1. Lc 16 – pilda bogatului…

2. Ev 9;27 – „Si precum oamenilor este randuit sa moara…”. Pe marginea acestui verset, am citit urmatoarea observatie: „si apoi urmeaza judecata”, acel „mai apoi” desemneaza in limba greaca un timp foarte scurt, sau intr-o alta formulare. „Si precum oamenilor este randuit sa moara SI IMEDIAT APOI urmeaza judecata”.
3. In Biserica Prima a existat tot timpul constiinta unei vieti imediat dupa moarte. In sec IV era cristalizata clar aceasta conceptie. Cu siguranta ca daca ma uit la apologetii sec I-II, de asemenea cu siguranta gasesc argumente.

Răspuns FL: Sunt de acord să trecem această doctrină a nemuririi condiţionate prin sita cea mai deasă a Bibliei, să vedem ce mai rămâne de ea.

Referitor la Luca 16, Dvs personal v-aţi exprimat: „pilda bogatului”. Dacă e pildă, atunci se supune rigorilor unei pilde. Ca şi o fabulă, parabola nu trebuie să fie realistă şi adevărată în scenariul ei, cel puţin nu toate elementele trebuie să fie semnificative şi didactice, ci doar morala sau mesajul ei.

Folosind verbul tartarosas (care a fost tradus cu „a aruncat în Adânc”), Petru (2 Pt 2) descrie pedeapsa îngerilor infideli, folosind imaginea greacă a Tartarului, carcera mitologică din Hades, unde sunt închişi Titanii, care s-au răzvrătit împotriva zeilor. Ce ne învaţă acest limbaj? Că mitologia greacă era adevărată în această privinţă? Mai degrabă ne învaţă că pentru a transmite mesajul divin, Biblia foloseşte limbajul cultural omenesc, limbaj care este imperfect în sine, dar care se adaptează la puterea transmiterii mesajului divin.

Ce învăţăm din pilda lui Iotam (Judecători)? Că viţa, spinul şi măslinul au o viaţă conştientă şi vorbesc între ele? Biblia este plină de metafore şi pilde, iar acestea trebuie înţelese potrivit scopului lor. Chiar în acelaşi capitol (Luca 16) apare mai întâi pilda ispravnicului necredincios, pe care Iisus în final îl dă drept exemplu ! Din punct de vedere moral, ispravnicul este o catastrofă. A furat până a fost prins, şi după aceea, a fost destul de inteligent ca să continue în acelaşi fel. Stăpânul LUI l-a lăudat totuşi, fiindcă a ştiut să se „descurce”. Iisus spune pilda cu un scop precis, arătând că tote ce avem noi sunt de fapt bunuri ale lui Dumnezeu, pe care noi le administrăm. Dacă le considerăm ale noastre, înseamnă că am delapidat pe Stăpânul de drept şi că ele au devenit „mamona nedreptăţii”. Mai putem face ceva totuşi, împărtăşind altora din aceste bunuri… Aceasta este morala. Dacă cineva ia însă morala cealaltă, a ispravnicului din pildă, nu a lui Iisus, se va trezi la învierea păcătoşilor cu adevăratul sens al parabolei.

La fel este şi cu parabola săracului Lazăr şi a bogatului „Luzăr”… La origine, ea este mai degrabă o poveste fariseică, decât o parabolă, pe care Iisus a preluat-o, tocmai pentru a ilustra un mare adevăr, adresându-se în mod ironic, tocmai fariseilor (Lc 16:14 etc.). Saducheii nu credeau nici în supravieţuirea sufletului, nici în înviere, ci numai în nemurirea naţiei. Fariseii credeau şi în nemurirea sufletului şi în înviere, şi aveau multe poveşti despre care credeau că au aceeaşi autoritate ca Scriptura. De aceea Iisus a ales să le răspundă în stilul lor, la fel cum saducheilor, care nu credeau în înviere (pe motiv că în Pentateuc nu există o referire expresă, iar ei credeau doar în inspiraţia Pentateucului), le-a răspuns pe limba lor, din Pentateuc (cf. Lc 20:27-40).

Elementele pildei sunt în mod evident fantastice. Folosirea numelui Lazăr nu este un argument al istoricităţii, ca şi numele Bulă, Iţic, Sf. Petru, care apar în poveşti şi anecdote populare.

Ideea aşezării Gheenei în locuinţa morţilor în vecinătatea raiului, dar despărţită de o prăpastie mare, este o fabulaţie evreiască nouă, deoarece în profeţi, chiar când se preia imaginea Şeolului (Locuinţei Morţilor) din mitologia populară, în special pentru uzul poetic al referirii la moarte, Gheena nu este asociată cu Hadesul. De fapt, Gheena încă nu se inventase, ca imagine mitologică. Termenul acesta este o elenizare a expresiei ebraice Ghe-Hinom (Valea lui Hinom), care era situată undeva la sud-vest de Ierusalim, un loc al jertfelor umane idolatre, pe care regii credincioşi l-au profanat, transformându-l în groapă de gunoi. De la acelaşi termen vine şi în arabă cuvântul Giahannam (gheenă, iad).

Imaginea răcoririi limbii, cu degetul muiat în apă este dincolo de orice credibilitate. Dacă bogatul este o fantomă, un spirit descarnat, cum de i-a rămas limba, şi cum se poate chinui un spirit în văpaia focului – bine ştiind că focul este un proces fizic, nu spiritual? Iar Lazăr, dacă este spirit, cum de are degete? Şi Avraam, cum de are un sân atât de mare, încât îi ţine în el pe toţi evreii credincioşi (mai nou, şi pe creştini)? Dar argumentul definitv, pe care nici Iisus Însuşi nu-l putea contrazice, fiindcă El n-a „venit să desfiinţeze … Profeţii”, este că Biblia arată foarte clar că Avraam, Iacov etc., nu au ajuns încă la viaţa şi fericirea veşnică, deoarece despre ei se spune clar că sunt inconştienţi, nu-şi mai pot recunoaşte urmaşii (Is 63:16). În concluzie, pilda este pildă, şi morala ei contează, nu istoricizarea detaliilor.

Referitor la textul din Ev 9:27. Expresia la care vă referiţi („după…”), în greacă este metá de [tauta / touto]” şi indică doar succesiunea acţiunii în timp, indiferent de durată. În Ex 2:23, de exemplu (v LXX) se referă la o perioadă îndelungată. Biblia afirmă că Dumnezeu a rânduit o „zi a judecăţii”, un timp anumit, nu este judecat fiecare la moarte, sau imediat după aceea, ca în mitologie egipteană a lui Osiris (FA 17:31; Ap 14:7; 1Pt 4:17; Da 7:26). Când vine judecata, fie că suntem în viaţă, fie că am murit, suntem judecaţi în absenţă, fiind reprezentaţi de avocatul nostru Iisus, dacă ne-am împăcat cu Dumnezeu prin El. Dacă nu avem Avocat, prezenţa noastră oricum nu este necesară, deoarece tribunalul ceresc are informaţii exhaustive despre noi, în imaginile cele mai clare „3D”.

[Între timp, Pro(-)scris îmi atrage atenţia asupra cărţii excepţionale a lui Cullmann, care a fost tradusă şi în româneşte: Nemurirea sufletului, sau învierea morţilor? http://www.scribd.com/doc/2033324/Oscar-Cullmann-Nemurirea-sufletului-sau-invierea-mortilor ]

Mulţumesc, Pro-Scribd ! Linkul indicat duce la cartea lui Cullman, un „teolozaur” modern, care în multe feluri a restituit creştinismului demnitatea, împotriva „demitologizării” bultmaniene, şi împotriva filozofiei mistice spiritualiste în care creştinismul tradiţional se încurcase din primele veacuri. Deşi traducerea românească afişată pe web are nu puţine greşeli ortografice, slavă Domnului că există totuşi cartea. Lectură plăcută oricui va avea răbdare suficientă să urmărească argumentele biblice şi teologice ale lui Oscar Cullman, teologul care subliniază învierea ca singura speranţă de nemurire. Merită mai multă atenţie decât oricare alt Oscar.