mai 2022
D L Ma Mi J V S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
99
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Metafora euharistiei

Răspuns: Greşeala tuturor tradiţionaliştilor (şi nu numai) în acest caz, este că preferă să înţeleagă vorbirea metaforică a lui Iisus în sens propriu (literal). Iisus a zis „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu….” şi „beţi toţi din el,… acesta este sângele Meu…”

Ei înţeleg că, după ce Iisus s-a rugat (binecuvântând pâinea şi vinul), elementele acestea s-au prefăcut (transformat) în mod supranatural în trupul şi sângele Domnului, ceea ce teologic se numeşte transsubstanţiere. Dar nu este o magie albă, fiindcă la o analiză chimică nu s-ar descoperi nici o schimbare a elementelor, totul ţine de credinţa mistică, mai corect de credulitate, fiindcă nu există nici un loc în Scriptură în care cina euharistică să fie explicată în acest mod straniu. Pentru că se crede în această transsubstanţiere, liturghia (la catolici, missa / mesa) mai este numită „jertfa cea fără vărsare de sânge” şi este considerată o reeditare a jertfei lui Iisus, cu trupul şi sângele real al lui Iisus, care aduc iertare şi mântuire celui care le ia cu credinţă. Dar Noul Testament ne învaţă că „fără vărsare de sânge nu există iertare” (Ev 9:22). Dacă era posibilă iertarea şi viaţa veşnică prin asemenea vrăjitorie, Iisus ar fi făcut El Însuşi o asemenea pâine şi un butoi cu vin care să se înmulţească după nevoie şi să-i mântuiască pe toţi, fără să Se mai jertfească El Însuşi. Pe de altă parte, Jertfa reală, istorică, unică a lui Iisus de la Golgota, este suficientă pentru mântuirea tuturor celor care cred în El (Ev 9:28).

Acest sacrament al reeditării jertfei lui Iisus, interpretat ca prefacerea elementelor în trupul şi sîngele Domnului, se numeşte „taina cuminecăturii (sacramentuleuharistiei.) Verbul românesc „a se preface” este în acest foarte sugestiv, deoarece înseamnă şi transformare şi contrafacere (falsificare), ceea ce, în ultimul sens, se potriveşte. Să-mi fie cu iertare, dar o astfel de ierurghie nu este nici măcar o vrăjitorie reuşită. Te face să crezi că e magie albă, dar nu există nici un simţ fizic sau duhovnicesc care s-o verifice. Vrăjitorii lui Faraon au fost mai eficienţi (Ex 7:11-12).
Din nefericire, această pretinsă taină dă speranţe false multor sute de milioane de oameni, care cred că mâncând o bucăţică de pâine şi luând o gură de vin din potirul popii Îl ingerează pe Christos Însuşi, cu viaţa veşnică. Dacă ar fi aşa însă, de ce este nevoie de o repetare a acestei taine ? Dacă este atât de eficientă şi Îl aduce pe Christos Însuşi în trupul şi sufletul nostru, ce se întâmplă de fapt? Cum se face că a doua zi sau după o săptămână şi-a pierdut efectul?
Teoria tainei acesteia derivă din taina hirotoniei, a harului preoţesc, o altă invenţie clericală fără acoperire, care la rândul ei se întemeiază pe teologie succesiunii apostolice, în care continuitatea legitimităţii pământeşti, instituţionale, este confundată cu continuitatea şi legitimitatea spirituală — singura de care Dumnezeu este interesat şi care contează.

1. Mai întâi, trebuie observat că rugăciunea lui Iisus nu a fost pentru o „binecuvântare” mistică a elementelor. Verifică în Evanghelie, peste tot apare scris că Iisus a „binecuvântat”= „a mulţumit lui Dumnezeu” (εὐλογήσας „a binecuvântat”/ a făcut rugăciune de mulţumire: Mt 26:26; Mc 14:22; Da 4:34; compară Mt 15:36 cu Mc 8:6-7; εὐχαριστήσας „a mulţumit” Mt 15:36; 26:27; Mc 8:6; 14:23; Lc 22:17, 19; In 6:11; FA 27:35; 1Cor 11:24). Aceasta era rugăciunea obişnuită a evreilor pentru pâine şi vin, pentru masă, şi ea există până astăzi la evrei. Pentru că este o rugăciune de mulţumire şi începe cu cuvintele „Binecuvântat fii Tu, Doamne, împărate veşnic…” (ברוך אתה אדוני מלך העולם Barukh attá Adonay, mélekh ha’olám) ea se numeşte „binecuvântare” (bărakhá). Dar nu se referă la blagoslovirea noastră sau a lucrurilor noastre, ci la „a binecuvânta” (a lăuda pe, a mulţumi lui) Dumnezeu. Din nefericire, şi printre noi s-a strecurat o eroare populară aici, care ar trebui eliminată urgent.

2. În al doilea rând, faimoasele cuvinte ale lui Iisus, care afirma că nu putem avea viaţă veşnică decât mâncând trupul Lui şi bând sângele Lui (Ioan 6:53) nu au fost rostite la Sfânta Cină, ci cu doi ani mai înainte, când aceste cuvinte au scandalizat pe unii dintre adepţii Lui, care L-au şi părăsit atunci (Ioan 6:60.66). Iisus avea obiceiul să vorbească mereu „în pilde”. Rareori vorbea simplu şi direct. Dar de obicei explica lucrurile neînţelese celor care aveau nevoie şi răbdare. În Ioan 6:63, Iisus le-a explicat ascultătorilor că El nu voia să se înţeleagă aceste lucruri în sens fizic, afirmând că trebuie înţelese spiritual, adică figurat şi cu aplicaţie spirituală:

Afirmaţie: Ioan 6:56-57: „Cine mănîncă trupul Meu, şi bea sîngele Meu, rămîne în Mine, şi Eu rămîn în el. După cum Tatăl, care este viu, M’a trimes pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănîncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine.”
Explicaţie: Ioan 6:63 „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele, pe cari vi le-am spus Eu, sînt duh şi viaţă.”

Prin urmare, Iisus a învăţat că noi trebuie să trăim în strânsă legătură cu El, aşa cum El, ca om, trăia în strânsă legătură cu Dumnezeu. Această legătură este spirituală. După cum fizic trăim prin mâncare şi băutură, tot aşa în sens spiritual trăim prin Cuvântul şi prin Duhul lui Dumnezeu (vezi replica lui Iisus dată diavolului: „omul nu trăieşte numai cu pâine…, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” Mt 4:4). Că acesta este sensul exprimării lui Iisus, reiese şi din comparaţia făcută cu relaţia dintre Iisus şi Tatăl. Iisus nu avea o euharistie personală secretă, mâncând o mană/pâine care să fie trupul mistic al Tatălui, ca să trăiască; ci El trăia prin credinţa şi ascultarea Cuvântului şi prin împărtăşirea Spiritului Tatălui.

Dacă creştinii tradiţionalişti ar citi Biblia, ar vedea că Iisus a folosit de multe ori expresii metaforice asemănătoare, cum ar fi: „Eu sunt uşa…” Trebuie să credem că El este o uşă în sens fizic? Când în seara Sfintei Cine, Iisus, vorbind deasemenea metaforic („în pilde”) a zis: „Cine nu are sabie, să vândă cămaşa şi să-şi ia sabie…”, Petru a înţeles aceasta la modul propriu, şi chiar a folosit sabia (Lc 22:35-51). Dar Iisus Se referise la o înarmare spirituală, şi chiar arată că numai prin rugăciune la Dumnezeu ar fi putut obţine puterea necesară ca să reziste, să nu cadă în disperare şi dezertare — ceea ce n-au făcut.

Aminteşte-ţi şi alte cazuri în care Iisus a vorbit în sens figurat şi a fost înţeles în sens propriu. Unii teologi au fost mari specialişti în a suci cuvintele lui Dumnezeu, luând în sens propriu ceea ce a fost prezentat în sens figurat (spiritual-metaforic), şi luând în sens figurat (spiritual, alegoric, metaforic), ceea ce Dumnezeu a intenţionat să înţelegem în sens propriu. De aceea creştinismul s-a combinat cu elemente necreştine şi a devenit un Babilon, promotor al misticismului, al alianţei cu puterea şi al soluţiilor omeneşti pentru mântuire. Dumnezeu să se îndure şi de ei, fiindcă cei mai mulţi dreptcredincioşi sunt încă sclavi în acest Babilon.

Ar fi cazul să discutăm însă ce înseamnă cu adevărat acest sacrament (putem folosi termenul în sens de ritual sacru). Din punct de vedere fizic, nu este decât materie: pâine şi vin . Riguros, vorbnd, fiindcă episodul se petrece la Pesach/Paşte, când orice „hametz” trebuia îndepărtat, iar vinul de la sărbătorile sfinte era must dulce, conservat prin fierbere, care putea fermenta dacă era lăsat (FA 2:13) şi pe care Iisus l-a numit „rodul viţei” — vin nou, corespunzător legământului nou (Mt 9:17; 26:28; Mc 2:22; 14:24-25; Lc 5:37; 22:18-20; In 2:10-11; 1Cor 11:25; Ev 12:24); şi pâine fără aluat, corespunzând purităţii lui Iisus faţă de orice influenţă păcătoasă (1 Cor 5:7; Ex 12:15.39; cf. Lv 6:16; 8:26; 10:12; Nu 6:15; 1Cr 23:29; Mt 16:6, 11-12; Mc. 8:15; Lc 12:1; 13:21; 2Cor 5:21). Spre deosebire de ortodocşi şi parte din protestanţi, catolicii folosesc până astăzi azimi, motiv pentru care au fost gratificaţi în trecut cu numele de „azimiţi”.

Mai importantă însă decât conţinutul exact al turtei şi vinului este semnificaţia spirituală a Sfintei Cine, a cărei sfinţenie şi binecuvântare nu derivă din sfinţenia preotului/pastorului, nici din vreo prefacere a elementelor, ci din credinţa în semnificaţia ritualului. Jertfa lui Iisus este atât de sfântă şi de importantă pentru mântuire, încât doar proclamarea ei prin cuvânt nu este suficientă. Lucrurile de viaţă şi de moarte, care privesc mântuirea noastră au fost imortalizate de porunca Domnului care a hotărât să fie comemorate printr-un botez, şi prin Sfânta Cină reeditată periodic. Limbajul dramatic al elementelor prezente şi comemorarea sfintei Jertfe a lui Iisus spre mântuire, precum şi atmosfera de împăcare cu Dumnezeu şi cu semenii, care precede ritualul euharistic, fac ca momentul să fie foarte sensibil, profund şi vindecător de suflet. Din nefericire, în unele cazuri momentul este profanat prin lipsă de respect, sau prin multă explicitare şi anunţuri inutile care au rolul de a „rupe vraja” momentului. Toţi avem de învăţat şi de dezvăţat multe. Să nu crezi că noi ne mântuim mai sigur pentru că ingerăm azimi şi must dulce, sau pentru că tratăm mai riguros simbolurile. Dumnezeu să Se îndure de Biserică şi de toţi cei ce iubesc binele şi adevărul.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.