Eu nu mai aveam puterea nici
să merg către moarte
ca Mahomed la munte;
atunci moartea veni la mine
ca muntele la Mahomed.
Eu mi-am găsit refugiul
în propriul sânge împuţinat
m-am adăpostit în plămânii
cu aer poluat;
dar n-aveam puterea încă
să merg spre viaţă
ca Isus către ceruri
şi atunci viaţa porni către mine
precum fecioara spre Betleem,
ca sângele Lui îndestulător
către  sângele meu poluat –
o, trupul meu fără moarte,
sânge născut din nou
în care m-adăpostesc mai departe.
CRIZA DE TREPTE
De sunt doar om
e tocmai ca să-mi scape
un roi de taine
lente-n dezlegări;
voi mai urca
dar nu prea multe trepte,
(spre pomul cunoştinţei
s-a mai murit pe scări.)
Din verbe, imperfectul
extins pe substantive,
asalturi de mesaje –
receptorul precar;
din infinita scală-a
lungimilor de undă –
doar câteva – pe-o viaţă
primită-n scurt ca har.
Să mi s-ascundă raze
pe treptele luminii,
să dau în gol de sunt
prin spaţiul interzis;
culori ştiute surde
ca muzica de stele
să prindă armonie-ntr-un
ochi de mult închis.
Sunt încă om dar iată
că sunt mai mult dorinţă
de infinite taine-n
promise dezlegări;
m-am răsucit să urc pe
posibile trepte –
e riscul fiecărui
de a muri pe scări.
Sunt încă om dar iată
că sunt mai mult speranţa
că nu se moare-aiurea,
că glas de Creator
auzul mi-l va pune
la lucru, şi privirea
pe-un infinit de lucruri
de care ne e dor.
ALEŞII
Ce temeri, temerea de-a nu
ne termina vremelnicia!
dar pe Satana cine-l văzu
cum compromite veşnicia?
– Dar umbrele acelea ce-s
venind din marea suferinţă?
– Sunt ultimul popor ales
dotat cu-n creier de credinţă;
Ei au cerut înţelepciuni
de dincolo de constelaţii,
ei nu-s o lume de minuni –
vă sunt părinţii, vă sunt fraţii;
cum s-au ţinut după Cuvânt
până l-au dus la împlinire,
n-au semănat ogor de vânt
şi n-au cerut îndreptăţire.
Ei se vedeau aşa mărunţi
trecând prin marile înfrângeri,
dar porţi deschise, har de punţi
la timp se populau cu îngeri…
Pe Fiul cine Îl văzu
recuperându-vă vecia,
va recunoaşte cum că nu
mai are preţ vremelnicia.
TREZIRE AŞTEPTÂND
Ne pierdem zilnic şi mărunt în toate,
ne regăsim în Unul când şi când –
jenaţi de-atâta urmă-n derizoriu,
când cresc eternităţile în gând…
Mai bântuim grădina cu păcate,
care-ncotro, cu viaţa în doi peri;
dar vine-un vânt cu duhuri de trezire,
revigorând, cât şapte primăveri!
Cum orice ins e-o viaţă şi-o minune,
se simte-o scuturare de trecut
şi ziua revelaţiei divine
realizăm că nu a mai trecut!
Ne-am da iar trupul, rugului în pieţe
şi nu ne-am renega ca ucenici,
evaluând iar Cele Nevăzute
în ciuda preavăzutelor de-aici!
Poate-i dovada că noi niciodată
nu ne-am pierdut credinţa pe pustii:
noi ştim un Miel, cu mântuirea noastră
scăpând însângerat spre veşnicii!
JOC DE POLARITĂŢI
Poate am fost
măcar o dată sfânt:
o zi din zece mii
sau doar un ceas –
o stare instabilă-n care tot
de zece mii de ori
n-am mai rămas.
E timpul de schimbat
polarităţi –
căderea-n gol e-o stare
pasageră
când restu-i zborul
sfânt şi stăpânit
peste căderea lumii
austeră.
O CRONICĂ DE LUPTĂ
Vreau să trăiesc
în contul veşniciei –
am spus-o, mamă,
că aşa voiam;
te-ai bucurat
că am putut-o spune,
mi-o aminteai adesea
când greşeam.
Dar nu ştiam
ce Goliat întâmpin
şi ce copil, voinţa
şi-a-ncumetat ieşind
la luptă inegală
şi fără scut de îngeri,
de parcă, Uriaşul
ieşisem să-l colind…
Ce greu, să înţelegem
că singuri suntem slabi
şi că dublaţi din urmă
de îndurări cereşti
ne-am îngroşa coroana
cu lauri auriţi –
am ştii, chiar în ruină
că poţi să ne zideşti!
Am şti cum se înnoadă
un duh cu Altul sfânt;
ne-ar mai scăpa privirea
prin zid de veşnicii,
am şti că singur, omul
e-un munte de eşec –
singurătatea-n spirit
e-un drum de asfixii.
Vreau să trăiesc
în contul veşniciei –
am spus-o mamei, Doamne,
şi nu Ţie;
cum ea s-a dus,
eu am rămas cu Tine
ca să Ţi-o spun acum:
Aşa să fie!
LA SFÂRŞIT DE TIMP
Ce ochi judecător de cercetare
a răscolit cetăţile de fum –
Sodoma şi Gomora ca sentinţă
pe care n-o-nţelege nici acum:
Cum, Doamne, ai ştiut să scazi din număr
de n-a rămas nici zecele întreg
din mijlocirea deznădăjduită
sub care flăcări triste se culeg…
Avraame, tu, cu-o rămăşiţ-a lumii
prieten de pământ al celui Sfânt
întreabă iar pe cei care-or să vină
câţi drepţi stau în picioare pe pământ?
Câţi drepţi au fost, să scape Hiroşima
(că-n Nagasaki tare-au mai scăzut!)
şi câţi mai sunt prin târguri şi cătune
Statui de sare, câte s-au făcut
E-atâta zgură, flăcări şi cenuşă
în perspectiva timpului sfârşit
şi câtă teamă nefolositoare
când scade şansa de a-L fi iubit
Deşi El îşi iubea necunoscuţii
ce şi-I zărea prin timpul transparent,
El primul a iubit întotdeauna
dar tu, se pare, n-ai fost prea atent.
Ce trist şi straniu poate să rămână
asemenea iubire scursă-n gol
şi golu-i mare ca o cale largă…
ce şchioapă-i lumea într-un singur pol!
Am să-i trimit iubirii sol de pace
iubirea mea-i pe Golgota c-un pol,
cu celălalt, în pieptul ce se zbate
cât soarelui mai pot să-i dau ocol.
VÂNZĂTORUL DE ISPITE
Noi ne-am luptat întâi cu necredinţa
apoi, crezând, ne-au asaltat curând
cohorte de iluzii dinspre demoni
ispite dulci în cale semănând –
c-o lume de orgolii săturate,
cu bogăţii, alcooluri şi desfrâu
când noi abia plecasem dinspre ele
şi-abia curaţi venisem de la Râu.
şi ca-n Eden, cu glasul tot de miere
ispita cald ne linguşea-n ureche
iar demonul venea tot mai aproape
să facă târgul pe-o monedă veche;
pe treizeci de arginţi tocmise tot –
ne-a spus că vechiul preţ, nu, nu-l mai schimbă,
dar nici să pomenim de Dumnezeu
ca să putem vorbi aceeaşi limbă…
Isus Îşi mai privi o dată palma
şi înc-odată pasu-mi rătăcit
mai rămăsese bun ceva din mine
că urma mea şi palma şi-a privit.
Văzând atunci că ochiu-i robul ceţii,
că mintea mea o mare parte-i somn –
am zis că-s mulţi şi-aşa de răi stăpânii,
dar voi sluji pe-un singur mare Domn
Şi-am zis din nou: ce mare simţ e văzul,
că ochiul-rege nu mai e nebun;
lăsând bastonul alb la tomberoane
porneam spre pisc, mai mirosind a fum…
Eram lucid, mă bucuram prudent,
erou nu eşti pe-o luptă ne-sfârşită –
Doar te căleşti pe-un câmp de încleştări
să fii biruitorul de elită!
CURS DE MOARTE ŞI ÎNVIERE
Credinţă, piatră verde şi poem,
ce trăinicie dreaptă în zidiri!
Va trece iute apa care sunt
În delta unui val de mântuiri;
acelui val i-nchin cât am de curs
şi trâmbiţelor pline de-nvieri –
un strigăt răscoleşte prin pământ
osoase gropi uitate până ieri…
Ce-a fost o piatră vie e-o plutire
împinsă ca din cratere în sus
când norul învierii se porneşte
să întâlnească Norii lui Isus.
Chiar moartea celor dragi mă-nţelepţeşte,
tristeţea-şi scade vechi dimensiuni –
că Învierea n-ar mai sta-n picioare
de n-am fi noi motive de minuni…
Învaţă-mă să-mi număr zilele laice
să vadă în mine ce-i de mântuit;
în rest, să am răgazul îndurării
să mai lucrez la despământenit.
Mai ţine-mi Doamne, cursul despre moarte
ce-l promovează lumea din senin;
ce mulţi absenţi – la cel de Înviere
şi pân-la Marea Zi, aşa puţin!
ÎNTÂMPINAREA
Moarte-i un efort de sine
moartea-i un asalt final;
sunt prea obosit prieteni
să încalec acest cal.
Mai rămân pe-o nouă şansă
dar cu-n şirag mai odihnit –
drumu-i lung, nu pot rămâne
între voi şi infinit.
Mai rămân pentr-o ofertă:
El din nou s-a arătat
cu lungi palme sângerânde
care nu s-au mai uscat;
se lăsă prelins din slavă
pe-un argint de tot plătit,
obiect al dramei Sale – eu,
pe-o muchie de cuţit
balansând în două ape
dar descoperit la timp;
mai rămân pentru-o ofertă:
vine-un mare anotimp!
nici n-apuci un timp de deltă
într-o moarte ca efort,
ziua-aceea nu contează
de eşti viu sau de eşti mort –
una e întâmpinarea
luminoşilor Stăpâni
de ieşi-vom de prin case,
de sălta-vom din ţărâni.
Să rămânem pentr-o şansă,
El din nou s-a arătat
cu lungi palme sângerate
care nu s-au mai uscat.
PREŢ DE SUFERINŢĂ
Şi dacă doar prin suferinţă
s-ajunge Doamne pân-la Tine
binecuvântă-mi-o cum este,
cum dubla moarte mi-o previne!
Şi dacă cei ascunşi sub ierburi
s-au dus, iubindu-mă, departe,
Tu dintr-o singură iubire
poţi subjuga atâta moarte!
Şi tot ce spunem împreună
de suflet crez şi univers,
fă să ajungă şi la alţii:
fă, Doamne, să se facă vers!
GOLURI ÎN SPIRIT
Mi se-nmulţesc spirituale goluri
ca scorburi vulnerabile la vânt
pentru copacul ce se vede falnic,
dar frânt – de-ai spus mai tare un cuvânt!
Obraznic îţi mai e copilul, Doamne,
mă recunosc în el neîntrerupt
când zburd o clipă de mai lungă vreme,
şi-ntors, îţi spun că n-am putut să lupt…
Tu-mi pui în piept medalia dreptăţii
doar pentru că mă-ntorc la Tine-acasă
şi n-am uitat să cred în ploaia sfântă
de binecuvântarea neculeasă!
Când plec, Te uiţi la locul gol şi trist –
a şaptezecea oară câte şapte
şi mi-l păstrezi cu un viţel tăiat
când iar mă-ntorc acasă către noapte;
şi iar câte un gol spiritual
un zid crescut, uşor mi-l desclădeşte…
Tu, vino Doamne, cât nu sunt plecat,
cât timp nu judec iarăşi pământeşte!
IGNORANŢĂ, CĂUTARE, SPERANŢĂ
Ajută, Doamne, ignoranţei mele,
cât sunt (de-o vreme) conştient de ea;
aşa mi-e văzul – şi mi-l cred puternic
dar ştiu că şi mai clar s-ar mai putea.
Ajută, Doamne, căutării mele
să-mi fie drumul scurt şi de folos;
ca unui mag dă-mi călăuza razei
spre largu-mpărăţiei lui Hristos.
Pe drumul unor alte gravităţi
de slava slavei până s-avem parte
ne dă speranţa zilelor veciei
Şi du-ne-apoi cu linişte spre moarte.
SACRALITĂŢI PERENE
Sacralităţi de stat, de gloată multă,
suficienţe-n strai fariseiesc
tixite de tradiţii precreştine
născând un larg pustiu duhovnicesc.
Dar mie-mi strălucea-n închipuire
un adevăr şi simplu şi uşor –
era o stea în formă de Scriptură
şi ea mi-a spus de ce n-am să mai mor;
Şi n-am să mor pentru că El e Calea,
că El e Adevărul suveran
şi n-am să mor pentru că El e Viaţa
iar eu, crezând, I-am încolţit în plan.
Cuvântul spus, El nu şi-L mai întoarce
Cuvântul Lui în formă de scripturi;
lumina Lui te-apleacă-n rugăciune,
te-nalţă-n slava sfinţilor auguri.
Fereşte-mă de falsa modestie,
dar ce-i în mine bun de folosit?
Ceva comun de-a cerul cu pământul
prin Tine, Doamne, am descoperit.
SUPERVIZĂRILE
Prin camera ascunsă după nori
El, nevăzutul stâlp de har al lumii
ne vede pasu-n care ne mişcăm
de când la piept ne-am dat de partea mumii
O cameră ascunsă în senin –
jenant, s-o ştii, să nu te înfiori,
ci să-ţi continui mersul furişat
finalizând propusele-ţi orori.
Ruină-i în cetatea conştiinţei,
în umilinţă – Sfântul Duh retras;
de-ai fi privit în tine şi-n albastru
ţi-ai fi oprit la timp fatalul pas
şi-ar fi venit un înger să te-ajute.
trimis de El – ce te-a văzut de sus
şi-ai fi strigat spre slăvi cu gesturi calde:
„rămân cu Tine, dragul meu Isus!”
ALES DE APE
Din râul larg spre-o nevăzută mare
doar miezul apei e decis s-ajungă;
în rest – mai mult prelingeri de intenţii
sub stări de şovăire îndelungă.
Rupturile de ţărmuri se opun,
pământu-şi surpă bulgări spumegând –
îi dă culoare apei şi-i dă gust
şi-o-nsămânţează parcă din cuvânt,
îi face raiul ei trăit din plin
ademenind-o-n golf cu crâng de peşti
iar apa aceea ce s-a vrut ocean,
se-mpotmoleşte-n fleacuri pământeşti.
Ce-a mai rămas din râu, e-un fir prelung,
un miez al apei lunecat prin apă;
el va ajunge sigur la Ocean –
în Casa Lui sunt larguri să-l încapă.
FUS ORAR TÂRZIU
Senin de nu se ştie
de-i cerul sau de-i balta
şi timpul unge spaţiul
de la o stea la alta,
şi-mbătrâneşte raza,
i se-nvecheşte vestea
din miezul galaxiei
spre lupele acestea.
Ce rar plantată borna
de-a lungul fugii tale!
se depărtează cosmic
momentele astrale –
şi iată că din spate
te-a consumat anostul
iar timpul verii tale
a curs în gol ca prostul;
hălăduirii, scopul
abia de i-l salvezi
când gândul se preface-n
-tr-un fel de ochi să vezi
ce uriaş e-ascunsul
negat de-un trai concret,
ce mărginire tristă-ntr-un
cuget prea încet!
Ca visul de apostol
vizând un loc dintâi
la masa-mpărăţiei
terestre şi lălâi,
E-o oră-a deşteptării
pe-un fus orar târziu;
mă scol pe nevăzute
şi mă apuc să fiu!
De astă dată, Doamne,
e-un ceas spiritual.
Ce şansă mi se dete
să mă trezesc total!
CONŞTIINŢA DE SUPRAFAŢĂ
Să cugeţi absorbit şi concentrat
ca-ntr-un transfer de vremuri şi destin,
ca şi când ţie ţi s-ar fi-ntâmplat
durerea-aceea şi acel pelin…
Dar tu vorbeşti pasiv şi complezent
de lucruri grave şi despre minuni,
şi de-un trecut ce se numea prezent
în care, simulezi că te aduni.
Cum poţi purta pe buze un mesaj
când nu-l mai treci prin spaţiul emotiv?
Veni-va timpul marelui curaj,
dar pentru care n-ai să ai motiv.
Când conştiinţa-i mozaic de hărţi
iar tu rămâi la suprafaţa ei,
n-ai cum să ştii – cu gându-n zeci de părţi,
imensitatea dăruirii, ce-i?
MEDITAŢIA CA RUINĂ SAU REVELAŢIE
Tu binecuvântată meditaţie
stare de graţie a sfinţilor
şi-a penelor inspirate stare de graţie!
Ce ai ajuns pentru unii:
o răstălmăcire demoniacă,
o fântână a minţii
să o aplauzi cum seacă! –
şi-n loc, furişată de mai prejos,
apa subtilă a Şarpelui
ca experiment veninos…
şi vai de cea sete, ce-n cale
îi iese-o fântână nebună
când însăşi cumpăna crede
că apa ce-o scoate bună!
Satana şade pe o piatră
şi-aşteaptă cu bunăvoinţă
supuşii refuzaţi de voinţă…
Ce repede-n lumea-nsetaţilor
apare câte o locuinţă demoniacă –
una lângă alta, cresc o cetate,
o conştiinţă imensă în meditaţie seacă
Vai, ce-a făcut el Doamne,
din stările lumii de graţie,
dintr-un vertical dialog,
din umblarea cu Tine
prin apoteotică revelaţie –
când meditaţia noastră nativă
înclină spre Tine-n uimire,
când ea e marea noastră explozie
a gândului veşnic de mântuire!
Totul e poluat cu atâtea
întoarceri ale lumii pe dos…
mi-i dor, îmi e foame şi sete
de un Mare Statornic:
o, lume tu (încă) secol, hai la Hristos!
– 1999 –
AUTODISGRAŢIE
E orizontul zid de claustrări
şi rotunjit în jos pe lângă umeri;
sunt semne-n oase, Doamne, de căderi
dar niciodată Tu nu mi le numeri.
Da, vine seara sfântă peste noi
şi încă muţi, Noi tot n-am dat la pace;
dar cine mă ajută să mai scriu
de lumea Ta, de care ştii că-mi place,
ba o iubesc! dar iată, câte-un gând
devine brusc un duh iresponsabil. –
Depind de el? sau pot, Isuse bun,
să-ncerc un pact, şi sfânt, şi mai durabil?
Da, un păcat – atât a fost de-ajuns
că n-a putut să mai reziste treapta…
credinţa în balans s-a mai ţinut,
dar cât de mult mai poţi cădea cu fapta!
Ce joc abil, ce furtişag de paşi,
când ies la drum cărările nedrepte!
căderea se lungeşte, tu auzi
un ţipăt rupt a paisprezece trepte…
Şi cât muncisem, Doamne, la urcuş
Şi reuşisem mult să mi Te-apropii
dar un păcat e-adesea de-ajuns
să vezi ce mult eşti la-ndemâna gropii.
Dar vii şi Tu la îndemâna mea
dacă mă-nclin de partea milei Tale
şi-atunci Te-nveseleşti şi-nsemni un timp
şi-un loc de intervenţii cruciale!
RĂMÂNEREA CU EL
O, Doamne, ce nedrept a fost să fie
când semenii aleşi nu Te-au ales!
Cum pot pe altul încă să-l aştepte
slujind cu şapte sfeşnice şi fes?
Iar noi ce te-am primit, Te dăm afară,
Tu iar ne baţi la uşă, Te primim,
dar când să vrei cu totul a rămâne,
găseşti în noi o dragoste de mim.
Puterea ta în Tine de-ai întoarce-o,
cu ce putere ne-am menţine-n mers?
Pământul dacă piere, noi cu cine
am mai rămâne-n loc în univers?
Cred c-am pieri odată cu toţii zeii,
vom şti c-am fost; ei, că n-au existat
decât printre vulgare adoraţii
când zeul se complace inventat.
Tu, ce lucrezi în noi descoperirea,
numit din veşnicie Cel ce eşti,
cel viu, cel drept – dintr-o iubire mare
coborâtor din oştile cereşti,
o scară întinzând peste cădere,
c-o proprie cădere-n golul morţii,
cu plinul învierii peste moarte
ne chemi pe toţi să trecem harul porţii.
Tu – pentru cuie, palmele deschise,
eu mă arăt, în suflet cu-n adânc,
ca să mă umplu pentru veci de Tine
din trupul Tău beau sânge şi mănânc.
O NUANŢĂ A IUBIRII DE SUS
Doar Tu cultivi iubiri nemotivate
când eu mai caut mia de motive;
în marea sete-a mea de revelaţii
tânjesc dup-adăpări definitive.
Am şansa din aproape-n mai aproape,
când stă să cadă ploaia de cortine.
de-a Te gândi până va fi aievea
chiar să ajung să te disting pe Tine.
Ce mulţi sunt cei de dincolo de ceaţă,
greu află lumea pe ce lume e!
se-ntunecă-nainte-n sensul fugii
şi nimeni nu adulmecă de ce.
Cuvântul Tău e-o limbă prea străină?
sau prea departe-s ei de înţeles!
Eu Te pricep atât cât se cuvine
şi Te cunosc pe cât Te-am şi ales;
cunoaşterea cea mare-abia începe
acolo unde scade ce-i ascuns
când eu acum nu am comun cu Tine
decât iubirea care m-a pătruns –
dar câte voi avea pe-un rest de vreme
în slava Ta m-aş prinde rob total
şi nici o teamă n-aş avea mai mare
decât că-ntârzii şi m-aştepţi la mal.
Cum se născuse-atâta piatră moartă
(mă ştii, c-am fost şi eu în matca ei),
Tu ai ieşit la înviat de pietre.
m-ai prins în zid alături cu ai mei.
Pe cel pătruns Tu nu-l mai scapi din rază –
virtute a preceptelor de sus.
De-ar fi s-alegi din nou dumnezeirea,
ne-ai mântui cu-acelaşi Fiu, Isus.
**
că s-a-ntors pe dos pământul
plăsmuit de Creator,
s-a ieşit din veşnicie,
s-a ieşit din viitor…
Eu slujesc la curtea vremii,
mă silesc să-I fiu pe plac,
să rămân cu Împăratul –
iar să-I cânt şi iar să-I tac.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.