mai 2022
D L Ma Mi J V S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
112
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Home/Articole/PROFESIONAL/Vechiul sit TornaFratre/Nemurirea sufletului şi învierea (4)

Nemurirea sufletului şi învierea (4)

Nu cunosc istoria lui Popovici, insa nu contest autenticitatea informatiei(am studiat manuale: Pr. Ramureanu- cel mai avizat istoric pe sec. IV, N. Chifar, Ioan Vasile Leb). Faptul ca provine undeva din Siria, ma duce cu gandul la faptul ca aceasta conceptie are radacini gnostice, mai ales ca vine din partea orientului, foarte bogat in tot felul de credinte. Insa in Biserica Primara, ca fiind cea intemeiata de Hristos pe Cruce nu gasim teoria „tnitopsihiţilor” ca facand parte din crezul Bisericii. Legat de acest context multumesc pt reperele bibliografice pe care mi le datzi. Insa cugetand la acest subiect mi-a venit un gand legat de evenimentul Schimbarii la Fata, cand Iisus statea de vorba cu Moise si Ilie in mod real, desi inca Mantuitorul nu se jertfise(erau deplin constitenti si cu memorie). Vreau sa comentati acest eveniment din perspectiva conceptiei dvs despre viata de dincolo.

De asemenea, ma gandeam la locurile din Scriptura cand Iisus vorbeste despre viata vesnica. „Si aceasta este viata vesnica…” (In 17,3). Tot timpul cand ni se vb despre acesta indatorire spirituala, eu inteleg ca o realitate ce vine imediat dupa moarte(cel putin asa se si lasa de inteles din Biblie). Rapirea Sfantului Ap. Pavel pana la al treilea cer, si exprimarea apofatica a celor ce sunt dincolo, reprezinta o realitatea care se manifesta in paralel cu viata noastra si pe care Dumnezeu a pregati-o celor ce-L iubesc pe El Astfel nu pot explica dorinta aceluiasi apostol de a trece dincolo, atunci cand spune ca pt el moartea este un castig, intrucat se duce la Hristos(nu vad sensul afirmatiei daca dupa moarte intrii intr-o stare de incostienta).

Referitor la nemurirea sufletului. Eu cred in asa ceva, intrucat Dumnezeu-Cel-Nemuritor este cel care a dat-o asupra omului. Hristos prin persoana Sa divino-umana, stim ca preia umanitatatea cazuta in pacat si o indumnezeieste. Amintesc de o expresie frumoasa a Parintilor filocalici: „Dumnezeu S-a facut om, ca sa-l faca pe om dumnezeu prin har”. Deci omenitatea indumnezeita a Mantuitorului, este garantia ca in viata de dincolo vom fi beneficiari acelorasi proprietati pe care Iisus le-a aratat ucenicilor dupa Inviere(trupurile pnevmatizate). Astfel nu cred ca putem crea o tipologie intre seol(locul unde asteptau dreptii pe Iisus) si segmentul de timp petrecut de suflet intre moarte si momentul eshatonului. Intrucat Mantuitorul prin Invierea Sa, tocmai ca inlatura orice forma de moarte, de inconstienta, de somn in schimbul vietii vesnice si a comuniunii cu El.

Asadar, Mantuitorul prin asumarea umanitatii de catre El, ne face si pe noi partasi acelorasi privilegii (nu cred ca Hristos-omul este intr-o stare de inconstienta, si Hristos-Dumnezeu sta in Sf. Treime). Trecand un pic si prin invatatura despre Biserica, vreau sa spun inainte de toate un lucru. Biserica este prelungirea Trupului lui Hristos in lume(timp). Prin Sfintele Taine ne impartasim din Harul Duhului Sfant dand si un profund caracter eshatologic Bisericii. Timpul liturgic scurs in Biserica, pana la urma reprezinta restaurarea eshatonului in actul de creatie, facut posibil tot de catre Iisus. Deci viata vesnica o putem pregusta inca din viata de pe pamant(Iar daca acuma demonii va asculta, sa stiti ca a ajuns Imparatia lui Dumnezeu la voi…am parafrazat pe Marcu.

Raspunsul meu este evaziv, insa ma bazez pe faptul ca intelegi ce vreau sa spun. Iar ca sa inchei printr-o fraza frumoasa, Talasie Libianul, Filocalia 4 spune asa:”Stranie minune se intampla pe pamant ca: Dumnezeu locuieste pe pamant si omul in Cer”.

Răspuns FL: Referitor la speculaţia că vechea Biserică din Siria ne-ar duce cu gândul la gnoză, ar trebui ştiut că gnoza este în esenţă spiritualistă. Toţi gnosticii au crezut în esenţa spirituală, divină, nemuritoare a omului. Pentru ei, omul este un spirit, parte din divinitate, încarcerat în temniţa trupului pentru un timp. Teoriile lor semănau mult cu ale lui Origen şi cu ale mormonilor de astăzi. Tocmai în neoplatonism, de unde s-au inspirat gnosticii, se află şi inspiraţia unor părinţi din primele secole.

Dimpotrivă, doctrina „adormirii sufletului” (care în fapt este o metaforă a pauzei, a hiatului existenţial), şi care practic este echivalentă cu a tnitopsihiţilor, este specifică scrierilor apostolice (Mt 9:24; Mc 5:39; Lc 8:52; In 11:11-14; FA 7:60; 1Cor 15:6, 18, 20, 51; 1Tes 4:13-15; 2Pt 3:4), care folosesc metafora adormirii, când este vorba de moarte, aşa cum face şi Vechiul Testament (Dan 12:2.13). Chiar şi termenul românesc cimitir, vine, prin intermediul latin (coemeterium), de la termenul grecesc koimeterion („dormitor”). Ca relicvă, metafora adormirii se foloseşte şi astăzi în slujbele pentru morţi, dar numai ca eufemism referitor la adormirea … trupului. Dacă însă există un suflet nemuritor, atunci aceea este partea esenţială a omului, nu trupul, şi ar trebui să vorbim despre plecarea acelei entităţi, nu despre adormirea trupului.

Am studiat serios Noul Testament, ca şi Vechiul, dar nu găsesc în Scriptură nici o dovadă că oamenii lui Dumnezeu, profeţii sau apostolii, sau primii creştini, ar fi avut o doctrină a nemuririi naturale a sufletului. Aceasta este cu siguranţă cea mai mare minciună pe care au înghiţit-o şi creştinii. Toate religiile păgâne au crezut şi cred în nemurirea sufletului. Când o credinţă este foarte populară, este suficient pentru a fi suspectă. Credinţa Bibliei nu este populară.

Referitor la vizita lui Moise şi Ilie cu ocazia Schimbării la Faţă a lui Iisus, ghicitoarea este simplă. Amândoi aceşti vizitatori cereşti au venit nu ca nişte duhuri. Nu întâmplător, Ilie este omul care nu a murit, ci a fost înălţat la cer fără moarte (4Regi 2:11-12), asemenea lui Enoh (Ev 11:5). Iar Moise este iarăşi un caz special. Despre el este scris că a murit în secret, pe munte, fără martori şi fără slujbe, că Dumnezeu l-a înmormântat şi nimeni, niciodată nu i-a aflat mormântul (Dt /5Moise 34:5-6). Ne putem imagina că a fost căutat de rude, de prieteni, dar corpul lui nu s-a găsit. O cheie cu privire la soarta trupului lui Moise se găseşte în Epistola lui Iuda (v.9), unde aflăm că Arhanghelul Mihail a venit să-l ia, iar diavolul i se opunea. Singura concluzie logică este că Arhanghelul venise ca să-l învie şi să-l ia apoi la cer, ca pe Enoh, iar diavolul se împotrivea, pe motiv că este nevrednic de o asemenea onoare. Episodul apare şi într-o povestire tradiţională iudaică, despre Înălţarea lui Moise. În orice caz, faptul că Moise a fost trimis la Iisus împreună cu Ilie, despre care ştim că era viu, nu murise niciodată, cea mai rezonabilă concluzie, este că şi Moise era viu, că fusese într-adevăr înviat. Dacă cei doi vizitatori ar fi fost duhuri ale morţilor, şi nu fiinţe vii, îmbrăcate în slavă, atunci întâlnirea lui Iisus şi a apostolilor cu aceste duhuri ar fi fost un păcat de moarte:

Lev 19:31 „Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru.

Deut 18:10-12 Să nu fie la tine nimeni care să… aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descîntător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urîciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta.
1Cr 10:13 „Saul a murit, pentrucă s’a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvînt nu l-a păzit, şi pentrucă a întrebat şi a cerut sfatul celor ce cheamă morţii. (cf. 1Sam 28)
2Împ / 4Regi 21:6 [Regele Manase] … se îndeletnicea cu ghicirea şi vrăjitoria, şi a ţinut la el oameni cari chemau duhurile şi ghiceau viitorul. A făcut din ce în ce mai mult ce este rău înaintea Domnului, mîniindu -L. 2Cr 33:6 „…umbla cu descîntece şi vrăjitorii, şi ţinea la el oameni cari chemau duhurile şi cari -i spuneau viitorul. A făcut din ce în ce mai mult ce este rău înaintea Domnului, ca să -L mînie.
2 Împ / 4 Regi2 23:24 „Mai mult, Iosia a stîrpit pe cei ce chemau duhurile, pe cei ce spuneau viitorul, terafimii, idolii, şi toate urîciunile cari se vedeau în ţara lui Iuda şi la Ierusalim, ca să împlinească astfel cuvintele Legii, scrise în cartea pe care o găsise preotul Hilchia în Casa Domnului.”

Referitor la definiţia din Ioan 17 a vieţii velnice, acolo ni se vorbeşte metonimic despre condiţia şi calitatea vieţii veşnice. Deja m-am referit la aceasta în posturile anterioare.

Cazul răpirii lui Pavel nu are legătură directă cu subiectul nostru. „Răpirea sufletească” este o referire la ceea ce tehnic se numeşte extaz profetic, o stare asemănătoare cu transa, indusă celor care au darul profeţiei. Subiectiv, aceştia trăiesc experienţa unei răpiri reale, ca şi cum ar migra sufletul lor în alte spaţii. În realitate însă, toate aceste vedenii au loc în propria lor minte (Daniel 4:10, 13; 7:15), dar nu ca nişte halucinaţii omeneşti, ci induse pe cale supranaturală, de la Dumnezeu. Vedenia lui Pavel a fost pentru propria lui încurajare, nu pentru Biserică, de aceea i s-a poruncit să nu povestească descoperirea. El însuşi nu ştia ce să spună, dacă această „răpire” a fost în duh, sau în trup. Probabil, experoenţa a fost fără martori. În orice caz, nu este relevantă pentru starea omului în moarte. Cei care dorm, indiferent dacă visează sau nu, sau cei care sunt „plecaţi” în viziune nu sunt părăsiţi de suflet, altfel, potrivit concepţiei populare, ar trebui să fie morţi, nu adormiţi sau în transă. (Moartea însă nu este un somn real, este doar comparată cu somnul).
Dorinţa lui Pavel de a fi cu Christos am explicat-o deja. Durata stării de inconştienţă a celor morţi este un timp care se scurge numai pentru noi, pentru creierul şi măsurătorile noastre. Dar pentru cel mort. trecerea timpului, oricât de lungă, nu mai este simţită, fiindcă nu mai este un creier viu care s-o înregistreze. Cel care se trezeşte la înviere, simte că a trecut doar o clipă, că trecerea a fost imediată, tocmai pentru că nu există conştienţă în moarte. Este mai profundă decât cel mai adânc somn fără vise.
Dar în realitate, Pavel avea o dorinţă mai mare decât aceea de a muri ca martir, pentru a se întâlni cu Iisus. El spera şi dorea mai degrabă să apuce în viaţă ziua Venirii Domnului şi să fie luat la cer fără moarte (1Tes 4:17; 1Cor 15:51-54; 2Cor 5:2-4). Starea în moarte nu aduce nici o fericire, ci fericirea se află dincolo de moarte. Cel care moare, sare peste această stare, în sens subiectiv, pentru că nu mai are cu ce s-o înregistreze, n-o mai simte, n-o mai măsoară. Dar moartea în sine nu este un prieten, ci este un vrăjmaş care va fi înfrânt ultimul (1 Cor 15:26).

Ideea că umanitatea căzută este îndumnezeită prin Christos nu am găsit-o în Scriptură. Nimeni nu poate fi îndumnezeit. DIstanţa dintre Creator şi creatură nu poate fi trecută decât într-un singur sens: Creatorul se apropie de creatură. Omul nu poate fi îndumnezeit, ci prin mântuire primeşte statutul şi realitatea perfecţiunii originale date omului la Facere. Poate primeşte chiar mai mult, de ce nu, dar nu devine Dumnezeu. Ideea îndumnezeirii vine de la Şarpe, care a zis: „veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3)

Expresia filocalică este frumoasă, dacă o luăm în sens poetic, dar realist vorbind şi biblic, este nulă, este o imposibilitate. Natura divină nu se poate căpăta. Dumnezeu are o natură fără început şi fără sfârşit, atotputernică şi dincolo de orice cuget omenesc. Omul nu poate fi transformat într-o fiinţă fără început şi atotputernică, de moment ce el este o creatură, care are început şi puteri limitate. Altfel spus, Dumnezeu Însuşi nu poate crea un alt Dumnezeu. Christos şi Duhul SFânt sunt una cu Tatăl din veşnicii, fără început. Ei nu sunt fiinţe derivate sau îndumnezeite.

Singurul mod în care ne putem „îndumnezei” este acela al caracterului, al chipului moral al lui Dumnezeu în noi. În această privinţă vorbeşte Petru despre o anumită „împărtăşire cu natura divină”, prin Duhul Sfânt (2Pt 1:4). Aşa că maxima filocalică este adevprată într-un anumit sens, atât cât îi este dat omului să semene cu Dumnezeu, purtându-i chipul, dar nu identificându-se ca natură.

Dacă ne referim la Iisus ca Om, desigur că vom avea parte de o transformare a acestui trup. Dar nu ştim exact în ce măsură şi cum. Trebuie să ţinem cont de un factor foarte important. Iisus era şi este Dumnezeu, avânt un control absolut asupra trupului Său omenesc. Noi vom redeveni oameni, vom fi ca îngerii într-un anumit sens (Mt 22:30), şi ca Iisus, în alt sens (1 In 3:2). Dar nu vom fi dumnezei vreodată, în mod sigur. Numai o concepţie foarte joasă despre Dumnezeu poate admite o asemenea posibilitate pentru om.
Sunt multe de discutat aici, dar mă tem că alunecăm într-o polemică filozofică sterilă, părăsind reperele biblice. Nu am afirmat niciodată că „Hristos-omul este intr-o stare de inconstienta, si Hristos-Dumnezeu sta in Sf. Treime.” Hristos a fost în stare inconştientă doar în moarte, ca om, dar ca Dumnezeu nu a murit niciodată, nici nu poate muri. La înviere, de asemenea, El a înviat ca om şi a redevenit conştient. Când a înviat, El a declarat că nu a fost la Dumnezeu în acea pauză (Ioan 20:17).

De acord cu ce spune Talasie, pentru că prin Christos, Dumnezeu a coborât pe pământ (la fel s-ar putea spune şi prin Biserică, dar numai în sens spiritual, adică prin acei adevăraţi credincioşi care sunt cu adevărat trupul lui Christos; instituţiile moştenesc destule şi de la Scaraoţki şi sunt în esenţă omeneşti). De asemenea, credinciosul identificându-Se cu Christoszul înviat şi înălţat, trăieşte „în cer”, este cetăţean al cerului (Ef 1:3; 2:6).

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.