Elementele din ea intr-adevar sunt exprimate metaforic (conform nivelului de intelege al auditoriului), insa contextul general este clar. Mai ales ca elementul de legatura este ver. 22, ingroparea bogatului si pe urma se prezinta contextul general de dupa moarte. Repet, desigur personajele si elemente sunt metaforice, insa cadrul general de exprimare e clar.

Sf. Teofilact al Bulgariei talcuieste astfel la „a murit bogatul si a fost ingropat” (Lc 16;22). „…si dupa ce a murit, nu de Ingeri a fost petrecut, ci in iad se coboara. Caci acela care nimic inalt ori ceresc nu a cugetata vreodata, de locul cel de jos este vrednic. Caci prin a zice cum ca s-a ingropat, aceasta a insemnat Domnul, ca si sufletul, locul cel mai de jos si mai intunecos l-a dobandit”

Principiul pildei este pana la urma sa ne arate ca orice fapta a noastra se cuantifica in vesnicie. Orice actiunea are si reactiune(lege fizica) dar in vesnicie. Daca am gandi la fiecare pas al nostru astfel, alta ar fi soarta noastra cand trecem dincolo. De asemenea, un comentariu interesant are si Sf. Ioan Gura de Aur(sec IV) in care vorbeste pe larg, dintr-o perspectiva omiletica, despre acesta pilda. Ideea la care vreau sa ajung, este ca in istoria si traditia bisericeasca, constiinta unei vieti dupa moarte a fost din totdeauna prezenta.

Răspuns FL: Vă înţeleg insatisfacţiile legate de răspunsul meu. Nu am timp acum să susţin un dialog teologic în toată regula, dar pentru că observ că sunteţi şi amabil, şi critic şi circumspect, aşa cum ne-ar sta bine tuturor, într-o relaţie fraternă pe care ne-o impune creştinismul pe care-l profesăm, încerc să vă dau câteva piste de cercetare.

Într-adevăr, nu scrisesem nimic despre scopul pildei, pentru că am contat pe faptul că morala acestei pilde este înţeleasă de oricine, aşa cum reiese din ultimele ei versete. Ea ne învaţă că singurul timp de îndreptare a soartei noastre este în viaţă, iar după moarte nu mai există nici o posibilitate de schimbare. Altfel spus, între cele două locuri este o prăpastie mare. Nu se mai poate trece dintr-un loc în altul, şi nu există un loc intermediar de purificare. Moartea ne situează definitiv într-una din cele două direcţii („la dreapta”, sau „la stânga”, după tradiţia iudaică a despărţirii celor două căi la mormânt (cf. „Discurs despre Hades”, atribuit lui Josephus / Hyppolitus http://en.wikisource.org/wiki/Discourse_to_the_Greeks_concerning_Hades ).

Pilda a fost intenţionată de Iisus (aşa cum apare în introducerea ei) pentru fariseii care făceau mare caz în teorie de spiritualism, dar în practică erau foarte materialişti şi egoişti. Pilda ne învaţă că, dacă alegem în viaţa aceasta, în mod egoist, „lucrurile bune” (bogăţia, confortul, petrecerile, etc.), fără să ne pese de cei defavorizaţi, riscăm să ne croim o soartă tragică în lumea viitoare. Invers, unii pe care astăzi nu dăm doi bani, şi de care ne încurcăm (asemenea nenorocitului Lazăr, care nu avea nici bani de prohod), ar putea moşteni fericirea veşnică… Şi o altă lecţie importantă, că în viaţa aceasta, singurul ghid sigur pe care-l avem spre soarta cea bună este Sfânta Scriptură (textual, „Moise şi Profeţii”, denumirea iudaică a Bibliei, uzuală până astăzi: Mt 5:17; 7:12; 22:40; Lc 24:44; In 1:45; FA 24:14; 28:23; Rom 3:21). Dacă cineva nu ascultă de cuvintele Scripturii, „nu ar crede nici dacă ar învia cineva din morţi”.

Este interesant de observat că bogatul fariseu, până şi în văpaia gheenei se adresa Părintelui Avraam, şi nu lui Dumnezeu, ceea ce este semnificativ pentru religiile populare. Până astăzi în iudaism se crede că mântuirea este în mare parte determinată de meritele strămoşilor. În fine, la cererea bogatului de a trimite pe Lazăr la fraţii lui, ca să-i avertizeze, Părintele Avraam răspunde negativ, afirmând că dacă cineva nu ascultă de Tora şi de Profeţi, nu ar crede, nici dacă ar învia cineva din morţi. Această referire la înviere arată că singurul mod în care un suflet poate ieşi din starea zugrăvită în poveste, este prin înviere, şi nu printr-o vizită fantomatică, sau prin „materializare” vaporoasă de inspiraţie spiritistă. Cam acestea sunt învăţăturile pildei, toate fiind interconectate.

Spuneam că aceasta este o poveste, dar cred că nici poveste nu poate fi numită, fiind prea scurtă. Este mai degrabă o anecdotă pioasă, pe care Iisus a preluat-o din mediul fariseic, pentru a-Şi ilustra învăţătura. Cândva am găsit o poveste asemănătoare, scurtă şi moralizantă, într-o veche carte de citire (cred că era din perioada interbelică). Povestea (la fel de scurtă, o anecdotă foarte instructivă) se numea „Mama Sfântului Petru”. Nu cunosc sursa ei originală, dar anecdota este fascinantă şi profund creştină, în ciuda caracterului evident fantastic:

„În timp ce Sf. Petru se plimbă cu Domnul prin rai (ca în multe alte bancuri serioase), îşi manifestă nemulţumirea la auzul veştii că mama sa a fost destinată la iad. Domnul îi răspunde că nu s-a făcut nici o greşeală, dar că sentinţa se poate verifica. Atunci Domnul trimite repede un înger puternic ca s-o scoată pe mama Sf. Petru din văpăile iadului care era undeva într-o prăpastie abruptă, chiar la marginea raiului. Îngerul a zburat glonţ spre ea, în fundul prăpastiei, şi a răpit-o iute, în timp ce se întorcea să zboare înapoi. În clipa aceea, minune, o mulţime de alte suflete de femei se prinseseră ciorchine de ea, încât îngerul avea acum o povară uriaşă. Dar în ciuda acestei ponderi, îngerul bătea din aripi cu succes şi bucuros de rezultat. Adâncimea însă era foarte mare şi în timp ce îngerul urca, mama Sf. Petru reuşea, din când în când să se descotorosească de câte o femeie care se ţinea de picioarele ei.

Dar cu cât ciorchinele de suflete devenea mai mic, cu atât îngerul era mai obosit, deoarece povara devenea mai grea pe măsură ce se micşora… Când în sfârşit, îngerul a ajuns cu ea la buza prăpastiei, ca s-o ridice sus, epuizat şi transpirat, femeia a reuşit să arunce înapoi pe ultima surată care se mai ţinea de ea. În clipa aceea, mama chelarului a devenit atât de grea, încât puternicul înger a scăpat-o înapoi, pur şi simplu. În timp ce apostolul cheilor priveşte uluit scena, Domnul i se adresează: „Eşti sigur că s-a făcut o greşeală” ?

Ce a intenţionat autorul acestei anecdote? Să ştim că în rai ajungem nu atât de mult căutând salvarea noastră, ci salvarea altora. Că legea aceasta se aplică tuturor, şi sfinţii nu pot salva prin mijlocirea lor nici pe cei mai apropiaţi. Şi multe altele. Foarte probabil că autorul acestei triste anecdote credea în supravieţuirea sufletului în moarte, aşa cum şi autorul anecdotei spuse de Iisus trebuie să fi crezut. Dar miza teologică a ilustraţiei nu este confirmarea sau infirmarea dogmei spiritualiste, sau a existenţei chinurilor veşnice după moarte, ci învăţături ca acelea pe care le-am menţionat. Restul este material literar decorativ.

Nu mă mir că autorii pe care-i citaţi credeau într-o supravieţuire reală a sufletului în moarte şi în realitatea iadului pentru sufletele celor păcătoşi, după moarte.

Eu v-aş sugera să faceţi rost de volumele lui L. E. Froom („The Conditionalist Faith of Our Fathers” http://www.amazon.com/conditionalist-faith-our-fathers-conflict/dp/B0007EMELW/ref=sr_1_1?ie=UTF8&s=books&qid=1258677288&sr=8-1-catcorr ), care reprezintă o istorie exhaustivă a dezvoltării doctrinei despre nemurire în era creştină, menţionând şi rolul formativ al părinţilor şi al teologilor.

De asemenea, dacă veţi căuta într-o bibiotecă teologică volumele lui Euseviu Popovici, de Istorie a Bisericii Universale, veţi găsi la discuţia despre nestorieni, că aceştia, fiind nişte sirieni schismatici, conservau unele credinţe şi practici mai vechi ale bisericii siriene, între care se menţionează şi „psihopannihia” (credinţa că între moarte şi înviere, sufletul doarme – o credinţă pe care noua ortodoxie bizantină o condamna, şi pe care şi Calvin a condamnat-o (ceea ce dovedeşte că persista în sec. XVI, probabil redescoperită datorită popularizării Bibliei: http://www.godrules.net/library/calvin/142calvin_c9.htm

Tot în volumele lui Euseviu Popovici (probabil în vol. II) veţi găsi că printre „ereticii” pe care Origen (!) se apucase să-i corecteze pe la sfârşitul secolului al treilea, erau „tnitopsihiţii” (cei care cred că sufletul moare). între creştinii din Arabia. Mult mai târziu, Sophronios, patriarh al Ierusalimului, susţinea aceeaşi credinţă psihopannihită, ca şi vechii sirieni. Spiritualismul a găsit teren în teologia creştină prin intermediul gnosticismului. Gnosticii au fost respinşi în cea mai mare parte, dar când unii dintre părinţi şi învăţători (în special Origen) au început să interpreteze Biblia în lumina neoplatonismului, ca şi gnosticii, Biserica nu a fost pregătită să facă faţă ereziei spiritualiste. Deşi parte din învăţăturile lui Origen au fost condamnate, ele au constituit permanent o mare tentaţie pentru părinţi… şi pentru nepoţi.