aprilie 2024
D L Ma Mi J V S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
2.328
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Home/Articole/Fără categorie/Decalogul ebraic

Decalogul ebraic

KP/OG: Cu respect, o întrebare venită de dincolo de ocean: „În ce limbă au fost scrise cele zece porunci? Poporul plecat din Egipt se născuse în Egipt și probabil cunoștea scrierea egipteană. Aveau evreii plecați din Egipt o cultură, o scriere proprie? Vă mulțumesc anticipat.

Ebraica biblică

Dacă Dumnezeu a vorbit și scris Decalogul pentru poporul evreu (așa cum reiese din preambulul lui, Ex 20:1-2 și din Ex 24:12; 34:28; Dt 5:22; 10:4), înseamnă că trebuie să fi fost scris într-o ebraică arhaică.

Ebraica era un dialect canaanit, de aceea este numită „limba Canaanului” (Is 19:18). Ea s-a dezvoltat cu timpul ca o limbă de sine stătătoare. Dar din studiile publicate de specialiști se știe că limbile din Canaan (ebraica, feniciana, moabita, amonita etc.) erau dialecte înrudite și că acestea coborau dintr-o limbă semitică mai veche (nord-est semitică), probabil amorita.

Strămoșii evreilor, dinainte de rezindența în Egipt, vorbeau o ebraică arhaică, adică un soi de amorită, așa cum se vorbea în Canaan. Ei plecaseră din Ur (în sudul Irakului de astăzi) unde semiții vorbeau akkadiana (asiro-babiloniana) și s-au stabilit un timp în Harran, unde se vorbea un soi de aramaică străveche, asemănător cu limba eblaită. În vremea aceea, toate aceste limbi erau ca dialecte ale aceleiași limbi (protosemitica / PS). În orice caz, acești levantini se puteau înțelege între ei fără traducători. (Iosif in Egipt trebuia să le vorbească fraților evrei prin translator, dar patriarhii în Canaan nu vorbeau cu translator). În Canaan se vorbea pe atunci limba amorită, o canaanită străveche.

În Egipt, după anii 1800 AC, se stabiliseră de asemenea mulți străini de origine canaanită (așa numiții „hicsoși”), care între anii 1650-1550 AC au ajuns la putere, dând mulți faraoni la tron. Aceasta a fost și epoca în care, după Biblie, Avraam a vizitat Egiptul, iar Israel și urmașii lui s-au stabilit acolo. Faptul că ei au locuit într-o zonă compactă („ținutul Goșen”), că au fost supuși unei dominații semitice (care vorbea asemenea lor) și că aveau obiceiuri diferite de ale egiptenilor și hicsoșilor, a făcut ca limba lor să se păstreze destul de bine.

Numele evreiești din perioada egipteană și de după aceea au rămas vest-semitice, ebraice (cu puține excepții egiptene (e. g. Moise, Aaron, Fineas, Hur). Faptul că primele cărți ale Bibliei, scrise în perioada exodului, au rămas până astăzi în ebraică, nu în egipteană, și conțin doar un număr redus de cuvinte egiptene, este o dovadă că evreii în Egipt, cu toate influențele pe care le-au suportat, și-au păstrat limba și, în bună parte, obiceiurile.

Dar nicio limbă nu se păstrează nechimbată, chiar dacă vorbitorii nu suferă nicio influență din afară. Limbile sunt vii și se schimbă permanent, mai puțin sau mai mult, în fiecare generație. Ceea ce acum 1500 de ani era o latină populară, astăzi este română (cu toate dialectele și graiurile ei), italiană cu dialectele ei, spaniolă, catalană, portugheză, provensală, franceză, rumanșă, etc. Numai limbile moarte stau neschimbate.

Limba vorbită de patriarhi nu coincide cu limba vorbită în vremea lui Moise, a lui Iosua și a Judecătorilor. De asemenea, limba din vremea vechiului regat, de la David la exil, nu era la fel cu ebraica care s-a dezvoltat după exil. Ebraica din scrierile de la Qumran și din epoca romană a fost o nouă și ultimă fază a limbii vechi. Ebraica de astăzi (israeliană, ivrit) este o reînviere aproape artificială a limbii vechi, o combinație din toate fazele dezvoltării ebraicei clasice, cu modificări de gramatică și incorporând o mulțime de împrumuturi și creații moderne (un fenomen lingvistic unic).

Când masoreții (specialiști evrei medievali, sec. V-IX) au fixat în scris și vocalizarea, au uniformizat citirea ebraică, de la Geneza până la ultima carte, astfel că astăzi cuvintele se pronunță la fel în toată Biblia și lasă impresia că ebraica nu s-a schimbat mai deloc de la Moise până la Ezra. De exemplu, un cuvânt care cândva se pronunța pilaštu (Filistia, neamul filistenilor), târziu după exil a devenit pəléše, dar în scris, înainte de vocalizarea masoretică ,nu exista nicio diferență, deoarece se scriau doar consoanele: plšt (פלשת).

Diferențe lingvistice pot fi observate și la nivelul vocabularului. Din Egipt și până prin vremea exilului, pânza de in era numită cu cuvântul egiptean šeš (Gen. 41:42; Ex. 25:4; Pr. 31:22; CC 5:15; Ez 27:7), sau cu cuvântul bad, care era probabil canaanit (Ex. 28:42; 39:28; Lev. 16:4; 2Sam. 6:14; Ez. 9:2-3; Dan. 12:6-7). Dar începând cu exilul babilonic, inul a început să se numească în ebraică buț (Ez. 27:16; Est. 1:6; 2Cr. 5:12), cuvânt împrumutat de la babilonieni. (De aici și grecii au împrumutat bussos / byssos, care în cazul acuzativ, în pronunție neogreacă, a devenit vison – împrumutat apoi și de români). În cartea lui Ezechiel, la răscrucea istoriei biblice, se folosesc toate cele trei cuvinte. Asemenea observații (și sunt multe altele) sunt argumente ingvistice serioase, care arată că scrierile biblice nu au fost ticluite în Babilon sau după exil, de niște scribi sau preoți interesați, ci reflectă o istorie normală a limbii.

Scrierea ebraicei biblice

Cu mult înainte de Exod (care după cronologia biblică ar fi avut loc pe la 1445 AC), exista deja un alfabet derivat din hieroglifele egiptene și numit astăzi proto-sinaitic, pentru că a fost descoperit în Sinai (la Serabit el-Khadim, 1905). Acesta a fost strămoșul alfabetului canaanit și al tuturor sistemelor alfabetice antice.
Până la apariția alfabetului, toate popoarele, inclusiv cele semitice, foloseau scrieri pictografice stilizate (așa cum sunt scrierile din Extremul Orient de astăzi, în China, Japonia, Coreea etc.). Așa a fost scrierea cuneiformă, care s-a folosit în tot Orientul Mijlociu, din Sumer și Akkad, Elam, Persia și până în Asiria, Siria, Anatolia, Caucaz. Chiar în Canaan, multă vreme s-a folosit scrierea cuneiformă, cu o mulțime de semne care simbolizau de obicei silabe.

Egiptul avea de asemenea o scriere cu pictograme, numite astăzi hieroglife, sistem folosit și în Kuș (Nubia/Sudan/„Etiopia”). Dezavantajul cuneiformelor și hieroglifelor era că aveau foarte multe semne și numai experții puteau să scrie și să citească. De aceea, inventarea alfabetului (cu 20+ semne) a fost o adevărată revoluție culturală, care a popularizat „cartea”. Alfabetul însă a devenit uzual numai în zona Canaanului (Fenicia + Israel+ Transiordania), în Siria, Arabia și apoi printre popoarele care au împrumutat alfabetul, de obicei de la fenicieni, care erau „stăpânii” Mediteranei: grecii, etruscii, romanii, iberii din Spania etc.

Dar spre deosebire de greci, de romani și de alții, care au adăugat alfabetului și semne pentru vocale (a, e, i o, u, etc), la popoarele semitice (canaaniți, fenicieni/cartaginezi/puni, sirieni, evrei, moabiți și arabi de nor-vest și de sud), se notau doar consoanele. Motivul este că în limibile semitice, structura esențială a cuvintelor este consonantică. Vocalele există în vorbire, desigur, dar în scris ele trebuie ghicite; și apoi sunt schimbătoare, pot diferi de la un dialect la altul, de la o epocă la alta. Avantajul alfabetului era acela că oricine putea învăța să citească și să scrie, destul de ușor, deși numai scribii erau profesioniști și puteau să citească și să scrie fluent și corect.

Până în prezent, nu avem nicio inscripție ebraică în alfabet sinaitic. De altfel, inscripțiile proto-sinaitice descoperit până în prezent sunt extrem de puține. În general vorbind, arheologia a descoperit câte ceva din puținele obiecte pe care timpul nu a reușit să le distrugă și pe care strădania și norocul unora le-a scos la suprafață. Absența unei dovezi arheologice nu poate desființa o mărturie scrisă pe papirus, care a ajuns până la noi prin copiere multiplă de-a lungul secolelor ~ chiar dacă nu mai avem astăzi vreun fragment din „manuscrisele autografe”. Asemenea dovadă lipsește pentru orice altă scriere antică. Documentele biblice au evidența lor internă și diverse elemente care reflectă timpul în care au fost scrise inițial, în ciuda câtorva note (sau modificări) editoriale ulterioare.

Scripturile cele mai vechi, care trebuie să fi fost scrise inițial în alfabet proto-sinaitic, au fost Pentateuhul (Tora lui Moise), care împreună cu Cartea lui Iosua au format așa numitul Hexateuh (Ios 24:26), la care se adăuga, cel mai probabil, cartea lui Iov, ca o carte poetică. Din epoca regatului (de la Samuel și David), acestea și toate cele care au fost scrise în continuare de profeți, au continuat să fie copiate cu caractere canaanite, pe care le numim astăzi paleo-ebraice.

Scrierea în care apar cele mai vechi inscripții și manuscrise ebraice este alfabetul canaanit (fenician) numit și paleo-ebraic. Această formă (varietate, modă) a alfabetului canaanit apăruse în Canaan pe vremea judecătorilor, după care manuscrisele Torei și celelalte s-au copiat în acest alfabet, care a devenit foarte popular în zonă. Cele mai vechi inscripții paleo-ebraice descoperite până acum datează din ultimul mileniu înainte de Christos. Deși după exil s-a adoptat un nou alfabet, cel aramaic (numit și „asirian” sau ebraic pătrat, adică grafia care se folosește și astăzi), unele manuscrise biblice încă au fost scrise cu caractere paleoebraice, așa cum s-a descoperit și la Qumran (fragmente de manuscris din Samuel).

Singura mărturie clară despre cele întâmplate cu patriarhii și cu Israel până în timpul regilor este Biblia, care a supraviețuit prin copieri multiple din generație în generație. Specialiștii lumii, care pornesc de la premisele necredinței, nu o iau în serios, pentru că Biblia descrie și unele fapte supranaturale, care nu pot fi „atestate” științific. Iar dacă ar fi atestate cumva, ar fi reinterpretate, deoarece știința pornește de la principiul că nu există fenomene supranaturale. Chiar savanții care cred în Dumnezeu, de obicei nu cred și în Biblie.

Chivotul Decalogului

Tablele de piatră cu cele zece porunci scrise și păstrate în chivot au fost singura mărturie directă a scrisului ebraic, care s-ar fi putut păstra și care trebuie să fi fost gravată în caractere proto-sinaitice. Dar este o mărturie dispărută.

Chivotul nu era expus publicului, totuși ce era scris pe piatră, era scris și pe papirus, pentru preoțime, pentru leviți și pentru alți cărturari etc. Cele zece porunci se învățau cu siguranță și pe dinafară, așa cum facem astăzi, de când învățăm să numărăm degetele de la mâini. Chivotul Decalogului a rămas în templul din Ierusalim până în zilele lui Ieremia, despre care au rămas ceva informații că l-ar fi ascuns dinaintea invaziei babiloniene. Ieremia ne-a lăsat și o profeție despre chivot, cu o mare semnificație spirituală (Ier 3:16; 31:33).

Dacă existența istorică, străveche a chivotului și a celor zece porunci este o legendă, scepticii ar trebui să explice de ce în toate acele scrieri, care pretind că sunt dinainte de exil, se vorbește mult despre chivotul legământului, despre conținutul și peripețiile lui, în timp ce scrierile, care se declară post-exilice, nu mai semnalează prezența chivotului. Ce agendă puteau să aibă cărturarii sau preoții care au scris povestea chivotului, dacă este poveste? Și dacă cei despre care se spune că ar fi inventat iudaismul în exil sau după exil, voiau să fie credibili, de ce n-au făcut ei un chivot cu table inscripționate, pe care să-l așeze în templu (așa cum se laudă creștinii abisinieni cu chivotul „original”). În schimb, se știe că în al doilea templu, adică cel de după exilul babilonic, nu mai exista chivot. În Sfânta Sfintelor rămăsese doar un bolovan de la fostul templu al lui Solomon. Ultima mențiune a chivotului apare în Apocalipsa 11:19, într-o viziune a lui Ioan cu sanctuarul ceresc deschis și cu „chivotul legământului” lui Dumnezeu făcut vizibil în ziua judecății.

Unii învățați evrei suspectează, pe bună dreptate, că chivotul ar fi fost ascuns în timpul lui Ieremia în zona templului, în subteran, ceea ce ar necesita săpături într-unul din cele mai sacre locuri de închinare ale Islamului, unde tronează două moschei faimoase. Tentativele de a săpa un tunel mai pe departe au fost blocate de guvernul israelian, deoarece nimeni nu dorește un conflict gravisim cu lumea arabă. Dacă chivotul ar fi descoperit, probabil că nu s-ar găsi decât tablele de piatră și aurul cu care era acoperit chivotul. (Nu am idee dacă lemnul de accacia, din care a fost făcut, ar fi putut supraviețui într-o formă oarecare).

Descoperirea chivotului ar fi cel mai mare eveniment arheologic din toate timpurile. Cei care așteaptă un asemenea eveniment, pentru a putea crede în autenticitatea istorică și divină a Scripturii, sigur ar cădea pe spate, asemenea lui Iscariot (In 18:4-12). Dar numai pentru trei zile, după care și-ar reveni și și-ar perfecționa obiecțiile față de Biblie.

Știm că nu puține personaje biblice s-au revoltat împotriva autorității lui Dumnezeu, din cu totul alte motive decât necredința în existența lui Dumnezeu sau în puterea Lui. Natura umană este perversă în disperare. De aceea, Dumnezeu oferă dovezi, care sunt necesare celor care Îl caută. Dar nu face demonstrații pentru cei care insistă să-și cultive necredința. Este interesant că în Evanghelii, Iisus face o mulțime de minuni (vindecări) pentru cei care aveau nevoie. Nu a refuzat niciodată, pe nimeni. Dar nu a făcut nici măcar o singură minune pentru satisfacerea curiozității cuiva, în special când persoana aceea se arătase necredincioasă sau ostilă față de cuvântul lui Dumnezeu (Mt 13:58; 26:62-63; Mr 8:12-13; Lc 23:8-9; In 6:30-33), deoarece El este interesat nu doar de credința teoretică (admiterea adevărului istoric al Bibliei și a existenței lui Dumnezeu), ci în mod special este interesat de credința aceea, care implică încredere reciprocă.

Scriptura este plină de dovezi, pe lângă faptul că multe dintre datele ei sunt confirmate arheologic și coroborate cu istoria seculară. Pentru cei care caută cu adevărat pe Dumnezeu și au cu adevărat nevoie de niște dovezi personale, Dumnezeu Se descoperă adesea și în acest fel. Dar a-I pretinde lui Dumnezeu să facă demonstrații, este o cerere sfidătoare și o pretenție nefolositoare. Ceea ce El alege să ne descopere este suficient pentru ca omul sincer și căutător de adevăr să creadă.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.