decembrie 2021
D L Ma Mi J V S
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
84
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Domnului Profesor Alexandru Mihăilă

Domnului Profesor Alexandru Mihăilă

Mi-ați dat o replică la replica mea, în disputa despre nemurirea sufletului. Vă mulțumesc pentru toate observațiile și încerc să vă prezint punctul meu de vedere. Dacă am scris și informații care nu vă sunt străine, este pentru a sublinia unele idei, sau pentru că am avut în vedere și pe alți cititori.

Originile spiritualismului iudaic

Și eu am crezut inițial, că sursa spiritualismului creștin ar fi strict greco-romană și continui să cred că aceasta a fost totuși o influență majoră – fie prin potopul de gnoze, care au afectat oarecum gândirea teologică, fie în mod direct, prin tentativa de a explica Scripturile în paradigma neoplatonică, reprezentată în special de Școala din Alexandria. Dar având în vedere vechimea mozaismului, care s-a confruntat permanent cu cultura spiritualistă a popoarelor vecine, nu putem evita discuția despre influența unei școli iudaice.

În mod natural, Israel trebuie să fi suportat influențe egiptene, apoi asiro-babiloniene și persane. În mod special influența canaanită ar merita cercetată, întrucât Israel locuia în țara lui Canaan, vorbea un dialect canaanit și era vecin cu cea mai mare putere canaanită (Fenicia), care a baalizat regatul Samariei și a afectat grav regatul Ierusalimului. Țara era plină de enclave canaanite, amorite, filistene, încă din timpurile Conchistei Canaanului (Jud 1:19, 21, 27-36). Nu ne mirăm că, după ce regele Saul îi exterminase pe toți necromanții (spiritiștii) din țară, gărzile lui aveau informații despre o femeie din En-Dor, care consulta morții (1 Samuel / 1 Regi 28). Consultarea morților era pentru ea o profesie, dar și expresia unei credințe populare că spiritele morților trăiesc. Iar femeia însăși, pe care o suspectez ca fiind canaanită, credea că spiritul lui Samuel era „o ființă dumnezeiască” și că asemenea „divinități” locuiau sub pământ (1 Sam / 1 Rg 28:13), altfel spus, în Șeol.  

Moise avertizase cu privire la spiritismul practicat de canaaniți, ceea ce arată că aceștia credeau în supraviețuirea spiritelor morților (Dt 18:10-12), ca majoritatea popoarelor, de altfel. În aceste condiții este neverosimilă ideea că evreilor li s-ar fi transmis spiritualismul prin revelație, de la Moise și Profeți. Mai probabilă este influența canaanită asupra tradiției populare.

După exil s-a impus o mai mare rigoare în a respecta Tora, fapt care a rămas oarecum o dominantă iudaică. Dar influența păgână încă amenința poporul și chiar cercurile preoțești (Ezra cap. 9-10; Ne 13:23-29). Apoi să nu uităm că în perioada elenistică, elitele iudaice s-au elenizat de bună voie și au adoptat nume, obiceiuri și practici religioase grecești (cf. 1 Macabei). Miram-aș să nu fi fost influențați și de spiritul sincretist elenistic și sirian, inclusiv de spiritualismul acelei culturi.

Cred că Iosif Flaviu descrie bine doctrina fariseilor, care combinau credința biblică în înviere cu o credință a supraviețuirii în spirit. Este posibil ca și spiritualismul fariseilor să fi avut rădăcini mai vechi, în cercuri rabinice anterioare epocii elenistice, dar influența elenistică este cea mai suspectă. Preferința pentru nume grecești, interesul pentru limba și cultura greacă și uzul unor termeni cu încărcătură mitologică elenistică sunt prezente chiar înainte de apariția celor două facțiuni religioase principale (saducheii și fariseii).

Cărturarul Antigonos de Sokho (fl. 200-170 î. H.) este probabil primul evreu cunoscut, care și-a luat nume grecesc, iar discipolii acestuia (Țadoc și Boithos) sunt tradițional recunoscuți ca fiind fondatorii sectelor înrudite ale saducheilor (ẓadduqin) și betuseilor (baythosin). Talmudul, ca tradiție fariseică, afirmă că discipolii lui Antigonos au răstălmăcit cuvintele maestrului lor, când au ajuns la ideea de a respinge credința în viața viitoare. Dar nu se știe ce fel de credință în viața viitoare avea Antigonos. În orice caz, influența elenistică este vizibilă, atât în formarea spiritualismului fariseic (din platonism, via Filon etc), cât și în formarea „materialismului” saducheilor și/sau betuseilor (din epicurianism).[1]   

Tartarul

Un exemplu de cum a putut elenismul să influențeze escatologia și antropologia iudaică este adoptarea noțiunii de Tartar, despre care nimeni nu se îndoiește că este grecească. Inițial, Tartarul era conceput în mitologia elenă ca o temniță abisală, mult mai adâncă decât Hadesul, un fel de „talpă a iadului”, unde zeii îi aruncaseră pe titanii rebeli. Cu timpul, Tartarul a început să denumească întregul loc subteran al morților (Hades), considerat ca loc de judecată și tortură a celor răi, după moarte (Cf. Encyclopaedia Britannica, “Tartarus”). Tartarul și Hadesul erau personificate la greci, ca divinități primordiale. La evrei de asemenea, Șeolul și echivalentul său iudeo-elenistic, Hadesul, erau personificate (Is 5:14; 28:15; Ap 6:8; 20:13-14), dar nu ca divinități, ci doar ca limbaj figurat. Șeolul iudaic a evoluat și el, de la statutul de dormitor subteran pentru toți oamenii, la statutul de loc de pedeapsă. Numitorul comun este credința că personalitatea umană ar fi nemuritoare în sine; de aceea sensul vieții trebuie să se împlinească undeva „în” moarte.

Asemenea Hadesului, Tartarul se infiltrează în Septuaginta, sosit din lumea elenistică. Dar spre deosebire de Hadesul grecesc, care este un echivalent bun al Șeolului canaanit,  Tartarul se adaugă nejustificat în Pr 30:16; Iov 40:20; 41:24. Apoi Filon din Alexandria menționează Tartarul ca loc de pedeapsă (PEP 1:152; GAI 1:49, 103; QEX 2:40). Apostolul Petru (2Pt 2:4) descrie analogic și metaforic soarta îngerilor răi, asemănați cu titanii, folosind verbul ταρταρώσας (aruncând în Tartar). Josephus de asemenea, are cunoștință despre Tartar (Contra lui Apion 2:240).[2] Pentru mine este elocvent acest exemplu de migrație și adaptare a unui mit, ilustrând influența mitologiei spiritualiste grecești asupra iudaismului din perioada greco-romană.

Este dificil acum de stabilit, după 2000-2300 de ani, exact din ce surse au primit fariseii credința în supraviețuirea inerentă a sufletului/spiritului. Dar este important de observat că nu de la Moise au primit-o, nici de la Profeți. Au fost esenienii primii care au introdus ideea? Sau mai degrabă o serie de cărturari iudeo-eleniști? Este însă evident că în perioada greco-romană, spiritualismul apărea la suprafață în unele cercuri iudaice. Rabbi Ellie Spitz susține însă că „deși în Biblia Ebraică există aluzii la supraviețuirea sufletului după moarte, aceasta a devenit o doctrină explicită numai în primele secole ale erei noastre.”

Spiritualismul extrem al lui Ben Sira

În cartea „Eclesiasticul”, în poemul laudei strămoșilor, cărturarul Ben Sira’ (c. 180-175 î. H.), scriind în ebraică, face o afirmație incredibilă despre profetul Samuel (Heb Sir 46:20, cf. v. 13):[3]

Ca un cărturar ce era, Ben Sira trebuie să fi știut că Legea lui Moise și Profeții condamnă consultarea „spiritului” unui mort, ca păcat capital (Lev 19:31; 20:6, 27; Dt 18:9-14; 1Sam 28:3; 2Îm / 4 Rg 21:6; 23:24-25; 1Cr 10:13; 2Cr 33:6; Is 8:19; 19:3; ), indiferent cine ar fi fost persoana invocată. Numai Dumnezeu poate chema lucrurile care nu sunt, ca și cum ar fi (Rom 4:17); dar când le cheamă, ele se înfățișează reale, vii, nu spectre dubioase ale unei realități imaginare.

Ați afirmat: „Este clar că pentru Ben Sira, cel care a vorbit în 1 Samuel 28 era chiar Samuel însuși.” Da, evident, așa credea Ben Sira. A fost vreodată Ben Sira un criteriu al ortodoxiei iudaice? La fel susține și spiritismul modern, că Samuel a vorbit la En-Dor. Am întâlnim și creștini evanghelici care înțeleg la fel. În acest caz, prejudecata spiritualismului tradițional se combină cu citirea literalistă și selectivă a Bibliei. Dar Biblia folosește adesea limbajul fenomenologic (= al aparenței) într-o narațiune, contând pe cititor (cel puțin primul destinatar) că va înțelege ce se ascunde acolo. Noi folosim ghilimele uneori, alteori folosim un stil ironic, iar cititorul de obicei înțelege, dacă este obișnuit cu subtilitățile prea sofisticate.

Moise descrie cum șarpele a amăgit-o pe Eva, fără să justifice cumva despre inteligența lui excepțională, fără să dea vreo explicație referitoare la apariția lui pe scenă și la dispariția lui subită; deși arată clar că acesta era o „vietate a pământului” (Gen 3:1, 14), ceea ce afirmă și Pavel (2Cor 11:3). Oare, înainte de Ioan (Ap 12:9; 20:2) nu a înțeles nimeni cine îl manipulase pe șarpe?

Nu doar Ben Sira a crezut că era Samuel. Din nefericire, Saul a crezut mai întâi, și și-a pierdut viața, pentru că a crezut cuvintele unui „Samuel” la care nu avea voie să apeleze. Interdicția Torei de a consulta morții nu este deloc o dovadă că aceștia ar avea inteligență și ar fi capabili să răspundă, doar că ar fi un simplu exercițiu de ascultare din partea noastră. Atunci ce facem cu interdicția lui Dumnezeu de a ne închina zeilor păgâni? Ar fi o dovadă că aceștia există cu adevărat și primesc închinarea noastră? Dimpotrivă, orice cult adresat creaturilor (vii sau moarte), sau divinităților imaginare, este numit în Scriptură cult al demonilor (Dt 32:17; Ps 106/105:28; 1Cor 10:20; Ap 9:20).

Din nefericire, Ben Sira a înțeles exact pe dos porunca lui Dumnezeu, folosind parcă în mod intenționat, același verb specific din Lege (דרשׁ daraš „a consulta”[4]), dar în sens contrar, permisiv, chiar laudativ: Samuel este prezentat ca și cum ar fi atins culmea carierei lui de profet, ridicându-se fantomatic din Șeol și profețindu-i lui Saul. De fapt, dacă personalitatea/conștiința/spiritul/sufletul răposatului supraviețuiește în moarte, ar fi natural și justificat ca oamenii să-i consulte pe aceia care în viață erau oameni ai lui Dumnezeu, buni sfătuitori. Iar Samuel ar fi putut găsi o scuză perfectă, în faptul că poruncile lui Dumnezeu se adresau celor vii, nu morților!

Cum de a îndrăznit Samuel să coboare din cer, sau să se ridice din pământ, la invocația magică a unei cotoroanțe, pe care nici amenințarea cu moartea nu o convinsese să-și lepede năravul? Și asta numai pentru a se lăsa „consultat” de un rege apostat, care venise neprogramat la cabinetul vrăjitoarei! Dacă Dumnezeu încetase orice fel de comunicare cu Saul, inclusiv comunicarea prin profeți, oare avea El să Se lase convins de invocația vrăjitoarei? Doar pentru a-l anunța pe Saul că nu mai are pentru el nicio speranță? Nu era mai bine ca Saul să moară fără s-o știe mai dinainte? Are Dumnezeu obiceiul cinic de a trimite păcătoșilor asemenea mesaje distructive și fără speranță?

Evident, Dumnezeu a închis această ușă iluzorie spre „cealaltă lume”, deoarece pe ea intră îngerii înșelători. Dumnezeu le permite acestor spirite să acționeze doar acolo unde El i-a avertizat pe oameni să nu pășească (Gen 2:17; 1Cr 10:31), indiferent cum ar înțelege omul natura umană și starea morților. Și cu atât mai mult trebuie să vedem pericolul, atunci când Opoziția afirmă că păcatul nu ar aduce moartea, ci un uriaș salt existențial, o adevărată deificare (Gen 3:3-5). 

Ben Sira nu este singurul cărturar iudeu care reflectă credința în nemurirea inerentă a sufletului. Nu am studiat suficient scrierile din această perioadă, pentru a fi mai credibil, dar atât Philon din Alexandria, cât și unele apocrife și pseudepigrafe reflectă influența gândirii elenistice. Chiar și vechea traducere greacă a Bibliei (Septuaginta) reflectă anumite preferințe mitologice ale traducătorilor. Cărți ca Jubileele, 1 Enoch, 2Esdras, 2Baruch, apărute în acel timp, descriu paradisul și „iadul” ca locuri reale în care sufletele conștiente își primesc răsplata. Lumea de dincolo de viață a fost astfel „descoperită”, s-a accentuat lumea îngerilor și a demonilor, fiecare cu nume și atribute precise. 

Găsirea sensului vieții în Dumnezeu, prin învierea reală a omului ca întreg, nu a fost niciodată populară, în afara iudeo-creștinismului. Ba chiar în iudaism și creștinism, credința în înviere ține mai degrabă de un crez pe jumătate uitat și de oarecare ritualuri, dar nu mai este credința și speranța creștină reală, originară, subliniată. Spiritualismul popular, consfințit teologic și „experimentat” mistic, a înăbușit aproape total credința în înviere. 

Mă limitez la aceste puține exemple, care indică o influență clară a mitologiei eleniste asupra iudaismului. Prin urmare, opinia că iudaismul greco-roman a împrumutat din filozofia și mitologia elenistă ideea nemuririi sufletului și a chinurilor veșnice este cât se poate de plauzibilă. În lipsa unei revelații biblice clare a credinței fundamentale în spiritualism, aceasta pare să fie explicația cea mai probabilă.

Farisei și saduchei

Despre saduchei nu am făcut studii speciale. Pentru toți evreii, Tora era și este mai importantă decât restul Scripturii. Este posibil ca saducheii să fi făcut distincția acesta mult mai gravă, sau poate nu toți saducheii aveau aceeași vedere asupra canonului, așa cum nici fariseii nu erau în consens în toate opiniile. Este posibil totuși ca istoricii să fi înțeles corect că saducheii nu recunoșteau decât Tora. (Același „canon” îl aveau și samaritenii, din câte știm). Dacă saducheii credeau că celelalte Scripturi au aceeași autoritate ca ale lui Moise, cum s-ar explica argumentul subtil despre înviere, pe care l-a adus Iisus din Exodul 3, când există în Biblie dovezi mult mai directe despre înviere? În orice caz, nu există dubii cu privire la faptul că saducheii respingeau orice formă de supraviețuire individuală (nemurirea sufletului, învierea).[5] 

În FA 23:8, soluția este lingvistică: adjectivul ἀμφότεροι, -αι, -α deși etimologic are sensul de ambii/ambele, s-a folosit mai târziu și cu sensul extins de „toți/toate”. Pentru această definiție secundară, lexicoanele (Friberg, Danker, VGNT, Gingrich),  menționează FA 19:16, unde este vorba de 7 participanți, nu doi; iar unele lexicoane menționează și cazul din FA 23:8. VGNT Dictionary indică și alte cazuri din literatura extra-biblică, în care ἀμφότεροι, -αι, -α se folosește cu privire la 4-5 persoane luate împreună. De aceea, cele trei elemente din text, despre care se spune că erau negate de saduchei (înviere, înger și duh), sunt perfect inteligibile separat. Eu înțeleg că, în timp ce poporul în general, sub influența fariseilor, care erau majoritari, credea într-o supraviețuire a sufletului ca spirit (Lc 24:37) sau înger (FA 12:15), saducheii nu credeau nici în nemurirea sufletului, nici în înviere. Faptul că și printre ucenicii lui Iisus persistau opiniile populare despre starea de înger sau duh, a unei persoane care a murit (sau despre care se crezuse că a murit), susține ipoteza că anumite idei confuze cu privire la natura sufletului și starea morților au putut persista printre creștini, ca moștenire iudaică.     

«Interesant că, deși era preot, deci ne-am aștepta să fie adeptul doctrinelor saducheilor, Iosif Flaviu îi admiră pe esenieni.» Cine știe câți preoți erau saduchei? Existau însă și preoți farisei (In 1:19, 24). Să nu uităm că fariseii aveau o popularitate imensă, ca și preoții de altfel, în timp ce saducheii erau o minoritate, adesea fiind siliți să se conformeze voinței fariseilor în Sanhedrin sau la Templu.    

Adventiștii sunt o minoritate

«Doar o minoritate, reprezentată de Biserica Adventistă, crede că sufletul piere odată cu trupul, așa cum doar o minoritate, saducheii, susținea așa ceva în vremea lui Iisus.»

Este adevărat, dar și Iisus cu ucenicii Lui erau inițial o minoritate, în comparație cu fariseii. În ce privește cunoașterea și înțelegerea unui adevăr, statistica nu are nicio relevanță.  Noi suntem o minoritate într-adevăr, circa 21.000.000 pe glob, cât o Românie risipită. Dar nu suntem comparabili cu saducheii, pentru că noi credem în învierea trupului, în judecata divină, în viața viitoare, în providență (pronia cerească), în autoritatea întregii Scripturi, în timp ce ei nu credeau. Există însă și alte denominații pe glob, care nu acceptă nemurirea sufletului, totalizând aproximativ 9.000.000 de creștini, în afară de adventiști, [6] dar nu toți aceștia au aceeași credință privitoare la înviere.

Unele confesiuni mai vechi, provenite din Reforma Protestantă (e. g. Unitarienii, Dissenterii Bisericii Anglicane) au avut inițial aceeași credință, deși între timp au părăsit-o. Dar ceea ce este mai important, în mai toate confesiunile spiritualiste, în special protestante, au existat și există mulți teologi care resping spiritualismul și subliniază învierea.[7] Pe Cullman l-ați menționat deja. Vă recomand cele două volume ale lui LeRoy E. Froom (†1974), The Conditionalist Faith of Our Fathers, unde puteți urmări o istorie a dezvoltării în paralel a celor două opinii (nemurirea naturală a sufletului și nemurirea condiționată, prin înviere).[8]   

Néƥeš

Ați analizat foarte bine termenul néƥeš, care nu are un echivalent semantic românesc sau european, dar are echivalente semitice (radicalul npš). De exemplu, termenii înrudiți akkadieni, napištu (CAD N1 296 etc.),[9] napišu (suflare, briză, miros/parfum, ibid. 305) și napšu (viață, suflare, ibid. 318), sunt extrem de asemănători cu ebraicul néƥeš, chiar în expresii idiomatice, sugerând o origine semitică foarte veche, anterioară limbii ebraice.

Același lucru se poate spune despre echivalentul ugaritic npš [napšu] (Ugaritic Dictionary, pp. 636-637), de unde am fotografiat fragmentele relevante:  

Ați citat Iov 12:10 („El ține în mână nefeș-ul a tot ce e viu și duhul oricărui trup al oamenilor”), afirmând că ideea este prezentă și în cartea Înțelepciunii lui Solomon: „sufletele drepților (dikaiōn psychai) sunt în mâna lui Dumnezeu” (3:1). Există însă o diferență importantă aici. „Nefeșul a tot ce-i viu” (sinonim cu néƥeš ḥayyā, Gen. 1:20, 24; 2:7, 19; 9:5, 12, 15-16; Ez 47:9), expresie tradusă literal în greaca biblică (1Cor 15:45; Ap 16:3, cf. LXX Gen 1:30 etc.), cuprinde orice suflare (viață) animală nu doar pe cei drepți, și nu doar pe oameni. Autorul apocrifei Înțelepciunii folosește expresia arhaică din Iov 12:10, dându-i un sens posibil spiritualist. Am avea astfel o dovadă în plus a influenței elenistice asupra unor scrieri de factură extra-canonică (dacă ne raportăm la canonul iudaic conservator), în epoca greco-romană.[10]     

Ați analizat convingător uzul lui néƥeš pentru a denumi trupul neînsuflețit. Cu privire la „néƥeš viu” și „néƥeš mort”, este adevărat că traducerea cu „suflet viu” este un calc, dar nu l-aș înlocui mecanic cu „persoană vie”, din două motive: 1. Persoana nu poate fi decât vie; 2. „néƥeš viu” este orice vietate, nu numai omul. În unele locuri aș traduce cu „ființă”, iar în alte locuri cu „persoană”, după caz.

Despre néƥeš în relație cu sângele, presupuneți că termenul ar denota o realitate separată de trup, prin moarte. Aici se poate observa mai întâi că este scris: „sângele este néƥeš-ul” (Gen 9:4), dar și „sângele néƥeš-ului” (Gen 9:5) și „néƥeš-ul… este în sânge” (Lev 17:11). Aceste trei exprimări sunt un mod de a spune că sângele este agentul vieții în organism, așa cum și „suflarea” este expresia vieții. Dar putem crede, oare, că însuși aerul respirat sau sângele care curge sunt în sine viața, sau ar conține principiul vieții, chiar separate de trup? Nu puteau să nu observe evreii că sângele vărsat se strică, merge în pământ ca și trupul (Dt 12:16), și că suflarea / spiritul se duce (în sus? în jos?) de unde a venit (Ec 3:20-21; 12:7).

Suflarea / spiritul și sângele sunt folosite metonimic pentru ideea de viață. Metonimia funcționează și în proză. Nu putem admite că viața ar rămâne în sânge după ce sângele corpului viu s-a vărsat. Consumarea sângelui era interzisă sub motivul că sângele „este” (= simbolizează) viața. Afirmațiile metaforice de tip simbol-reprezentare sunt uzuale și în proza biblică, nu doar în poezie (cf. Ex 7:1; Ex 28:38; Pr 4:13; In 15:5 etc.). Uzul metaforei în proză este un fapt stabilit.[11]

În cazul ieșirii sau revenirii néƥeš-ului (Gen 35:18; 1 Regi 17:21-22), sau al „luării néƥeš-ului” (Iona 4:3), acestea sunt metafore ale morții și învierii. Dacă nu ar fi metaforică expresia, de ce s-ar folosi ideea de suflare/suflet, pentru o presupusă entitate spirituală / imaterială, care nu are mai strânsă legătură cu respirația, decât cu creierul sau cu bioelectricitatea? Pentru ca asemenea expresii să fie luate în sens spiritualist, ar trebui să existe undeva în VT o învățătură directă, explicită (și necontrazisă în alte locuri biblice), cu privire la nemurirea sufletului, starea în moarte etc.  

Dacă Biblia ne-ar învăța undeva că néƥeš-ul, ca entitate conștientă, are o existență reală separată de trup, atunci într-adevăr, plecarea și întoarcerea néƥeš-ului ar fi expresii suspecte. Eu nu văd ce ar putea să ne învețe aceste expresii, mai mult decât expresiile românești „îmi ieșise inima din piept”, sau „mi-a venit inima la loc”.

Șeolul

«Într-adevăr, am putea bănui că este vorba tot de metafora vieţii, dacă nu ar exista suficiente pasaje în care să fie precizat chiar locul unde se duce nefeș-ul la moarte.»

Vă referiți la Șeol, care este într-adevăr un subiect pasionant (pentru cei vii!). Ce relație este între néƥeš și Șeol? Ce este, de fapt, Șeolul și cum se poate ajunge acolo? Mitologia populară și metafora se învecinează aici și se joacă de-a auto-contrazicerea. Nu se cunoaște originea cuvântului Șeol. În ebraică nu are nicio explicație, ceea ce trădează un împrumut. Nu știm ce însemna. Evreii l-au tradus printr-un termen din mitologia greacă (Haides), moștenit și de autorii NT, iar traducerile noastre l-au redat explicativ (Locuința Morților, Grave, Underworld, Le séjour des morts, Infernum / „Tărâmul inferior” etc.).  „

Șeolul este comparabil cu imaginile arhaice ale unor popoare despre Hades (la greci), Infernum (în tradiția romană), Yomi (la japonezi), Irkalla (la sumerieni), Erẓetu (asiro-babilonieni),  Tuonela (la fini și estoni), Pulotu (la polinezieni), Celălalt Tărâm (în mitologia tradițională românească). Dar Șeolul ebraic este mai simplu, mai tăcut și mai inert decât toate echivalentele lui.  Subtărâmul” acesta apare și în texte aramaice (11QtgJob 1.2 = Iov 17:16 „oasele nu-i vor coborî în Șeol”). Șeolul ebraic este pur și simplu transliterat în iudeo-aramaica din Targum (šәʾôl / šiyôl), dar în multe cazuri, Șeol a fost tradus cu bêṯ-qәḇurāṯā’ (Mormântul; lit. „casa îngropăciunii”: Ps 31:18; 89:49; Iov 7:9; 14:13; 17:13, 16; 24:19; Ec 9:10), de unde înțeleg că, în primele secole ale erei noastre, evreii încă socoteau Șeolul o metaforă a mormântului, mai degrabă decât un loc mitologic îndepărtat – cu atât mai puțin un iad dogoritor sau o gheenă.

Șeolul este localizat la temeliile munților, în adâncimile pământului (Dt 32:23, cf. TN Dt 32:22 „Șeolul din fundul pământului”; Iov 11:8) și are porți (Is 38:10). Mormântul este gura Șeolului (Ps 141/140:7). Șeolul este un monstru veșnic nesătul, care înghite tot ce poate (Pr 27:20; 30:16; Is 5:14; Hab 2:5). În Șeol omul își face culcușul, deci locul este un soi de dormitor comun (Ps 139:8). Dacă nici asta nu e poezie, atunci ce mai este?

Amenințările morții de orice fel (dușmani, boală, sau alte nenorociri) sunt „funiile (lațurile)” cu care Șeolul înfășoară omul ca să-l poată lua (2Sam 22:6; Ps 18:5/6; 116:3).

În Șeol putem coborî „de vii”, dacă se despică pământul sub noi (Num 16:30, 33; Ps 55:15/16 // 54:16 LXX; Pr 1:12) și intrăm în el, nu prea adânc, dar suficient ca să „pierim”. Asta spune Biblia că înseamnă a „coborî de viu” în Șeol. Mai relevant la subiect ar fi fost să ne spună finalul, ce-i aștepta în Șeol pe cei trei rebeli, care intraseră acolo cu toate acareturile.

Unii coboară în Șeol „muți” (Ps 31:17/18; LXX 30:18). Alții coboară cărunți, sau numai perii lor albi coboară (Gen 44:29; 1Împ 2:6, 9). Pașii femeii ispititoare se opresc în Șeol (Pr 5:5), casa curvei este calea spre Șeol (Pr 7:27). „Umbrele” răposaților (rәƥāʾîm) sunt invitații Coanei Prostie, care au sosit în văile Șeolului (Pr 9:18). Dar ca să nu credem că doar iazmele ajung în văile Șeolului, Iov spune: „mădularele[12] mele vor coborî în Șeol” (17:16). Toate aceste pasaje sunt în cărți poetice și sună a metafore de departe. A le lua în sens literal ar fi o citire naivă, în opinia mea, chiar dacă nu este un păcat, atâta timp cât nu este contrazisă astfel o învățătură clară a Bibliei.      

În Șeol este întuneric (Iov 17:13), acolo se poate ascunde omul o vreme (Iov 14:13); Dumnezeu nu mai este pomenit și lăudat în Șeol (Ps 6:5/6); acolo nu mai este nici înfăptuire, nici socoteală, nici cunoaștere, nici înțelepciune (Ec 9:10). Șeolul nu aduce recunoștință lui Dumnezeu, Moartea nu-L laudă, iar cei coborâți în Groapă nu mai așteaptă ceva de la Dumnezeu (Is 38:18). Dacă cineva ia în serios ce se spune aici despre starea inconștientă a celor răposați, credința în existența reală a Șeolului devine inofensivă.

În Is 14:8-12, Totuși, de 2-3 ori în istoria lumii, Șeolul le va scutura din somnul de veci pe toate umbrele morților din el, pe „berbecii” și „țapii” pământului: când pământul se va cutremura, la sosirea împăratului Babilonului, Hêlēl ben Šáḥar (Luceafăr, fiul Zorilor). Atunci toți împărații popoarelor care se află în Șeol se vor scula ceremonios de pe tronurile lor (nu-i rău acolo!), ca să-l salute pe mai marele lumii, scandând ceremonios: „Și-tu-ca-noi! Și-tu-ca-noi!” Mândria Sa va coborî, în sunet de harpe în Șeol, unde-l așteaptă… așternut de viermi și plapumă de râme (Is 14:8-12).

Este oare realistă această descriere, ca s-o luăm drept temei pentru existența unei stări conștiente în moarte? Textul citat face parte dintr-un poem alegoric (mašal , v. 4). Un iad viermănos, în care regii își ocupă în continuare tronurile, cu muzică și aclamații, fără urmă de foc veșnic, este o scenă metaforică frapantă. Iar textul este flancat de alte două imagini suprarealiste: arborii se bucură de căderea împăratului lumii (v. 8) și apoi continuă toată suflarea să cânte o parodie de „bocet” sarcastic,  la adresa Luceafărului babilonian (v. 12-17). Dar poetul schimbă registrul la un moment dat. Regii pământului nu sunt în Șeol, aclamând, ci sunt de fapt în mormintele lor (v. 18). Ba încă nici Luceafărul lumii, nu intră cu pompă în Șeol sau în mormânt, ci este „aruncat departe de mormântul lui” (v. 19-20). În tonuri asemănătoare este descrisă poetic și coborârea în infern a lui Așșur (Asiria, în Ez 31:15-17) și coborârea lui Faraon (Ez 32:21, 27). Dante ar trebui să fie invidios, dacă și acum mai moralizează prin mațele Infernului.     

Sufletul lui David a fost „ridicat din Șeol” pe bune? Reiese din context că a fost ridicat înainte de a fi coborât acolo prin moarte (Ps 30:3/4; 86/85:13). El nu aștepta coborârea în Șeol, ci „răscumpărarea sufletului/vieții din Șeol” (Ps 49/48:16) – fie înainte de a muri, fie chiar din moarte (prin înviere). În Șeol ajunge „viața” omului (Ps 88/87:4), un fel de a spune că „a dat colțul”. A scăpa sufletul „din mâna Șeolului”, înseamnă a trăi fără să vezi moartea (Ps 69/88: 49/48). A izbăvi sufletul din Șeol înseamnă a feri pe cineva de calea cea rea, disciplinându-l (Pr 23:14). Pentru a exprima o înjosire de sine vinovată, ebraica spune „te umilești până-n Șeol” (Is 57:9), așa cum zicem astăzi „până la Dumnezeu”, când vrem să spunem că  În pântecele chitului, Iona psalmodia: „din pântecul Șeolului strig după ajutor” (Iona 2:4), fiind conștient, dar nu în moarte: Dumnezeu îi protejase viața.

În Ps 15:10 orantul își afirmă credința că Dumnezeu nu-l va abandona în Șeol. Dar el nu se roagă dintr-un Șeol real, ci folosește expresia repetată mai sus, care descrie poetic scăparea de la moarte, fără ca subiectul să fi murit deja. Ca dovadă, al doilea stih, paralel și sinonimic cu primul, zice: „nu vei lăsa ca devotatul Tău prieten să vadă Groapa (šáḥaṯ)”.[13] Expresia „a vedea Groapa” înseamnă „a muri” (cf. Ps 49/48:10). În același sens, regele Ezechia, care fusese bolnav pe moarte, dar nu murise ci fusese vindecat, a zis în rugăciunea lui de mulțumire: „mi-ai ferit sufletul de Groapa (šáḥaṯ) pierii” Is 38:17.  (Pentru sinonime ebraice ale Șeolului, se poate citi articolul la care trimite acest link).

Sper că aceste exemple reprezintă o evidență VT suficientă că Scriptura nu învață că în Șeol ar exista fantome într-o stare conștientă. Șeolul însuși este demitologizat în Scriptură și folosit poetic sau simbolic, sau ca element cultural al limbajului, pentru a descrie mai colorat starea în moarte, sau pentru a personifica moartea și distrugerea. Noțiunea apare însă și în proza biblică uneori, deoarece la origine Șeolul este o imagine populară a locului unde se duc morții. Proza biblică nu este un limbaj sec, de proces-verbal, ci este de asemenea presărată cu expresii idiomatice sau elemente de origine mitologică, dar „modificate genetic”, păstrând doar haina de mit.

Nu doar proza ebraică este așa. Vorbirea populară sau proza folosește adesea expresii deloc literale: „e un frig de te ia Benga”, „s-a dus pe Apa Sâmbetei”. Beng era zeul focului la țigani și, încreștinați fiind, Beng a devenit diavol. Dar nimeni nu intenționează așa ceva când folosește expresia. Apa Sâmbetei, din mitologia românească nu foarte veche, a rămas ca un simbol al pierderii pentru totdeauna. Singura diferență dintre Benga, Apa Sâmbetei, trecerea Styxului, Moartea cu coasa, pe de o parte, și Șeolul sau Hadesul scrierilor biblice, pe de altă parte, este că în timp ce primele sunt dintr-un registru ludic, Șeolul este din registrul cel mai grav.  Aceasta înseamnă în opinia mea, că evreii probabil credeau în existența literală a acestui Subtărâm, deși nu într-o stare conștientă în moarte.

Atât autorii cât și eroii biblici nu folosesc un limbaj dumnezeiesc perfect (nu avem nicăieri un asemenea exemplu), care să fie realist sub toate aspectele. Limbajul are și o anumită încărcătură culturală, cu noțiuni omenești imaginare, pre-științifice, care indică limite culturale. De exemplu, ca cititor credincios, trebuie să „învăț” din Biblie că pământul este plat, așezat pe apă și sprijinit pe stâlpi?  Că cerul este un „firmament” real (raqía) pe care se plimbă aștrii? Că adâncul (tәhôm) apelor primordiale este acum subteran? Că inima (cordul) este sediul înțelepciunii, sau că sentimentele țin de măruntaiele noastre? Trebuie să cred eu, astăzi, că paradisul lui Dumnezeu se află în „al treilea cer” (trei bolți suprapuse) în sens literal, pentru simplul fapt că așa se credea pe vremea apostolului Pavel?

Eu cred că, în calitate de credincioși suntem datori numai față de mesajul (Cuvântul) lui Dumnezeu. Sunt legat de CE anume a dorit Dumnezeu să spună prin limbajul omenesc al autorului, nu de CUM a reușit s-o spună. Pot exista opinii diferite aici, dar observ că aceiași autori care menționează Șeolul, afirmă de asemenea, tangențial, că iepurele și damanul rumegă (Lev 11:5, 6: Dt 14:7); goangele au patru picioare (Lev 11:20-21, 23, 42); cerul are bageacuri și deasupra lui este apă (Gen 7:11; 8:2); apele subpământene ale tәhôm-ului conțin creaturi (reale sau imaginare) ce ar putea fi idolatrizate (Ex 20:4; Dt 5:8); soarele și toate astrele se plimbă pe boltă, dubă cum observăm (Ios 10:12-14; Ps 19:5);  dacă te „bate” luna, devii lunatic (Ps 121 / 120:6; cf. Mt 4:24), etc.

Să nu fiu înțeles greșit, nu resping minunile Bibliei, nici mesajele Bibliei. Dar cred că limbajul Bibliei trebuie folosit în acord cu scopul intenționat de Dumnezeu: de a transmite mesajul în forma cea mai acceptabilă primilor destinatari, suficient cât să-l înțelegem și noi. La nivel profesional (filologic, lingvistic, hermeneutic, exegetic) avem nevoie să ne ocupăm mai mult de tainele limbajului, pentru a înțelege mesajul corect și a-l populariza. Dar în niciun caz n-aș sili noțiunile ebraice (e.g. néƥeš) sau grecești să devină termeni tehnici în teologie și în final adevărate dogme sau icoane, când este evident că termenii au mai multe definiții/uzanțe, iar rolul contextului este determinant. Nu cred că Dumnezeu ar fi intenționat să ne comunice un mesaj ascuns prin relicve mitologice ale limbajului (e. g. Tartar, Șeol, Hades, rәƥāʾîm etc.) sau prin jocul cu termenii și conceptele.   

Verbul ’abad din expresia „au pierit din mijlocul adunării” (Num 16:33) nu se poate referi doar la pierderea „din vedere” a rebelilor, deoarece autorul se referă clar la sfârșitul lor real, la moartea lor neobișnuită: ei nu au „murit ca toți oamenii” (Num 16:29). Au coborât în Șeol, în sens figurat, adică au murit, dar intrând de vii în pământ. Despre cei 200 de tămâietori, pe care Dumnezeu i-a ars de vii cu aceeași ocazie (v. 35), se spune că au fost „mistuiți”; n-au mai coborât în Șeol să-și continue acolo muncile (!).    

De altfel, expresia este explicată în context și repetată mai târziu în sensul că pe capii rebelilor i-a „înghițit” pământul (Num 16:30, 32, 34; 26:10; Dt 11:6; Ps 105:17, cf. Ap 12:16), ca pe egipteni (Ex 15:12) – care în realitate se înecaseră în mare, subliniind astfel că expresia era figurată. Nimeni nu crede că pământul este un monstru care-și cască gura și înghite ce poate. Iar Șeolul este descris chiar ca un asemenea monstru lacom. Aici, expresia „au coborât de vii în Șeol” este sinonimă cu „i-a înghițit pământul”. Dacă au murit în Șeol, sau au rămas încă vii acolo, așa cum se coborâseră, sau cu ce se mai ocupă ei astăzi în măruntaiele pământului, sunt întrebări pe care nimeni nu le-ar pune, dacă nu ar exista prejudecata multimilenară, pe care eu o numesc rătăcirea minciuna fundamentală a tuturor religiilor lumii, și anume că morții nu ar fi morți cu adevărat, că moartea ar fi doar un salt existențial, o poartă spre viața superlativă în spirit…    

Refaimii – umbrele răposaților

În același sens, „înaintea lui Dumnezeu tremură refaimii (morții) sub ape, cu locuitorii (ape)lor (Iov 26:5)”. Este aceasta o descriere realistă? Ce caută morții sub ape, dacă Șeolul este în adâncimile pământului? Poate sunt „umbrele” înecaților? Sau poate că Șeolul o fi fost așezat sub apele adâncului (tәhôm), pe care stă discul pământului (Ps 24:2; Gen 7:11; Dt 5:8; 33:13; Ez 31:4; )?  Mesajul este clar, vorbind despre puterea lui Dumnezeu (Ps 135/134: 6), nu despre nemurirea morților. De altfel, Iov precizează imediat (v. 6), că tărâmul umbrelor, Șeolul, se mai numește și Abadon (Pieire, Nimicire), prin urmare, nu despre viață (conștientă sau inconștientă) este vorba acolo.

Expresia aparține lui Iov, iar acesta este doar un erou al statorniciei în credință, nu un profet căruia i s-ar fi făcut descoperiri speciale despre impactul vibrațiilor asupra spiritelor. Chiar dacă el ar fi crezut în sensibilitatea nălucilor adormite sub ape, așa cum pare să fi crezut și în existența stâlpilor pământului sau ai cerului (9:6; 26:11), de ce trebuie să-mi însușesc eu în mod obligatoriu opiniile lui?[14] Dacă morții tremură cu adevărat, potrivit cu afirmația lui Iov, atunci și arborii și munții din Psalmul 29 sunt elemente vii și conștiente, pentru că sar ca vițeii înaintea lui Dumnezeu.

Cât de probabil este ca Iov să ar fi avut o credință spiritualistă? Cuvintele lui sunt martore că el se clătina între perspectiva realistă a morții pentru totdeauna (Iov 14:11-15) și speranța învierii (19:25-27). Vi-l puteți imagina pe Iov crezând în supraviețuirea spiritului? De ce s-ar fi agățat de o credință populară, în care umbrele răposaților se „bucură” numai de întuneric, pământ, tremurici și ape?[15]     

În poezie totul este posibil. De aceea expresiile poetice nu sunt suficiente pentru a trage concluzia că morții sunt conștienți, pentru ca de aici să ajungem la alte speculații și concluzii forțate, în vederea justificării unor practici religioase presupuse creștine. Și oricum, nu se câștigă mare lucru cu ideea că aceia care intră în mormânt s-ar închina acolo lui Dumnezeu. Pe lângă faptul că ideea contrazice mai multe afirmații biblice indicate mai sus – că în Șeol sau în Groapă nu mai este în realitate nici lucrare nici cântare – faptul că acești morți se vor pleca înaintea lui Dumnezeu nu reprezintă o excepție: tot universul, inclusiv rebelii (îngeri și oameni) se vor pleca în final înaintea lui Christos, cu toți zeii și cu cei care îngrașă pământul (Flp 2:10-11). Nu degeaba există o zi a învierii și a judecății.

Termenul rәƥāʾîm înseamnă „umbre” doar în sens figurat, ca o denumire poetică a celor dispăruți dintre noi: denumește starea celor adormiți în Șeol. I-am putea numi duhuri sau fantome (ghost este termenul din lexicon). Dar în timp ce duhurile sau fantomele din limbile noastre „contaminate” sunt spirite active, cel puțin în lumea lor, aceste rәƥāʾîm nu se scoală să laude pe Domnul (Ps 88/87:11). Nu e mare pricopseală spiritualistă cu refaimii aceștia; adunarea refaimilor este un sinonim pentru Șeol, iar odihna lor este un adevărat blestem (Pr 21:16): nu mai au viață și sculare (Is 26:14) până la ziua învierii, când „roua” lui Dumnezeu îi va trezi la viață ca pe florile deșertului (Is 26:19). Sunt morți de-a binelea până atunci – „adormiți”. Dar pentru a saluta sosirea Luceafărului, un excepțional nou venit în Șeol, însuși Șeolul îi trezește pe refaimi care se ridică în picioare, aclamă, se bucură că șeful lor a nimerit-o rău (Is 14:9). Cine poate crede că aici s-a intenționat o informare despre lumea subterană, să creadă sănătos.   

Dacă dorește cineva refaimi originali, îi poate găsi la triburile din Canaan. La fenicieni apare termenul רפאם cu același sens. În textele ugarite[16] și amorite apare termenul rpu (rapiʾu, rapiʾum) care denumea pe strămoșii zeificați după moarte. Unul din texte zice: „i-ați invocat pe rapiʾu din pământ?” (qritm rpi arẓ). Acesta era numele dat inițial strămoșilor eroi ai regilor din Ugarit, ceea ce sugerează o legătură cu celălalt sens al termenului în ebraică: raƥāʾ / rәƥāʾîm, numele unor războinici de statură foarte înaltă, care au locuit în Canaan (Gen 14:5; 15:20; Dt 2:10-11, 20; 3:11, 13; Ios 12:4; 13:12; 17:15, 1Cr 20:4), așa numiții „fii ai lui Rafa” / refaimii, refaimiții (numiți în Septuaginta uneori gigantes și titanoi). Nu știm sigur astăzi relația precisă dintre refaimii biblici și refaimii canaaniților, dar este evident că trebuie să fie o relație. Unele aspecte sunt comune celor două culturi, dar în iahvismul oficial, refaimii nu aveau statut de semizei, nici de duhuri colindătoare sau care ar petrece o viață reală undeva, ci de umbre adormite, neputincioase, pe care numai poezia le mai trezea, sau practicile magice interzise.    

După toate probabilitățile, Ps  22:30, la care v-ați referit, este un verset transmis puțin alterat, chiar în textul masoretic. O traducere cu text ușor emendat[17] ar fi următoarea:

„Da, Lui I se vor închina toți cei ce îngrașă[18] pământul
și înaintea Lui se vor pleca toți cei ce coboară în țărână.
Eu însumi, pentru El voi trăi,
urmașii mei Îi vor sluji.” [19]

Dincolo de sensul exact al textului, el poate fi înțeles ca referindu-se la oameni în general,  ca muritori: toți muritorii I se vor închina – evident, cât timp sunt vii și cu mintea întreagă – sau în ziua învierii. În cazul că preferați o exprimare care să spună că aceștia se vor închina lui Dumnezeu în calitate de morți, atunci numai sensul figurat ar fi rezonabil. La fel este scris: „toți zeii să I se închine” (Ps 97:7), chiar dacă zeii sunt doar imaginari. Altfel spus, tot ce există sau se crede că ar exista, trebuie să se închine adevăratului Dumnezeu.

Ați intuit bine, când ați spus: „Adventiștii le-ar considera iarăși metafore.” Dar credem că nu numai noi, ci toți aceia care au suficientă instrucție literară. De altfel, Dv ați făcut atâtea observații realiste și lucide în articol, încât nu știu dacă ar mai trebui să adaug ceva. Dacă v-aș fi citit articolul în întregime, mai întâi, aș fi fost scutit de a scrie atât de mult, dând replici pe rând la afirmațiile Dv.  

Referitor la Eclesiastul, este o greșeală că istorico-criticii îl etichetează ca nihilist. Este adevărat, Solomon își trece în revistă trecutul „nihilos” și deplânge bătrânește multele dovezi ale  nimicniciei existenței, subliniind însă bucuriile simple ale vieții obișnuite, într-un spirit de recunoștință față de Dumnezeu. Afirmațiile lui despre inconștiența morților nu exprimă nihilism, deoarece în concluzia cărții, el atrage atenția asupra zilei judecății, cu sentințele ei chiar pentru lucrurile ascunse, bune sau rele (Ec 12:13-14), idee preluată în NT.

Suflete fără trup?

«…un text din Ezechiel care atestă credința că nefeș-ul subzistă după moarte, iar unii chiar încearcă să-l țină sub control.»

Vă referiți aici la Ez 13:18. Oare, Biserica trebuie să-și întemeieze credința pe filozofia unor vrăjitoare evreice din generația distrugerii Ierusalimului?  Și nici nu este vorba aici de suflete ale morților. Ezechiel spune, în numele lui Dumnezeu:

„Vai de acelea care cos perinuţe pentru subsiori, şi fac măhrame pentru capetele oamenilor de orice mărime, ca să prindă suflete! Socotiţi că veţi prinde sufletele poporului Meu, ca să vă păstraţi cu viaţă sufletele voastre? Voi Mă necinstiţi înaintea poporului Meu, pentru câţiva pumni de orz şi câteva bucăţi de pâine, omorând nişte suflete, care n-ar trebui să moară, şi lăsând cu viață nişte suflete care n-ar trebui să trăiască, înşelând astfel pe poporul Meu care ascultă minciunile voastre.” (Ez 13:18-19)

Cuvintele acestea arată foarte clar că nu despre sufletele morților este vorba aici, ci de credința unor vrăjitoare, care pentru a supraviețui într-o cetate gata de a fi distrusă, se dedaseră la magie, și încă magie neagră. În ce consta magia lor, sau credința populară în aceste practici, este dificil de spus, pentru că și practicile magice s-au diversificat mult cultural și temporal, uneori de la un vrăjitor la altul. Profetul vorbește aici de „uciderea” sau „lăsarea cu viață” a sufletelor, ceea ce nu indică deloc suflete în sens spiritualist. Sunt „suflete vii” (ființe, vieți umane sau animale, cf. Gen 2:19; 9:12; Ez 18:27; 47:9), ca să folosim limbajul literal al evreilor antici.  Este în acord cu ceea ce Ezechiel mai spune în cartea lui: Sufletul care păcătuiește, acela va muri.” (Ez 18:4, 20).

Este evident că vrăjitoarele și poporul care credea în ele, își imaginau că prin magie puteau inversa soarta pământească a unor oameni (prin pervertirea justiției, probabil): să fie condamnat la moarte un nevinovat, iar vinovatul să scape. Se pare că familiile vinovaților, dacă nu reușeau să corupă pe judecători (cea mai eficientă și mai durabilă „magie”!), apelau la cotoroanțe, la magie neagră.

Faptul că profetul citează cuvintele lui Dumnezeu aici, și că se referă la acele practici magice ca și cum ar fi eficiente în a vâna acele suflete (vieți), este o vorbire figurată. Nu pot să mi-L imaginez pe Dumnezeu ca pe unul care se teme de puterea babelor iscusite. Dumnezeu nu intră în polemică despre existența reală a fantomelor, a zeilor și a puterii lor. Dar evident că era foarte supărat de aceste practici păgâne, pe care El le interzisese categoric, sub pedeapsa capitală, după ce Își arătase incomparabila Lui putere salvatoare.

Vorbirea lui Dumnezeu, când este citat de profeți în Scriptură, este întotdeauna adaptată la limbajul cultural al destinatarilor. Dumnezeu nu spune, în mod obișnuit: „Zeii nu există, nu aveți cui să vă închinați afară de Mine!”, ci, mai degrabă: „Aşa să le vorbiţi: «Dumnezeii, care n-au făcut nici cerul, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub cer” (Ier 10:11). Sau „Închinați-vă înaintea Lui, toți zeii!” (Ps 97:7). Puteți deduce, oare, de aici că, devreme ce zeii trebuie să I se închine lui YHWH, sau că El este Judecătorul tuturor, inclusiv al zeilor (Ps 82:1), acestea ar fi dovezi că Dumnezeu, sau profeții credeau că zeii sunt realități?

Referința pe care ați dat-o la „sufletul lui Panamuwa”, din inscripția aramaică de la Zenjirli”, suflet care urma să mănânce și să bea împreună cu zeul Hadad  arată credința și practica vecinilor păgâni ai ui Israel. Chiar dacă asemenea bazaconii au pătruns în anumite epoci în Israel, ele nu s-au sfințit între timp. Credința în zborul sufletelor la moarte nu este mai bună decât credința în realitatea zeului Hadad. Ambele sunt păgânisme cu rădăcini vechi, care încă domină conștiința popoarelor lumii, iar pătrunderea lor în cultura creștină, în timpul semi-creștinării popoarelor și al semi-păgânizării creștinătății, nu a sfințit cu nimic aceste lucruri pe care Dumnezeu le numește abominații (Dt 18:9, 12), cu nimic mai sfinte decât păcatele împotriva firii (Lev 18:22; Dt 27: 21).  

Cu cât se poate dovedi că asemenea credințe sunt foarte vechi și foarte răspândite în antichitate, cu atât ele sunt o evidență, nu în favoarea realității spiritelor dezincarnate, ci în favoarea originii păgâne a acestei teorii. Este evident că sursele păgâne sunt mult mai „informate”, mai bogate în acest domeniu, decât sursele ebraice, care pe de o parte neagă complet spiritualismul, pe de altă parte folosește limbajul popular, în mod figurat (poetic, ironic, convențional, didactic etc.), în exprimarea unor mesaje divine cu totul diferite.

Un fel de încheiere

Mă opresc aici, urmând să abordez mai târziu celelalte pagini pe care le-ați scris. Dar nu pot încheia fără să spun că, dacă Biblia este cuvântul lui Dumnezeu, așa cum pretinde, suntem datori să explicăm metaforele, pildele, figurile și toată încărcătura expresiilor omenești din Scriptură în lumina învățăturilor ei clare și de bun simț. Nu aș judeca pe baze statistice, sau pe temeiuri extra-biblice, că autorii Bibliei nu ar fi avut o credință unitară: că unii ar fi fost spiritualiști, iar alții ar fi reprezentat un curent nihilist. Care dintre ei erau evrei ortodocși și după care criteriu? După cel rabinic?  

Continuare la „NT despre soarta sufletului”.


[1] Epicurianismul a fost o reacție împotriva platonismului; nu nega divinitatea / divinitățile, ci susținea că zeii nu se amestecă în problemele lumii și că moartea este completă, trup și suflet. Josephus (Ant 10:278-279), ca fariseu, critică epicurianismul. Dicționarul lui Jastrow (104) asociază saducheismul cu epicurianismul și arată că appiqoros (epicurian)[1] era numit oricine nu respecta pe rabini și religia tradițională, orice sceptic sau eretic, inclusiv iudeo-creștinii. Termenul se folosea și în aramaică, appiqora’ (eretic, sceptic, fără respect, batjocoritor). Enciclopedia iudaică îi asociază pe saduchei cu „epicurienii” și afirmă o influență epicuriană directă la originea saducheismului.   

[2] Numerotarea capitolelor și versetelor din Josephus este după versiunile integrate programului de calculator BibleWorks 10.

[3] Versiunea originală (ebraică) a cărții lui Ben Sira se poate găsi și pe site-ul Sefaria, care este probabil cea mai bună sursă online de literatură veche iudaică.

[4] דרשׁ daraš înseamnă în esență a „cere”: „a cere informații” (a întreba), „a cere sfat” (a consulta, a căuta divinitatea, a căuta sfatul), „a cere socoteală” (a lua la întrebări, a judeca). De aici provine substantivul midraš (cercetare, studiu, expunere cu caracter didactic? 3Cr 13:22; 24:27).  Este verbul clasic folosit cu privire la „consultarea” spiritelor în Dt 18:11; Is 8:19, cf. 1 Sam 28:7.

[5] Se citează de obicei Josephus, Antiquities, 18.1.4 [16]; Wars, 2.8.14 [165].

[6] Martorii lui Iehova (8.500.000), Cristadelfienii (c. 60.000), Studenții Bibliei (c. 30.000) și câteva schisme derivate din adventism, care abia se ridică la câteva sute de mii. Martorii lui Iehova însă cred în două învieri ale drepților, una în „trup spiritual” pentru a trăi în cer, și alta în trup omenesc perfect sănătos, pentru a trăi pe pământ.

[7] Teologi și ierarhi din secolele XVI-XIX: Pietro Pomponazzi, Martin Luther, Francis Blackburne, William Tyndale, John Frith, George Wishart, Johann von Mosheim, Joseph Priestley, R. Overton, Sameul Richardson, John Milton, George Wither, John Jackson, John Canne, John Tillotson, Isaac Barrow, William Coward, Henry Layton, Joseph N. Scott, Edmund Law, Peter Pecard, William Warburton, Samuel Burn, William Whiston, John Tottie, Henry Dodwell, Timothy Kendrick, Amos Phelps, William Thomson, Edward White, John Thomas, Richard Whately, Henry Alford, Charles Hudson, Robert Dale, Frederick Farrar, Hermann Olshausen, William Gladstone, John Perowne, George Stokes, R. F. Weymouth, Lyman Abbott, Edward Beecher, Emmanuel Pétavel-Olliff,  Franz Delitzsch, Charles Ellicott, George Storrs, etc. Secolul XX: William Aitken, Eric Lewis, William Temple, Gerardus van der Leeuw, Aubrey Vine, Martin Heinecken, Emil Brunner, Reinhold Niebuhr, Oscar Culman, Helmuth Thielicke, Georges V. Florovsky, F. F. Bruce, Anthony Hoekema, John Wenham, John R. W. Stott. Acestea sunt doar câteva nume.   

[8] https://documents.adventistarchives.org/Books/CFOOF1966-V01.pdf    https://documents.adventistarchives.org/Books/CFOOF1965-V02.pdf

[9] De la adresa https://oi.uchicago.edu/research/publications/assyrian-dictionary-oriental-institute-university-chicago-cad vă puteți descărca toate volumele marelui Chicago Assyrian Dictionary. Dați click pe Download, se descarcă fără să vă întrebe nimic. Lexiconul are informații detaliate despre toți termenii akkadieni (asirieni, babilonieni, împrumuturi vest-semitice, împrumuturi sumeriene și altele).

[10] Autorul „Înțelepcunii”, probabil din Alexandria, contemporan cu Filon, pare a fi spiritualist, după cum sugerează textul lui în continuare : „…și niciun chin nu le va mai atinge. În ochii celor nemintoși, ei par să fie morți; decesul lor este privit ca o nenorocire, plecarea lor, ca o catastrofă; dar ei sunt în pace, fiindcă chiar dacă în ochii altora au fost pedepsiți, nădejdea lor e plină de nemurire”; cf. 4:14 „Sufletul lui i-a plăcut Domnului, de aceea El l-a luat repede din mijlocul păcătoșilor. Oamenii au văzut, dar n-au înțeles ”; 16:14 „Din răutate, un om poate ucide pe altul, dar nu poate aduce înapoi spiritul / suflarea care a ieșit, nici nu poate elibera sufletul întemnițat”). Dar nu este clar dacă autorul credea într-o nemurire inerentă a sufletului și o stare conștientă în moarte, sau doar folosește limbajul metaforic după modelul literar biblic.

[11] MasterClass, 15 Metaphor Examples From Literature and Everyday Speech. 2021.Există de asemenea metafore „înghețate”, care au devenit expresii idiomatice obișnuite ale limbii și sunt prezente chiar în formulele legale (Dt 23:30; 27:20). Dacă studiem etimologia multor cuvinte pe care le folosim, în orice limbă, istoria lor arată că limbajul viu, popular, are predilecție pentru vorbirea figurată. De exemplu, când spunem: „ce măgărie!”, folosim un termen prozaic, care atunci când a fost inventat a apărut ca o metaforă, de la sensul figurat al cuvântului „măgar”. „A fi cochet” este o expresie normală în proză, totuși termenul franțuzesc, la origine înseamnă „mic cocoș”.

[12] Citit  בַּדַּי  „mădularele mele” (ca în Iov 18:13), după Dicționarul lui David Clines, în loc de בַּדֵּי (drugi? / vițe? / porți? / etc.). Astfel, termenul devine subiectul propoziției, iar verbul feminin plural תֵּרַ֑דְנָה se acordă perfect (de obicei, părțile corpului sunt de genul feminin).

[13] Termenul šáḥaṯ (Groapa) apare clar cu acest sens, predominant în scrierile poetice ale Bibliei (Iov 9:31; 17:14; 33:18, 22, 24, 28, 30; Ps. 7:16; 9:16; 16:10; 30:10; 35:7; 49:10; 55:24; 94:13; 103:4; Pr. 26:27; Is. 38:17; 51:14; Ez. 19:4, 8; 28:8; Iona 2:7) unde este folosit ca sinonim pentru Șeol. Traducătorii LXX l-au tradus în câteva locuri cu βόθρος (groapă), dar mai frecvent cu  θάνατος  (moarte) și cel mai frecvent în Psalmi au citit διαφθορά, φθορά sau καταφθορά „stricăciune” (9:16/15; 15/16:10; 30:9 // 29:10; 34/35:7; 54/55:24; 102/103:4).

Citarea NT (FA 2:27-31; 13:35-37) a textului din Ps 15:10 este după LXX. Justificarea aplicării unor psalmi la Mesia, este o chestiune hermeneutică și teologică pe care nu am studiat-o exhaustiv, dar am convingerea că Dumnezeu i-a ajutat pe apostoli să se folosească de Scriptura pe care o aveau la îndemână, atunci când au citat-o și au interpretat-o în favoarea învierii lui Iisus. Sunt destule exemple de adaptare / „pogorământ” din partea lui Dumnezeu în Scriptură.

[14] Să presupunem că Iov ar fi fost profet, foarte posibil. Și cu siguranță, autorul cărții a fost inspirat. Poezia se datorează mai degrabă autorului. (Nu ne putem imagina că Iov, pe grămada de cenușă, cu pielea crăpată și supurată, și polemiza în versuri cu prietenii, în timp ce unul din ei stenografia). În orice caz, figurile poetice sau încărcătura culturală a limbajului nu sunt „mesaj” divin sau „învățătură (doctrină) biblică”, cu autoritate divină. Doar mesajul cărții are autoritate divină și învățăturile care sunt în acord cu voia lui Dumnezeu descoperită. Anumite afirmații secundare pot fi greșite. Cartea conține și mesajele lui Satan: directe, prin soția lui, sau prin intermediul prietenilor instruiți de îngeri căzuți (Iov 4:12-21). De altfel, toată cartea care-i poartă numele este poezie, cu excepția titlurilor și a capitolelor de la început și de la sfârșit.  

[15] Șeolul ebraic pare să aibă anumite asemănări cu starea morților din mitologia sumero-babiloniană  În „țara fără întoarcere”, morții sunt duhuri neputincioase, cu aripi și pene, stau în întuneric, mâncând lut și praf. Acolo nu este nici răsplată nici pedeapsă. Dar, spre deosebire de morții babilonienilor, care puteau fi periculoși, dacă îi vizitau pe cei vii, morții biblici erau cuminți în Șeol.

[16] Merită să descărcați de pe net Dicționarul Ugaritic al lui Olmo-Lete &. Despre rpu, la pp. 742-743.  

[17] Reconstituire, parțial conjecturală, parțial după LXX (cf. New Revised Standard Version, una dintre cele mai prestigioase traduceri moderne). Dar textul sună astfel mai natural și mai echilibrat poetic:  

[18] NRS citește ישׁני („cei ce dorm…”)  în loc de דשׁני („cei ce îngrașă…”). Se recomandă însă conservarea lui דשׁני cu sensul de „cei ce îngrașă (pământul)”, aluzie la descompunere, asemenea gunoiului (Țef 1:17; Iov 20:7). În acest caz, expresia ar fi paralelă cu „cei ce coboară în țărână”.    

[19]Lit. „sufletul meu”. În ebraică, pentru adjectivul pronominal „însumi, însuți, însuși etc.” se folosește termenul néƥeš (persoană, sine) sau ʿéẓem (os, esență, sine), cu sufixe pronominale. Ultimul vers al acestei stanțe este prima parte din versetul ebraic 31 (CNS v. 30, LXX 21:31): propoziția זרע יעבדנו „o sămânță (niște urmași) Îl vor sluji” am citit-o  זרעי יעבדנו  „sămânța mea (urmașii mei) Îl vor sluji”, după recomandările ap. crit. din BHS, cf. LXX.

Postează un comentariu

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.