A ști sau a nu ști

Cunoaşterea este, cum zice înţeleptul, o „sarcină uricioasă şi ingrată, pe care a lăsat-o Dumnezeu fiilor lui Adam, ca să-i umilească” (Ec. 1:13). E rău să nu ştii, e rău și că ai aflat. Adesea cunoaşterea, inclusiv a dreptei credinţe, devine sursă de orgolii (1 Cor. 8:1) și prilej pentru mai „multe lovituri” (Lc. 12:47). Grave gravissimo, cunoaşterea aduce răspunderi cumplite. Mai bine să nu fi ştiut nimic, decât să părăseşti sfânta poruncă, după ce ai cunoscut-o (2Pt 2:21).

În sens biblic, cunoaşterea este mai degrabă un verb dinamic, care „li se apleacă” în aceeaşi măsură ignoranţilor şi dreptştiutorilor (Pr. 1:5). Este un har, un drum în viaţă, pe care Dumnezeu l-a hărăzit celor înzestraţi cu destulă curiozitate, inteligenţă, sârguință şi modestie.

Dorinţa de a cunoaşte pare să fie generală, dar obiectele cunoaşterii diferă. Unii sunt pasionaţi de cunoaşterea experimentală şi le încearcă pe toate, de la cele mai naturale, până la cele mai nefireşti. Aceştia nu sunt prea interesaţi de cunoaşterea intelectuală, de obicei, evitând cartea şi creionul – sau, cum zic ei, „tocilăria”. Odihniţi sau hiperactivi, aceştia nu rareori devin formatori de opinie, se simt lideri înnăscuţi, uneori având frustrarea că mediocrităţile înconjurătoare nu le apreciază talentele.

Alţii preferă să beneficieze mai întâi de experienţa şi cunoştinţa înaintaşilor şi sunt interesaţi de o educaţie spirituală şi intelectuală. Este cazul celor icare iubesc școala. Dar şi aici se despart drumurile, pentru că, în timp ce unii preferă magistralele bătătorite de cei cu experienţă, informaţia de calitate științifică, alţii preferă scurtăturile pseudo-intelectuale, înfulecarea de pagini web (sau print) senzaţionale, sau materiale video ale culturii de scandal.

Metodologia lui Belzebut

În grădina raiului, căderea în „cunoaştere” a început cu o revelaţie conspiranoică. Heruvimul sclipitor le-a dezvăluit, în esenţă, oamenilor, că versiunea oficială şi binecunoscută n-ar fi  adevărată, că realitatea ar fi complet diferită. Belzebut nu le-a spus că el este de fapt păpuşarul adevăratei conspiraţii, ci a aruncat vina în mod perfid asupra Guvernului legitim. Odată intrată în lume minciuna, în numele „cunoaşterii”, oamenii au devenit foarte înclinaţi să creadă mai degrabă teoriile conspiranoice ale lui Sarsailă, decât versiunea îngerilor cuminţi. Este o problemă congenitală, tendința de a ne minți, în timp ce credem că fugim de minciună.

La o căutare simplă pe Google, cu dorinţa de a cunoaşte anumite subiecte, poţi găsi mai multe surse conspiranoice decât academice. Dar nu atât proporţia contează, cât faptul că apetitul celor cu minte puţină şi bogaţi în duh este avid de senzaţie şi scandal. Această lege a prostiei omeneşti funcţionează în toate domeniile spaţiului public, pe tărâm secular şi religios: politică şi ştiinţe, Biserică şi teologie. Acest pericol îi paşte nu doar pe dependenţii internectuali şi e-vertebraţi, ci şi pe cei care se alimentează pe la colţurile Bisericii, sau în întruniri rezervate sfinţilor, eventual din foi publicate de anumite „ministere” ale dreptei cunoaşteri.

De aceea aş dori să pun în discuţie aici anumite capcane ale pseudo-cunoaşterii, în care se prind cei fără experienţă, uneori chiar şi intelectuali cu diplomă.

Să nu preacunoşti – sau: Cum să-ți pierzi mințile

Vrei să ştii adevărul despre un guvern, despre o personalitate? Fugi de informațiile oficiale și aleargă la canalele pline de scursuri de informații. Numai așa poți afla adevăraţii terorişti care au implodat Gemenii; în care deșert american s-a filmat șmecheria cu aselenizarea; ce document secret a mai ticluit papa împotriva adventiștilor; sau care este următorul pion pe care-l va muta președintele Americii.

Vrei să afli adevărul despre sursele de energie, despre forma şi poziţia pământului, despre originea unei limbi sau despre arheologie? Sunt oricând disponibili pe web genii pustii, care îţi vor demonstra că motorul cu apă este cel mai eficient; că nu limba română provine din latină, ci exact invers; că istoria lumii nu a început la Sumer, ci la Tărtăria.

Subiectele pot fi diferite, dar metodologia este aceeaşi: evită sursele profesionale, evită academia, pentru că acestea sunt „vândute” sistemului care manipulează totul din umbră. Vrei să ştii realitatea cu privire la viaţa şi învăţătura Bisericii? Atunci fereşte-te de surse oficiale, nu fă cercetare deschisă, ci consultă pe cârcotaşii de profesie, pe ultraspiritele care îţi vor dezvălui toată conspiraţia lui Bafomet, cu toate intrigile şi intricaţiile. Dacă n-ai aflat deja, aceşti soli smeriţi îţi vor explica ce se petrece în lume, cum a fost şi este ea manevrată de conspiraţia globală a iezuiţilor, iluminaţilor, masonilor şi bildebercilor, pentru a distruge biata lume; şi, desigur, în fruntea acestei monstruoase ierarhii globaliste, se află însuşi papa – sau, după alţii, tot evreii!

Unele din aceste pseudoinformaţii au fost puse în circulaţie prin scrieri mai vechi fundamentalist-creştine, cu mare priză în mănăstiri, ori printre radicalii de dreapta şi printre pocăiţii de toate direcțiile. Din nefericire, există şi adventişti radicalizați şi isterizaţi de orice scenariu conspiraţionist care ar părea să „explice” profeţiile Apocalipsei, să le „actualizeze” la fiecare cincinal. Se întâmplă ca uneori oameni cu mare influenţă, talentaţi şi cu pregătire academică să cadă în laţul preacunoaşterii. Nimeni nu este imun. Poţi fi expert într-o anumită ştiinţă în care te-ai pregătit, și diletant în alta, ceea ce este normal. Dar când vrei să dai lecţii „cărturarilor și fariseilor” din poziţia de zelot diletantissim, să avem pardon!

Aceşti mari iniţiaţi în dedesubturile tuturor conspirațiilor, care au făcut din deconspirare virtute supremă şi viciu absolut, te vor lămuri cum este cu biserica ta, infiltrată de iezuiţi şi masoni; cum aleşii noştri „dau mâna cu papa” şi stau la dialog cu cei din Babilon; cum teologii și liderii ne-au adus în punctul mort Omega, departe de înţelesul pionieresc original.

Cu privire la acest punct mort, cuvioşii despre care vorbeam te vor lumina prin câteva răspunsuri perfect divergente. Allan Stump şi echipa lui de „aerieni” îţi vor spune că Omega este adoptarea „doctrinei papale” a Trinităţii în Biserica noastră. Jeff Pippinger şi apocalipţii care gravitează în jurul lui îţi vor spune că Omega este abandonarea interpretărilor originale despre „necurmată”, despre vaiurile islamice şi despre cele şapte vremi ale lui Nabucodonosor. Emisarii diferitelor „ministere” independente şi „suportive” îţi vor spune că Omega a început odată cu publicarea unei cărți în care Conferința Generală ar fi negociat şi vândut unele doctrine, de dragul evanghelicilor. Concluzia ar fi, prin urmare, că nu Omega trebuie susţinută financiar, ci smeriții apostoli conspiraționiști și deconspiratori. Iarăşi să avem pardon!

Este adevărat că nu întotdeauna versiunile oficiale sau ştiinţifice sunt adevărate. O instituţie poate fi uneori mai puţin transparentă. O teologie poate fi prea înţepenită sau evoluată într-un sens iresponsabil. Odată la un secol se întâmplă ca baba doftoroaia să aibă succes acolo unde expertiza lui Hipocrat a dat greş. Un laic are şi dreptul şi capacitatea de a propune idei valoroase. Un critic onest merită apreciat şi nu demonizat. Teoriile conspiranoice au adesea elemente adevărate. Dar ele sunt rezultatul unor spirite neliniştite, care de la câteva fapte, mai mult sau mai puţin importante, construiesc prin intuiţii, suspiciuni, extrapolări şi multă credinţă, un edificiu speculativ, mult mai interesant decât platitudinile oficiale. Dar este înşelător.

Pe urmele strigoilor

Acum treizeci de ani căutam formidabila carte a lui Hislop, Cele două Babilonuri, o sursă pseudoistorică, citată de mulți zeloți, un adevărat manifest antipapist. Preocupându-mă de istorie, ca simplu amator, dar critic și folosind surse serioase, am descoperit singur ceea ce specialiştii ştiau de mult; și anume, că diferitele simboluri ale creştinismului tradiţional nu au origine singulară, de proveniență babiloniană, așa cum se silește Hislop să dovedească. Religia romanilor avea rădăcini diverse. Ritualul, simbolurile şi credinţele babiloniene s-au transmis prin unde culturale la popoarele vecine, într-o oarecare măsură, inclusiv în cultura greco-romană, dar nu așa cum susține Hislop, care forţează evidenţa, pentru a descrie cultul romano-catolic ca pe o continuitate neîntreruptă a mitologiei şi simbolisticii babiloniene, prin intermediul Pergamului şi Romei păgâne.

Atitudinea lui Hislop și a ucenicilor lui față de anumite simboluri este uneori la fel de superstiţioasă ca şi cultul simbolurilor. Un nevinovat triunghi, un biet cerc, o piramidă, un pește sau o cruce, devin probe decisive în favoarea continuităţii dintre cele două Babilonuri!

Cu câțiva ani în urmă, un tânăr american vizita țările balcanice căutând urmele bogomililor (catarii din Balcani), care, după știința sa, ar fi ținut sabatul. O excursie nu este rea, dar pentru atâta lucru nu avea nevoie să se deplaseze. Se ştie că teologia bogomililor conținea mai multe erezii, dar nimeni nu i-a acuzat vreodată că ar fi fost sâmbătari, sau cel puțin iudaizanți. Și ce putea afla mai mult despre bogomili în România postdecembristă, decât în cărțile de istorie a Bisericii, care există și în bibliotecile americane?

I-am descurajat cercetarea, dar discuția a alunecat repede spre anumite forme geometrice ale arhitecturii clădirii institutului teologic, care chipurile ar fi fost de origine ocultă… –firește, din Babilon. Acest mod de informare are la bază un caracter iniţiatic, nu științific. Pentru anumiți cuvioși și zeloți, nu contează dacă afirmaţiile senzaționale trebuie (sau pot fi) verificate. Atâta timp cât ele sunt împotriva actualului Babilon, ele trebuie să fie corecte!

Când ai doar suspiciuni, oricât de puternice, și când sursele serioase nu confirmă sursele speculative pe care le folosești, este mult mai înţelept să eviţi subiectul, sau dacă eşti silit să ai o opinie, să recunoşti că nu ştii – ceea ce nu este o rușine. După decenii de experienţă, am învăţat multe, dar o mare descoperire este aceea că unele din „descoperirile” mele sclipicioase din tinerețe s-au învrednicit a fi îngropate cu prohod.

Ce mai face papa?

În niciun caz nu dorim să ridiculizăm sau să minimalizăm interpretarea istorică (protestantă și adventistă) despre rolul pe care l-a avut în lume vechiul regim european, cu caracteristicile lui inumane, pseudocreștine, monstruoase și totalitare. Cu atât mai rău, cu cât aceste fărădelegi nemaiîntâlnite, au fost făcute în numele lui Christos.

Ioan Paul II a identificat și recunoscut, exprimând părere de rău pentru mai mult de 100 fapte necreștine în care s-a angajat Biserica în trecut, împotriva evreilor, musulmanilor, ortodocșilor, creștinilor disidenți, protestanților și împotriva tuturor celor care au fost torturați, condamnați la moarte sau umiliți pentru credința lor. A recunoscut implicarea romano-catolică în comerțul cu sclavi, în războaiele religioase, în inchiziție, în denigrarea și violarea drepturilor femeilor, etc.

De curând, Francisc I a cerut iertare valdenzilor, pentru atitudinea calificată de el drept „necreștină și inumană”, pe care a avut-o papalitatea timp de secole, când a hotărât excomunicarea, persecuția sistematică și exterminarea acelor creștini. Poate nu sunt suficiente aceste recunoașteri, poate ar fi de așteptat să-i și sanctifice pe martirii valdenzi, pe Jan Hus și pe mulți alții. Sau poate s-ar aștepta ceva despăgubiri!? Oricum, înainte de a se adânci pocăința Bisericii Romane, dacă se va adânci vreodată, ar fi de dorit să se spovedească public, la fel de detaliat și alte biserici, fiecare pentru păcatele ei.

Observând însă că Apocalipsa prevede că „fiara” (vechiul regim creștin-teocratic), care a suferit o înjunghiere din partea puterilor seculare, va reînvia, ridicându-se din adânc, unii sunt parcă mai nerăbdători ca un papă să se dovedească feroce, împlinind astfel Apocalipsa, decât să-și adâncească pocăința. Aceștia sunt grijulii să interpreteze în mod conspiranoic fiecare cuvânt sau gest al papei și să strige cât mai tare în lume marea evanghelie despre cine este cu adevărat fiara.

În timp ce viitorul profetic se va împlini, indiferent pe ce cale, suntem sfătuiți de Spiritul Profeției să ne ținem tare de cunoașterea sănătoasă:

Să se proclame adevărul în mod hotărât. Dar cu privire la aceasta, sunt instruită să spun poporului nostru: „Fiţi în gardă! Ducând solia, nu lansaţi atacuri personale asupra altor biserici, nici chiar asupra Bisericii Romano-Catolice. Îngerii lui Dumnezeu văd în diferite confesiuni, pe mulţi care pot fi abordaţi numai cu cea mai mare precauţie. Să fim atenţi la cuvintele noastre. Pastorii noştri să nu urmeze propriile lor inspiraţii în a denunţa şi expune „tainele nelegiuirii”. Asupra acestor teme, tăcerea este elocvenţă. Mulţi credincioşi sunt doar înşelaţi. Vorbiţi adevărul în tonuri şi cuvinte de iubire. Faceţi ca Iisus Christos să fie înălţat. Ţineţi-vă de adevărul afirmativ. Cuvântul lui Dumnezeu, care este adevărul, va descoperi singur, mai departe, inconsecvenţa acelora care sunt în rătăcire.

„Cei ce diferă de noi în credinţă şi doctrină trebuie trataţi cu bunătate. Ei sunt proprietatea lui Christos şi va trebui să ne întâlnim cu ei în ziua cea mare a ultimelor socoteli. Va trebui să ne întâlnim la judecată şi să privim raportul gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre, nu aşa cum le-am văzut noi, ci aşa cum au fost ele în adevăr. Dumnezeu a pus asupra noastră datoria de a ne iubi unii pe alţii, aşa cum Christos ne-a iubit.” (E G White, Evangelism, 576-77, 638) – sublinierile mele.

Trebuie să ne aşteptăm să întâmpinăm necredinţă şi opoziţie. Adevărul întotdeauna a avut de luptat cu asemenea elemente. Dar chiar când întâmpinați cea mai amarnică opoziție, nu denunțați pe oponenții voștri. Asemenea lui Saul (Pavel) ei pot crede că fac un serviciu lui Dumnezeu; față de aceștia trebuie să manifestăm blândețe și răbdare…. {Ev 305.2}

Domnul dorește ca poporul Său să urmeze alte metode decât aceea a condamnării erorii, chiar dacă este dreaptă condamnarea. El vrea să facem ceva mai mult decât să azvârlim asupra adversarilor noștri acuzații  care doar îi vor împinge tot mai departe de adevăr. Lucrarea pe care Christos a venit s-o facă în lumea noastră nu a fost aceea de a ridica bariere, și de a confrunta mereu pe oameni cu faptul că sunt greșiți. Acela care așteaptă sî lumineze pe cei înșelați trebuie să vină aproape de ei și să lucreze pentru ei în dragoste. El trebuie să devină un centru de influență sfântă. {E G WHite, Evangelism 305}

În apărarea adevărului, cei mai amarnici oponenți ar trebui tratați cu respect și considerație. Unii nu vor răspunde eforturilor noastre, ci vor lua în râs invitația evangheliei. Alții, chiar aceia despre care noi credem că au depășit limitele harului lui Dumnezeu, vor fi câștigați pentru Christos. Chiar ultima lucrare în această controversă poate fi luminarea acelora care nu au respins lumina și dovezile, ci care au fost în întuneric beznă, și au lucrat din neștiință împotriva adevărului. Deaceea tratați pe orice om ca fiind onest. Nu vorbiţi niciun cuvânt, nu faceţi nici o acţiune, care ar putea întări necredinţa cuiva.—E G White, Testimonies For The Church 6:120-122 (1900). {Evangelism 306}.