Dragă Silvian, din nefericire, informațiile de la pagina FB la care faci trimitere sunt incomplete şi în bună parte false. Sursa respectivă este a unei facţiuni adventiste antitrinitare, apărută după 1980 în America, apoi intrată şi în România. În zelul lor restauraționist, de a reconverti Biserica la toate opiniile pionierilor, aceştia sunt în stare de mutilarea istoriei, de răstălmăcirea Scripturii sau / şi a scrierilor noastre.

De exemplu, afirmația că „Familia White nu era trinitariană” nu ține seama de realitatea și dinamica istorică. Este pură speculație. Chiar dacă ar fi cu totul adevărată afirmația, faptul nu ar avea nici o autoritate asupra noastră, deoarece în mărturisirea noastră de credință oficială, din totdeauna, s-a afirmat că nu avem alt crez decât Biblia și nu considerăm nicio harismă și nicio autoritate bisericească superioară Scripturii.

Familia White era constituită din 4 persoane, cu influență în mișcarea adventistă sabatariană: părinții James și Ellen și copiii Edson și William (ceilalți doi muriseră în copilărie).

1. James a fost în mai multe rânduri președinte al Conferinței Generale, iar când nu a fost președinte, a fost șef al editurii, misionar, predicator, evanghelist, cercetător biblic și autor de articole și cărți, lider cu influență maximă.
2. Ellen, cunoscută prin mulțimea și influența scrierilor ei, a fost singura persoană dintre mulți alți adventiști pretendenți ai darul profeției, căreia i s-a recunoscut această calitate. Astfel a devenit consilieră spirituală a liderilor și a întregii Biserici, predicatoare, evanghelistă, misionară și o mare animatoare a misiunii Bisericii și a dezvoltării „aripilor” ei instituționale (școli, sanatorii, case de editură, fabrici de alimente sănătoase etc.).
3. William a fost pastor și, după moartea lui James, a fost ajutorul mamei lui, atât în misiune, cât și în lucrarea literară, fiind și membru al Conferinței Generale.
4. Edson a fost în tinerețe în oarecare conflict cu familia, dar după o adevărată convertire a devenit nu doar pastor, ci pionierul misiunii adventist în Sud, printre afro-americani, ceea ce a făcut aproape toată viața.

Dintre acești patru care formau familia White, numai James era sigur nontrinitarian, deoarece provenea dintr-o biserică americană nouă, antitrinitară (Christian Connexion) și pentru că în acei ani ai formării mișcării, apăruse un puternic val antitrinitar, de sorginte unitariană, care a afectat pe toți adventiștii, în primul rând pe cei „de ziua întâi” (de unde provin Studenții Bibliei / Martorii), dar și pe adventiștii sabatarieni. Care este adevărul despre felul în care percepea Dumnezeirea, familia White?

1. James a evoluat de la poziția antitrinitară, la una semiariană moderată și în final la o poziție de toleranță. Totuși, el nu era un adevărat antitrinitarian, ci mai degrabă combătea un model trinitarian neortodox, despre care credea că este specific catolicismului. În același timp, prima carte adventistă de imnuri, publicată de el în 1849, conţinea doxologia tradiţională, care se folosește la ortodocși, catolici și protestanți: „Slavă Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt”.

2. Ellen fusese metodistă, deci trinitariană, înainte de 1844, dar în prima parte a activității ei, după propria mărturisire, nu a excelat în perspicacitate și profunzime teologică. A pus în scris doar descoperirile care i s-au dat prin viziuni, nu a făcut afirmații despre lucruri în care nu avea nicio convingere formată biblic, și a refuzat să arbitreze în cele mai multe dispute teologice. Probabil convingerile soțului ei, precum și lipsa unei descoperiri divine care să-i confirme trinitarianismul moștenit, au fost în primă fază motivele pentru care scrierile ei până în 1890 sunt neutre din acest punct de vedere. Nu apare nicio declarație scrisă în care să afirme, asemenea altor pionieri, că doctrina Trinității ar fi fost o inovație catolică sau o moștenire păgână. Scrierile ei după 1890 reflectă însă tot mai mult idei trinitariene explicite, (subliniind dumnezeirea eternă a lui Christos și individualitatea distinctă a Duhului Sfânt), chiar dacă ea nu folosește nicăieri cuvântul Trinitate și nu a lansat nicio purificare a Bisericii de non-trinitarism, prin mijloace administrative. Ellen White a fost principala influență a „deturnării” teologice a Bisericii spre trinitarianism.
3. Nu am cunoștințe despre ce gândea William în această privință, dar cel mai probabil a urmat cursul înțelegerii Ellenei White, al cărei secretar și ajutor permanent a fost. Dacă ar fi lăsat ceva scris ca să dea apă la moara antitrinitară, restauraționiștii de astăzi l-ar cita.
4. De asemenea, nu am cunoștință de opiniile teologice ale lui Edson. Dar de fapt, nici antitrinitarienii nu-l citează cu vreo afirmație pe care s-o poată specula.

A fost antitrinitarismul pionierilor o doctrină fundamentală, sau o simplă opinie teologică?

Extrem de interesant este nu faptul că pionierii au fost antitrinitari (mai precis o parte din ei, cei care au lăsat scris unele afirmaţii în articolele lor), ci că această opinie teologică, pe care unii au întreținut-o toată viața, nu au considerat-o destul de importantă pentru a o număra printre principiile fundamentale de credință. În 1853, James White, într-o scrisoare adresată Baptiștilor de Ziua a Șaptea (trinitarieni), spunea:

As a people we are brought together from divisions of the Advent body and from various denominations, holding different views on some subjects; yet, thank Heaven, the Sabbath is a mighty platform on which we can all stand united. And while standing here, with the aid of no other creed than the Word of God, and bound together by the bonds of love—love for the truth, love for each other, and love for a perishing world—which is stronger than death, all party feelings are lost. We are united in these great subjects: Christ’s immediate, personal second Advent, and the observance of all of the commandments of God, and the faith of his Son Jesus Christ, as necessary to a readiness for his Advent.(James White, ”Resolution of the Seventh-day Baptist Central Association,” The Advent Review and Sabbath Herald 4; 11 Aug. 1853:52). Traducere: Ca popor, noi

[adventiștii sabatarieni] provenim din fracțiuni ale comunității largi adventiste (millerite), precum și din diferite confesiuni, care susțin opinii divergente asupra unor subiecte; totuși, slavă Domnului, Sabatul este o platformă puternică pe care noi toți putem sta uniți. Și în timp ce stăm aici, fără ajutorul altui crez decât Cuvântul lui Dumnezeu, și legați prin legătura dragostei care este mai tare decât moartea – dragostea față de adevăr, unii față de alții și față de lumea care piere – toate sentimentele sectare (de partidă) au pierit.  Suntem uniți în aceste mari subiecte: A Doua Venire iminentă și personală a lui Christos, păzirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu și credința Fiului Său Iisus Christos, necesare pentru a putea fi gata pentru venirea Sa.

La 15 august 1854, revista oficială a mișcării, The Advent Review and Sabbath Herald (vol. 6, pag. 1),  publica „Principalele doctrine susținute de Review,” formulate de James White, editorul șef:

1. Biblia și numai Biblia, ca regulă de credință și datorie.
2. Legea lui Dumnezeu [Decalogul], după cum învață Vechiul și Noul Testament, este de neschimbat.
3. Revenirea personală a lui Christos și învierea drepților, înainte de mileniu.
4. Pământul restaurat la perfecțiunea și slava lui edenică, va deveni moștenirea sfinților.
5. Nemurirea este numai prin Christos și va fi dată sfinților la înviere.

În aprilie 1869, într-o broșură defensivă care apărea în Monterey (o importantă comunitate AZS din Michigan), ca răspuns la unele insinuări răutăcioase din presă, se menționau următoarele puncte de credință adventiste esențiale, care deosebeau pe adventiștii de ziua a șaptea de restul creștinătății:

1. A Doua Venire (iminentă, personală, premilenială);
2. Sabatul (zilei a șaptea, poruncă obligatorie și pentru creștin și test escatologic universal);
3. Judecata (incluzând pe sfinți și începând înainte de a doua venire, în 1844);
4. Starea morților (mortalitate, inconștiență, negarea spiritualismului și a iadului veșnic);
5. Darurile Duhului (darul profeției și orice dar ar mai da Dumnezeu sunt acceptabile și de dorit până la sfârșitul timpului, fiind și o marcă de identificare a „Rămășiței”). 

Prima mărturisire de credință adventistă pusă în scris mai detaliat și apărută în 1872, afirmă următoarele despre Dumnezeire:

I. That there is one God, a personal, spiritual being, the creator of all things, omnipotent, omniscient, and eternal, infinite in wisdom, holiness, justice, goodness, truth, and mercy; unchangeable, and everywhere present by his representative, the Holy Spirit. Ps. 139:7. ([Noi credem] că există un singur Dumnezeu, o ființă personală, spirituală, creatorul tuturor lucrurilor, atotputernic, atotștiutor și etern, infinit în înțelepciune, sfințenie, dreptate, bunătate, în adevăr și har; neschimbător și pretutindeni prezent prin reprezentantul Său, Duhul Sfânt).

II. That there is one Lord Jesus Christ, the Son of the Eternal Father, the one by whom God created all things, and by whom they do consist; that he took on him the nature of the seed of Abraham for the redemption of our fallen race; that he dwelt among men full of grace and truth, lived our example, died our sacrifice, was raised for our justification, ascended on high to be our only mediator in the sanctuary in Heaven, where, with his own blood he makes atonement for our sins; which atonement so far from being made on the cross, which was but the offering of the sacrifice, is the very last portion of his work as priest, according to the example of the Levitical priesthood, which foreshadowed and prefigured the ministry of our Lord in Heaven. See Lev. 16; Heb. 8:4, 5; 9:6, 7; etc. ([Noi credem] că există un singur Domn, Iisus Christos, Fiul Eternului Tată, prin care Dumnezeu a creat toate lucrurile și prin care ele stau în ființă; că El a luat asupra Sa natura „seminței lui Avraam”, pentru răscumpărarea neamului nostru omenesc căzut; că El a locuit printre oameni, plin de har și de adevăr, a trăit ca exemplu al nostru, a murit ca jertfă pentru noi, a fost înviat pentru îndreptățirea noastră, s-a înălțat sus ca unic mijlocitor al nostru în sanctuarul din cer, unde cu propriul Său sânge face ispășire pentru păcatele noastre; ispășire care departe de a fi fost făcută pe cruce, unde a fost doar aducerea jertfei,[1] este ultima parte a lucrării preoțești, după exemplul preoției levitice, care prefigura slujirea Domnului nostru în cer). A Declaration of the Fundamental Principles Taught & Practiced by The Seventh-Day Adventists, Eph. 2:20; Steam Press of the Seventh-day Adventist Publishing Association, Battle Creek, Mich. 1872.

În această primă mărturisire de credinţă mai completă, aşa cum se poate citi mai sus, se afirmă adevărul despre Dumnezeire printr-o formulare în care se puteau întâlni toți credincioșii adventiști, atât Uriah Smith (redactorul) și James White, precum și cei cu înclinație sau moștenire trinitariană, care erau mai puțin vocali în acea perioadă. Iisus este afirmat ca Fiu al lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt ca reprezentant omniprezent al lui Dumnezeu. Formularea nu intenționa să pună la punct vreo dispută, sau să aducă un ultim cuvânt cu autoritate din partea Bisericii, ci să răspundă publicului larg, la întrebarea „ce cred adventiștii despre Dumnezeu în anul 1872?”. Era important ca afirmațiile să fie biblice, nu neapărat tot ce are Biblia de spus în această privință.

Uriah Smith, redactorul declaraţiei de mai sus, înțelegea foarte probabil aceste afirmații într-un sens nontrinitarian, deoarece se ştie din scrierile lui că era nontrinitarian. Declaraţia de mai sus se împacă oarecum cu ceea ce susține facțiunea adventiștilor antitrinitarieni de astăzi, adică un semiarianism, sau binitarianism (credinţa în două persoane divine): accentuarea paternității Tatălui și a filialității (nașterii) Fiului, prin care se face o distincție, nu doar de ierarhie funcțională, ci de plinătate divină și de rang (că Fiul trebuie să aibă un început!); de asemenea unitarianismul, perceput în sensul că numai Tatăl ar fi Dumnezeu (singurul Dumnezeu), în timp ce Christos ar fi numai Domn (singurul Domn).

Afirmaţia reflectă texte biblice, dar insuficient înțelese (1Cor. 8:4-6; Ef. 1:3; 4:4-6; Iuda 1:4, 25). De exemplu, nimeni nu-şi pune întrebarea: Ce vrea să spună că Tatăl este singurul Dumnezeu? Că Fiul şi Duhul nu sunt Dumnezeu (de natură divină)? Atunci cum se contrazice Pavel, care în alte locuri a arătat clar, că Christos este Dumnezeu (Rom. 9:5; Tit 2:13; Evrei 1:8)? Sau voia să-l contrazică pe Ioan (In 1:1-2; 20:28; 1In 5:20) Sau pe colegul său Luca, pentru că afirma că și Duhul este Dumnezeu (FA 5:3-4)? Sau pe Isaia (Isaia 9:5)? Iar când zice Scriptura că este un singur Domn, Iisus Christos, vrea oare să nege prin aceasta, faptul că și Dumnezeu este Domn, mai mult decât oricine (Lc 10:21: FA 4:24), și că chiar Duhul este Domnul (2Cor. 3:16-17)?

Ceea ce însă depăşeşte binitarianismul actual, în declaraţia oficială redactată de Uriah Smith, este faptul că Duhul Sfânt este recunoscut ca Reprezentantul lui Dumnezeu. Și ca să nu credem că este vorba de un spirit oarecare (un înger, cum pretindea Mohamed, că Duhul lui Dumnezeu ar fi îngerul Gabriel!), declarația spune că prin acest reprezentant (Duhul), Dumnezeu este pretutindeni prezent. Dacă Duhul este reprezentant, nu poate fi decât personal („Cineva”, nu „ceva”) și distinct de Acela pe care Îl reprezintă. Dacă este atotprezent, nu poate fi decât Dumnezeu, pentru că nici o altă ființă nu poate fi omniprezentă, nici chiar spiritele (îngerii).

Ca dovadă a moderației și înțelepciunii lui James White, care nu era, totuși un adevărat trinitarian, citește următoarea lui declarație, care arată că trinitarianismul sau unitarianismul erau în aprecierea lui subiecte pentru care creștinii nu trebuie să se certe și să se despartă:

„În legea lui Dumnezeu şi în Evanghelie există criterii ale caracterului creştin. Şi este o purtare lipsită de har din partea acelor denominaţii care s-au tot despărţit în secte mărunte în timpul acestui secol 19, – certându-se pentru forme de organizare, sau dacă mântuirea este disponibilă tuturor sau este numai pentru aleşi, dacă acceptăm trinitarianismul sau unitarianismul, dacă putem cânta la biserică orice imn bun sau numai Psalmii lui David, sau alte subiecte care nu constituie un criteriu al pregătirii pentru cer. Tocmai aceştia se năpustesc asupra noastră, afişând atâta oroare religioasă, doar pentru faptul că noi considerăm stricta conformare faţă de poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus, ca singurul criteriu adevărat al caracterului creştin.” (RH 12 oct. 1876, p. 116).

Cât privește trinitarismul Ellenei White, este foarte bine atestat și destul de explicit, chiar dacă a evitat termenul „Trinitate”, pentru a nu scandaliza pe cei hipersensibili:

Când copiii lui Israel au ajuns la Sinai, El a folosit ocazia de a le împrospăta memoria cu privire la cerințele Sale. Hristos şi Tatăl, stând unul lângă celălalt pe munte, au proclamat cu o maiestate solemnă cele Zece Porunci. — Historical Sketches of the Foreign Missions of the Seventh-day Adventists, 231 (1886). {Ev 616.3} (Declarația implică atribuirea aceluiași Nume sacru, Eu Sunt; n.m.)

El a fost egal cu Dumnezeul infinit şi atotputernic… El este Fiul cel veşnic şi care există prin Sine însuşi. — Manuscript 101, 1897. {Ev 615.3}

Prințul puterii răului poate să fie ținut în frâu numai de puterea lui Dumnezeu aflată în Duhul Sfânt, cea de a Treia Persoană a Dumnezeirii. — Special Testimonies, seria A :10:37 (1897). {Ev 617.2}

Domnul Isus a declarat: „Eu sunt învierea şi viața.” În Hristos este viața originală, neîmprumutată şi nederivată. „Cine are pe Fiul are viața”. Divinitatea lui Hristos este siguranța celui credincios cu privire la viața veşnică. — Hristos, Lumina lumii 530 (1898). {Ev 616.2}

Domnul Hristos este Fiul preexistent al lui Dumnezeu şi există prin Sine însuşi… Când a vorbit despre preexistența Sa, Hristos a vrut să îndrepte gândurile noastre spre veacurile nesfârşite din trecut. El ne asigură că nu a existat niciodată un timp când să nu fi fost într-o părtăşie strânsă cu Dumnezeul cel veşnic. Acela a cărui voce o ascultau iudeii fusese cu Dumnezeu dintotdeauna. — The Signs of the Times, 29 august, 1900. {Ev 615.2}

Veșnicii Demnitarii cereştiv — Tatăl, Hristos şi Duhul Sfânt — urmau să-i înzestreze pe ucenici cu o putere mai mare decât cea a oamenilor muritori… şi să înainteze alături de ei în lucrarea de a convinge lumea cu privire la păcat. — Manuscript 145, 1901. {Ev 616.4}

Tatăl este plinătatea întruchipată a dumnezeirii şi este invizibil ochilor muritori. Fiul este plinătatea manifestată a dumnezeirii. …  Mângâietorul, pe care Domnul Hristos a făgăduit că îl va trimite după ce se va înălța la cer, este Duhul Sfânt în toată plinătatea dumnezeirii, care face vizibilă puterea harului divin pentru toți aceia care îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal şi cred în El. Sunt trei Persoane vii în acest trio ceresc (sau: această treime cerească). În Numele acestor trei puteri — Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt — sunt botezați cei care îl primesc pe Hristos cu o credință vie… — Special Testimonies, seria B 7:62, 63 (1905). {Ev 614-615}.

Așa arată o familie antitrinitariană?

Pentru studii mai ample despre Trinitate în relație cu istoria doctrinei sau cu adventismul, citește studiul meu Triunitatea. Pe saitul At Issue, la subiectul ”Trinity”, găsești informații foarte bogate cu privire la istoria acestei doctrine în adventism.

Notă de subsol

[1] Conceptul ispășirii exclusiv cerești este o altă idee specifică pionierilor, demult abandonată de Biserică. Astăzi se afirmă ispăşirea completă făcută la cruce, precum şi aplicarea meritelor ei în sanctuarul ceresc. Declarația pare ciudată, așa cum este formulată în mărturisirea de credință din 1872, în special pentru că E G White, înainte de 1870 scrisese despre ispăşirea completă făcută la Cruce. Această veche opinie a ispăşirii făcute exclusiv în sanctuarul ceresc, după Înălţare, pornește de la etimologia termenului englezesc pentru ispăşire (atonement – reunire, împăcare) şi de la observaţia că, în sistemul levitic, ispășirea se făcea în sanctuar (cf. Lev. 6:23; Num 8:19).

Mai mult, textul din Daniel 8:14 a fost aplicat la o Zi a Ispăşirii cerească şi finală, în lumina ritualului din Leviticul 16 (şi Evrei 9:23). De aici s-a dedus că la Cruce a fost adusă jertfa deplină, dar că ispăşirea (împăcarea efectivă cu Dumnezeu) s-ar face doar prin preoţia lui Christos în cer. Prin această exprimare, pionierii evitau capcana evanghelică a atotsuficienţei Crucii, care deşi este singurul adevăr, dacă ne referim la baza mântuirii noastre, este o realitate incompletă fără preoţia cerească a lui Christos, prin care primim în mod individual şi condiţionat darul pocăinţei şi al împăcării cu Dumnezeu, împărtăşirea Duhului Sfânt şi un verdict final al cerului în dreptul nostru. Pe această cale, adventismul respingea atât universalismul, cât și sloganul evanghelic „once saved always saved”.

Formularea actuală este „Christ ministers on our behalf, making available to believers the benefits of His atoning sacrifice offered once for all on the cross.” . Se vorbește, totuși, încă, despre „faze” ale ispășirii. Din punctul meu de vedere, ar trebui identificată mai întâi realitatea biblică, apoi tradusă în termenii cei mai clari din limba țintă, chiar dacă nu au consacrare teologică. Folosirea termenilor cu un sens teologic diferit de sensul comun creează confuzie. Se vorbește, de exemplu, despre ispășire ca reconciliere, sau ca o lucrare făcută de Christos în inima noastră. Este sigur că fără acestea jertfa lui Iisus nu ar aduce mântuirea nimănui, dar le putem în mod legitim „ispăşire” în limba română?

Realitatea este că nici verbul fundamental ebraic pentru ispășire (kappér) pare ambiguu; este expiere (plata pentru vină, satisfacerea pedepsei), sau curăţarea păcatului? Nici creştinismul clasic sau protestantismul ortodox (evanghelic) nu este mai clar în această privinţă, aşa încât putem felicita pe pionierii noştri, cel puţin pentru curajul de a gândi diferit, pe temeiul Bibliei, chiar dacă înţelegerea lor a fost probabil incompletă.