Am primit un link din partea unui prieten, care m-a condus la una din prezentările Dvs publice. Se pusese întrebarea „Ce se poate întâmpla cu sufletul omului după ce moare?”, la care Dvs ați dat un răspuns popular-creștin, așa cum mă așteptam.

Apreciez faptul că în răspunsul Dvs i-ați tratat pe adventiști frățește, căutând să le corectați înțelegerea, fără să jigniți pe nimeni. Ați expus anumite argumente, așa cum înțelegeți Scriptura, în contextul îndelungatei tradiții creștine. Dar la fel de frățește doresc să vă arăt, cu Biblia, că argumentele pe care le-ați formulat nu stau în picioare, totuși, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Eclesiastul — un Solomon neinspirat?

V-ați referit la textul din Ecl 3:19-21 pe care-l citează adesea adventiștii, fără să-l citați, integral și să-l analizați:

«¹⁹ Căci soarta omului şi a animalului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi: cum moare unul, aşa moare şi celălalt. Toate viețuitoarele au aceeaşi suflare: în această privinţă, oamenii nu sunt mai presus de animale, fiindcă totul este o suflare. ²⁰ Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână. ²¹ Cine ştie, dacă suflarea oamenilor se duce în sus, iar suflarea animalelor se duce în jos, în pământ?» (traducerea mea)

 Ați afirmat că exprimarea lui Solomon ar fi fost o rătăcire a minţii lui, în nebunia de a cerceta ce se întâmplă „sub soare”, și că el ar fi trebuit să cerceteze, mai degrabă, cele de „dincolo de soare”.  Totuși, moartea este un fenomen care are loc „sub soare”, sub cer, nu undeva „dincolo”, așa că a fost legitimă cercetarea lui Solomon.

Mai mult, Dumnezeu Însuși ne-a lăsat aici „sub soare” Scriptura, începând cu Moise, profetul de care Dumnezeu s-a apropiat cel mai mult și de la care a învățat înțeleptul Solomon. Prin Moise, Dumnezeu a arătat clar că omul și animalul au aceeași natură. Omul a fost creat odată cu animalele uscatului, în ziua a șasea a Creației, nu într-o zi diferită. A fost făcut altfel, numai în sensul că a primit chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dar „chipul și asemănarea” nu implică atribute divine, care țin de natură. Omul nu este atotputernic, nu este atotștiutor, nu este infailibil, nu este nemuritor. Numai Dumnezeirea are nemurirea în Sine (1Tim 6:16).

Despre animale, Moise spune că și ele au primit „suflet viu” (cf. Gen 1:30 JPS  living soul, cf. ebr. néfeš ḥayyā) sau „duh de viață” (rúaḫ ḥayyim Gen 6:17) așa cum omul a primit suflare (duh) de viață (respirație, viață) și a devenit astfel un suflet viu (Gen 2:7; 7:22). Aceste expresii, ca şi cuvintele specifice, nu sunt termeni tehnici, filosofici sau teologici, ci expresii populare, care arată clar că Acela care i-a inspirat pe Moise și pe Solomon nu a făcut nicio distincţie între om și animal, în ce privește viața, originea vieții. Nu există suflet (omenesc sau animal) în afară de trup și nu există nemurire în afară de Dumnezeu. Singura nemurire dată omului a fost și este condiționată de ascultare și de puterea lui Dumnezeu, reprezentată prin cei doi pomi din Paradis. După ce omul a păcătuit, Dumnezeu i-a luat accesul la pomul vieții, ca să nu-și poată prelungi existența (Gen 3:22-24). Numai cei răscumpăraţi vor avea din nou drept la pomul vieţii, la nemurire (Ap 2:7; 22:2,14, 19).

Dvs presupuneți o existență umană separată de viața trupului animat, o „scânteie divină”, emanată din natura nemuritoare a lui Dumnezeu și care nu ar putea fi distrusă nici de focul iadului. Dar această presupunere populară și filosofică ține de fantezie și de tradiții culturale. Nu este în regulă să „citim” o doctrina nemuririi inerente a sufletului în limbajul metaforic, simbolic-apocaliptic sau parabolic al Bibliei, când afirmațiile categorice ale Scripturii, de la Moise până la Iisus etc., ne învață altceva.

Când Dumnezeu în providența Sa a lăsat cărțile lui Solomon în Scriptură, dinainte de Christos și dinainte de Ezra, a știut ce face. Solomon a făcut greșeli mari în viață, așa cum și David a făcut. Totuși Dumnezeu a vorbit prin David, și tot El a vorbit prin Solomon. Este adevărat că în cartea Eclesiastului, scrisă la vârsta pocăinței, înțeleptul Solomon, sub inspirație, își trece în revistă multe din nebuniile pe care le făcuse, pentru a-i convinge pe  cei ce vor veni după el, să nu aleagă calea propriei experiențe în toate lucrurile. Dar când vorbește despre realitate și despre relația omului cu Dumnezeu, acestea sunt învățături universal valabile, nu reminiscențe ale rătăcirii lui Solomon. Nu doar Solomon, ci toţi profeţii ştiau că, buni şi răi, toţi merg în aşa numitul Şeol, unde nu este nici o existenţă conştientă (Ps 6:4-5; 115:17-18; Ecl 9:10; Is 38:18-19).

Scriptura nu-l condamnă pe Solomon pentru erori teologice, ci pentru rătăcirea lui în ce priveşte femeile şi idolatria. Când el spunea că suflarea şi soarta  (pământească) a omului sunt comparabile cu suflarea și soarta animalului avea perfectă dreptate. Deosebirea este în ce privește judecata și răsplătirea, care sunt rezervate oamenilor, deoarece numai omul este responsabil moral (Ecl 12:13-14).

Pe ce cale s-ar fi dus Pavel „acasă la Domnul”?     

Ați afirmat că „Biblia spune că sufletul se duce acasă la Domnul”. Da, este adevărat că sufletul se duce „acasă la Domnul”, dar nu direct prin moarte, ci prin ceea ce urmează morții, adică prin înviere. Între moarte și înviere nu există nimic, nicio existență conștientă, nicio memorie. De aceea, credinciosul care moare, se duce acasă la Domnul. Pavel avea tot dreptul să vorbească aşa, descriind trăirea subiectivă a sufletului lui. Dar în mod obiectiv, nimeni nu merge acasă când moarte, pentru că în moarte nu există conștiință, sau suflet separat de trup. Nu mai există „sinea” noastră, conștiința și memoria. Acestea rămând ca un obiect virtual și impersonal în mâna lui Dumnezeu (Iov 12:10; Num 16:22; 27:16; FA 17:28). Să verificăm dacă Pavel se gândea la un zbor real al sufletului spre cer, în momentul morţii (2Cor 5:1-9):

„¹ Într-adevăr, știm că, dacă se distruge cortul nostru trupesc – locuinţa pământească –, avem în cer o construcţie făcută de Dumnezeu, o locuinţă veşnică făcută nu de mâini omeneşti.  ² Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa de a ne îmbrăca peste el cu locaşul nostru ceresc,  ³ – fără îndoială, dacă în clipa îmbrăcării nu vom fi găsiţi deja dezbrăcaţi de acest cort.  ⁴ Deci în cortul acesta  gemem apăsaţi, nu pentru că am dori să fim dezbrăcaţi de acest trup, ci dorim să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ceea ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă.  ⁵ Iar Cel ce ne-a făcut pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat Duhul Lui ca o garanţie.  ⁶ Prin urmare, noi suntem întotdeauna plini de încredere; pentru că ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul ⁷(fiindcă umblăm prin credinţă, nu prin vedere). ⁸ Da, suntem plini de încredere şi socotim că este mai bine să părăsim acest trup, ca să fim acasă la Domnul. ⁹ Deaceea ne şi silim să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă, fie că suntem departe de casă.”

Este evident că aici apostolul vorbește într-un limbaj metaforic, construind o mică parabolă sau alegorie. Trupul muritor este un „cort”, adică o locuință vremelnică de nomad. Trupul viitor, nemuritor, pe care-l primim la ziua învierii și nu mai devreme, este comparat cu o construcție solidă, definitivă, iar sinea noastră sau „sufletul”, dacă vreți, este locatarul cortului și apoi al „palatului” ceresc. [Metafora trupului-cort este probabil împrumutată dintr-o cunoscută apocrifă, Înțelepciunea lui Solomon 9:15, unde autorul anonim vorbește despre „cortul pământesc” al sufletului: γεῶδες σκῆνος. Figura aceasta era cunoscută în cultura iudaică, devreme ce şi Petru o folosea în mod natural, 2Pt 1:13-14].

Care este semnificaţia acestei metafore extinse, a acestei alegorii? Apostolul arată că, în calitate de credincioși, noi nu ne descurajăm când trupul nostru pământesc dă semne de învechire și decădere, deoarece trăim prin credința în cele viitoare, nu prin ceea ce vedem acum. Credința apucă puterea lui Dumnezeu și vorbește despre „lucrurile care nu sunt, ca și cum ar fi” (Rom 4:17) Este evident că Pavel, în această parabolă, nu este preocupat de teologia unui suflet nemuritor în sine, ci de a fi cu Dumnezeu, acasă, în noul trup, adică prin înviere (2Cor 1:9). Apostolul nu avea altfel de speranţă a nemuririi, decât prin învierea trupului (primirea unui trup nou, cf. 1Cor 15:37, 40, 44), garantată de învierea lui Iisus (1Cor 15:17, 20, 32).

Dar Pavel nu credea că învierea ar trebui să fie aspirația prioritară, cu atât mai puțin dorința ca sufletul fantomatic să zboare direct în rai la moarte. Ci dorința apostolului, pentru sine și pentru toți credincioșii era aceea de a „îmbrăca” noul trup peste cel muritor  (casa cerească peste cortul pământesc), fără să ne dezbrăcăm mai întâi de vechiul trup, adică fără să mai murim (1Cor 15:51-54; 1Tes 4:17). Şi aceasta, pentru că Pavel credea în venirea Domnului, care avea să aducă învierea morţilor în aceeaşi generaţie (Evrei 10:35-37), deşi Domnul l-a înştiinţat că avea să moară ca martir  (2Cor 4:6-8).    

Rai și iad

Aţi afirmat că raiul ar fi un loc de așteptare temporară, până când și trupul se va uni cu duhul, ca să fie și trupul mântuit. Dar raiul, sau paradisul este cerul, locașul lui Dumnezeu (2Cor 12:2, 4). Acolo se intră doar prin înviere din morţi (ca Iisus și ca alți înviați, Mt. 27:52-53, Ef. 4:8 NIV), sau prin răpire fără moarte (ca Enoh și Ilie). Nu există scurtătură. Iar Judecata trebuie să aibă loc pentru credincioşi înainte de a primi răsplătirea (2Cor 5:10; Rom 14:10; 1Pt 4:6-7, 17-18). Nimeni nu merge mai întâi în rai sau iad şi abia după aceea să fie judecat. Suntem judecaţi „in absentia” fiind reprezentați de Domnul Christos, avocatul nostru. Toți cei care și-au încredințat cazul lor lui Dumnezeu vor avea Avocat. Ceilalți vor fi lipsiți de apărare  și vor primi, fiecare după fapta lui, așa cum a promis Iisus: pierzarea, moartea a doua, mistuirea în foc, moartea pentru totdeauna (Mt 10:28; Ap 20:9, 14; 21.8), nu pedeapsa egală și nedreaptă a unor torturi veșnice.

Poveştile de după moartea clinică şi tăcerea lui Lazăr

Argumentul NDE (Near Death Experiences) la care v-ați referit nu este relevant în discuția aceasta, deoarece indiferent ce ar fi acele experiențe, ele sunt „din apropierea morții”, adică din moartea clinică, în care creierul încă nu este mort și viața nu a încetat în trup. Prin urmare, ceea ce se povestește nu este din moarte. Doar niște „After Death” Experiences ar fi relevante. Avem în Scriptură pe tizul Dvs, Lazăr din Betania, care a fost mort cu adevărat și niciun medic nu l-ar fi putut resuscita. Dragul de el însă nu a povestit absolut nimic din presupusa lume de dincolo. De fapt, acel „dincolo” nici nu este sus, ci jos; deoarece atunci când Iisus l-a chemat, i-a strigat „vino afară!”, nu „coboară din cer în trup!” (In 11:43, 44). Iisus a privit în sus numai când S-a adresat Tatălui (In 11:41).

Săracul Lazăr şi bogatul „luzăr”

Celălalt tiz al Dvs, Lazăr din „sânul lui Avram”, este evident un personaj literar dintr-o poveste cu tâlc, fariseică și moralizatoare, asemenea unei parabole.

Dar de aici nu învățăm că Avraam ar fi conștient (Is 63:16), că iadul şi raiul ar fi vecine şi separate doar de un hău fără punte, care ar permite comunicare; că sufletele ar avea degete şi limbă sau că ar avea simţuri trupeşti ca să fie chinuite de văpaia focului. Morala poveştii este singurul lucru care contează din acea poveste spusă de Iisus fariseilor. Despre teologie, ea ne învaţă altceva: că numai în timpul vieţii (adică acum) ne putem pocăi, că mesajul Scripturii (Moise și Profeții) este cea mai serioasă mărturie lăsată de Dumnezeu, nu mesajele din lumea cealaltă. Mai mult, povestea arată că chiar dacă ar veni vreun mesaj din lumea cealaltă, de la un presupus Avraam sau Lazăr, acest fapt nu s-ar putea realiza printr-o comunicare directă din partea spiritului lor, ci doar prin învierea cuiva din morți (). Însă așa cum știți și Dvs., adevăratul Lazăr, după înviere, nu a avut un astfel de mesaj, așa cum povestesc cei care, de fapt, nu muriseră cu adevărat, ci fuseseră doar în moarte clinică.

A privi aceste parabole ca realități fizice sau metafizice înseamnă nu doar a intra în conflict cu afirmațiile clare ale Scripturii, care nu admit o existență psihică umană în afara trupului, ci a ajunge la niște concluzii stranii, puerile și lipsite de sens. Se duc sufletele drepților în sânul lui Avram, având acolo o viață de legumă fericită, ca în povestea săracului Lazăr? Sau dimpotrivă, dorm sub un altar (în cer? pe pământ?), unde din cât în când se mai trezesc nervoase, și strigă asemenea sângelui lui Abel, după care sunt îmbrăcate cu haine albe (materiale?) și trimise din nou la culcare până vine ziua răzbunării? Sau se duc „acasă la Domnul”, fără trup (în rai, sau în alt loc)? Sau se duc în Șeol / Hades, poetic vorbind, pe tărâmul morților, buni și răi, așteptând împreună, în țărână, judecata și departajarea?

Biblia nu are un limbaj de proces-verbal. Trebuie să ținem seama de toate modalitățile literare specifice, de la genuri până la figuri de stil. Și trebuie să înțelegem că „sufletul” în  Scriptură nu este un termen tehnic teologic, ci un cuvânt popular, cu diferite sensuri, după caz.

Sper să-mi luați în serios replica. Darurile pe care vi le-a dat Dumnezeu nu vor fi în niciun fel întunecate printr-o acceptare mai largă și mai profundă a adevărului biblic, care nu este întotdeauna popular. Dar este întotdeauna varianta cea mai fericită. Dumnezeu să vă binecuvânte tot mai mult!

A se vedea și https://www.academia.edu/36270754/ATHANASIOLOGIKON_revizuit_

Alte obiecții și replici la subiect adresate unor prieteni puteți găsi pe paginile mele:

Nemurirea sufletului şi învierea – Academia Oswald Glait (florinlaiu.com)

Nemurirea sufletului şi învierea (2) – Academia Oswald Glait (florinlaiu.com)

Nemurirea sufletului şi învierea (3) – Academia Oswald Glait (florinlaiu.com)

Nemurirea sufletului şi învierea (4) – Academia Oswald Glait (florinlaiu.com)

Nemurirea sufletului şi învierea (5) – Academia Oswald Glait (florinlaiu.com)    

Încetare din viață sau zbor spre altă viață? – Academia Oswald Glait (florinlaiu.com)

Domnului Profesor Alexandru Mihăilă – Academia Oswald Glait (florinlaiu.com)

NT despre soarta sufletului – Academia Oswald Glait (florinlaiu.com)