octombrie 2018
D L Ma Mi J V S
« iul.    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
60
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...

Minneapolis 1888 și după

     I. Lumini şi umbre la Minneapolis

Conferinţa Generală de la Minneapolis[1] (1888) a trebuit să se confrunte cu o propunere doctrinară neaşteptată şi nedorită. Noutatea a venit din partea celor doi tineri editori ai revistei californiene Signs of the Times:

  • Pastorul A T Jones, un sergent înalt şi chipeş, vorbitor impresionant, care ţinea audienţa încordată peste două ore, cu temperament abrupt şi tendinţe uneori extreme, un autodidact devenit autor de scrieri istorice, convertit şi cumnat al Pastorului Van Horn.
  • Pastorul E J Waggoner, un vorbitor elocvent şi conciliant, cu pregătire medicală, fiul pastorului Joseph Waggoner.

Cu ani înainte de 1888, Jones şi Waggoner intraseră într-o controversă teologică cu cei mai înalţi lideri şi teologi ai Bisericii (Geo Butler, Preşedinte CG; Uriah Smith, Editor General RH; etc.), pe tema identităţii Legii din Galateni 3:24. Tinerii de la Semne îndrăzniseră chiar să publice opinia lor că Legea din Galateni ar fi Decalogul, în timp ce bătrânii de la Review susţineau, şi chiar publicaseră în 1886, că în Galateni este vorba de legea ceremonială.

       Ellen White se amestecase în controversă de la distanţă, din Elveţia, mai întâi pentru a potoli zelul celor de la Semne, mustrându-i în scris pentru publicarea articolelor divizive. Tinerii îşi recunoscuseră greşeala şi încetaseră să mai publice despre Legea din Galateni. Dar scrisoarea Ellenei White se rătăcise nu se ştie cum şi pe la Review. Ca urmare, înainte de Conferinţa din 1888, Preşedintele Butler, folosindu-se de informaţii din acea scrisoare privată, şi crezând că Ellen White ar fi de partea sa în dispută, a scris un articol care să pună la punct pe Jones şi Waggoner. Ca reacţie, Ellen White a scris Preşedintelui că acum era dator să accepte o prezentare publică a propunerilor lui Jones şi Waggoner. Aşa au ajuns cei doi californieni să aibă un loc în programul comunicărilor şi predicilor sesiunii CG.

       „Un fluviu de lumină”

       Conferinţa de la Minneapolis s-a ţinut fără Preşedintele Butler, care era atât de bolnav, încât nu a putut veni. A scris însă delegaţilor, îndemnându-i să rămână la poziţia teologică tradiţională. Ca urmare, înainte de cuvântarea lui Waggoner, delegaţii erau deja „cu capsa pusă.” Propunerea celor doi tineri părea o întoarcere la evanghelia evanghelicilor, o sorbitură din vinul Babilonului. Totuşi, este de apreciat că liderii Bisericii au putut accepta prezentarea publică a celor doi în faţa celor aproximativ două sute de delegaţi ai Bisericii. O asemenea deschidere şi acordare de imunitate nu se găseşte pe toate drumurile care duc la Roma.
       Jones a venit mai întâi cu o interpretare proprie la coarnele fiarei romane din Daniel 7, intrând în coliziune frontală cu coarnele venerabilului Uriah Smith. În încercarea de a-şi susţine interpretarea, Jones s-a dovedit însă lipsit de politeţe într-o replică dată lui Smith, şi a fost mustrat public de Ellen White. A urmat apoi momentul cu adevărat istoric, în care Jones şi Waggoner au prezentat în conferinţă mesajul central al epistolelor către Romani şi Galateni, aşa cum îl înţeleseseră ei. Oponenţii lor au căutat de la început să abată discuţia către identitatea Legii din Galateni, dar pentru Jones şi Waggoner era mai important mesajul epistolei, decât sensul exact al unor detalii dificile. De aceea ei au preferat să prezinte mesajul despre care ştim, în mod indirect, că se concentra asupra farmecului inegalabil al Mântuitorului, în care avem, prin credinţă, atât harul iertării, cât şi acela al împlinirii desăvârşite a poruncilor Lui.
Ellen White a refuzat să arbitreze în disputele teologice care se iviseră, considerându-le secundare, dar a susţinut cu entuziasm mesajul lui Waggoner şi al lui Jones. Ea a văzut în „preţiosul subiect al credinţei şi al neprihănirii lui Christos…un fluviu de lumină”:[2]
Când Fratele Waggoner a prezentat aceste idei în Conferinţa de la Minneapolis, a fost prima învăţătură clară despre acest subiect, pe care o auzeam de pe buze omeneşti, cu excepţia conversaţiilor dintre mine şi soţul meu. Îmi ziceam că eu înţeleg bine acest subiect, pentru că Dumnezeu mi l-a descoperit în viziune; iar fraţii din Battle Creek nu-l pot înţelege, fiindcă nu le-a fost arătat. De aceea, când altcineva a prezentat subiectul acesta, fiecare fibră a fiinţei mele a răspuns: amin.”— MS 5, 1889

          „Întunericul nu a cuprins-o”

        Nu ştim detaliile predicării lui Jones şi Waggoner la Minneapolis, deoarece cuvântările lor nu s-au publicat – fie pentru că nu era obiceiul încă să se publice aceste discursuri, fie pentru a proteja pe credincioşi de ceea ce părea să fie o erezie fatală.[3] Putem deduce însă acest mesaj din scrierile lui Waggoner dintre 1887-1891, din scrierile Ellenei White şi ale altor martori la acea conferinţă.
       În ciuda vocii Ellenei White, care pleda pentru acceptarea mesajului celor doi predicatori, delegaţii au rămas împărţiţi, tulburaţi şi unii chiar împotrivitori vehemenţi. Cîţiva au şi părăsit sala. Ellen White de asemenea se gândise să plece, dar Spiritul lui Dumnezeu a oprit-o. Biserica era ameninţată de o mare schismă în  centrul ei.
       Propunerile unor delegaţi de a se amâna discutarea acestui subiect până va putea fi prezent şi Preşedintele Butler,  sau de a pune la vot care este adevărul biblic s-au lovit de opoziţia categorică a Ellenei White. Lucrarea era a lui Dumnezeu şi nu putea aştepta pe nici un om. De asemenea, nu era înţelept şi corect să se voteze ceva, atâta timp cât domnea confuzia. Ea a pledat pentru studiu biblic şi rugăciune, pentru convingere personală, şi pentru un alt spirit în abordarea acestor lucruri. Cât timp domnea spiritul de partizan şi oamenii se orientau după oameni, nu după Cuvânt, votul nu putea fi sănătos şi sigur.
       Rezultatul conferinţei a fost nedecisiv. Mesajul lui Jones şi Waggoner a fost respins de unii conducători (Uriah Smith, Ludwig Conradi, J. H. Morrison, Henry Nicola, etc.), dar a fost acceptat de cel puţin alţi 18 lideri (Haskell, Prescott, Wilcox, Kilgore, McReynolds, Hyatt, Westphal, Starr, Gates, Tait, Robinson, Johnson, Flaiz, Starbuck, Craig, Covert, W. White, E. G. White). Sub influenţa corifeilor de la Battle Creek însă, cei mai mulţi delegaţi, serios tulburaţi şi nehotărâţi, nu îndrăzneau să ia în serios mesajul lui Jones şi Waggoner şi se temeau că Ellen White şi-a pierdut darul profetic – sau că, poate, nici nu-l avusese.

       Lumină nouă sau Evanghelie Veşnică?

       Discutând cu Ellen White un an mai târziu, la o adunare de tabără, Pastorul J. S. Washburn, unul dintre cei care nu acceptaseră mesajul în 1888, dar avea să-l accepte mai târziu, i-a spus că întotdeauna crezuse că ea avea darul profetic. Dar când ea a luat partea lui Jones şi Waggoner la Minneapolis, el a rămas dezorientat, deoarece era convins că Smith şi Morrison au dreptate. Ellen White a răspuns lui Washburn, dezvăluindu-i că, pe când ea era în Europa, un înger cu braţele întinse i-a spus: „Se fac greşeli de ambele părţi în această controversă.” Şi a adăugat:
Nu Legea din Galateni este adevăratul subiect de dispută. Adevăratul subiect este neprihănirea prin credinţă… Ellet Waggoner poate prezenta neprihănirea prin credinţă mai clar decât mine…. Domnul i-a dat o lumină specială asupra acestei chestiuni.  Am dorit să prezint acest lucru mai clar, dar n-aş fi putut să-l prezint atât de bine cum a făcut-o el. Când Waggoner a predicat la Mineapolis, am recunoscut imediat mesajul.[4]
       Referitor la calitatea mesajului de la Minneapolis în relaţie cu dezvoltarea teologică şi spirituală a Bisericii, Ellen White a afirmat :
Dumnezeu a dat Pastorului Waggoner harul de a vorbi clar şi de a-şi prezenta vederile sale privitoare la îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea (dreptatea) lui Christos în legătură cu Legea. Aceasta nu este o lumină nouă, ci lumina cea veche aşezată la locul ei, în cadrul mesajului îngerului al treilea…. Care este conţinutul acelui mesaj? Ioan vede un popor şi zice: ‘Aici este răbdarea sfinţilor: aici sunt cei care ţin poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui (despre) Iisus’ (Ap 14:12)…. Credinţa lui (despre) Iisus a fost trecută cu vederea şi tratată cu indiferenţă şi nepăsare. Nu a ocupat poziţia proeminentă în care ea s-a descoperit lui Ioan. Credinţa în Christos ca singură speranţă a păcătosului a fost în mare măsură ignorată şi omisă, nu numai din predici, ci şi din experienţa religioasă a foarte multor credincioşi, care pretind a crede mesajul îngerului al treilea.
La această adunare am dat mărturie că solia care ni se aducea din Scripturi era cea mai preţioasă lumină care strălucea în prezentarea marelui subiect al dreptăţii (neprihănirii) lui Christos în legătură cu Legea, subiect care trebuie ţinut continuu înaintea păcătosului ca fiind singura speranţă de mântuire. Aceasta nu era pentru mine o lumină nouă, pentru că ea mi se dăduse din partea unei Autorităţi Superioare în ultimii 44 de ani, iar eu o prezentasem poporului nostru cu condeiul şi vocea în Mărturiile Duhului Său. Dar foarte puţini răspunseseră apelului, dincolo de simpla acceptare a mărturiilor date cu privire la subiect. Mult prea puţin s-a vorbit şi s-a scris cu privire la acest mare subiect. Cuvântările unora sunt comparabile cu jertfa lui Cain —lipsite de Christos. (3SM 168-69; Solii alese).

        II. „Cântarea arcului”

        În anii care au urmat Conferinţei din 1888, unii dintre liderii care se opuseseră lui Jones şi Waggoner (Butler, Smith, Morrison şi alţii) şi-au recunoscut public greşeala. Vestitorii Evangheliei de la Minneapolis au fost favorizaţi. Alături de Ellen White, Jones şi Waggoner au devenit după 1888 predicatorii preferaţi, care au determinat treziri spirituale fără precedent. Vorbind despre acestea, Ellen White spunea:
Niciodată n-am văzut o mişcare de trezire care să înainteze atât de temeinic şi totuşi să rămână atât de liberă de excitaţii nepotrivite. (RH March 5, 1889).
        Celor doi mesageri li s-au încredinţat răspunderi înalte după 1888. Jones a reprezentat Biserica în faţa Congresului, punând bazele mişcării pentru apărarea libertăţii religioase; a fost în Comitetul CG, asociat cu Uriah Smith ca editor la Review, apoi la Liberty şi în fine, preşedinte al Conferinţei California. Waggoner a predat cursuri pentru pastori între 1889-1891, a ţinut un curs şi seminar de 16 studii asupra Epistolei către Romani la Conferinţa din 1891. În 1892 a fost numit editor la revista AZS britanică Present Truth, şi a fost un predicator preferat la conferinţele generale din anii 1897, 1899, 1901. În anii 1903-1904 a servit ca profesor la colegiul care între timp a devenit Universitatea Andrews.
       Acceptarea treptată a mesajului de la 1888 şi trezirile spirituale asociate au continuat un timp în mult comunităţi adventiste. Din nefericire însă, unii dintre liderii influenţi au continuat şi ei opoziţia faţă de trioul Jones-Waggoner-White. De aceea, Ellen White a continuat să protesteze împotriva atitudinii lor. Dintre aceştia, Harmon Lindsay, trezorierul CG a rămas ostil până când a ajuns să părăsească Biserica Adventistă pentru o sectă spiritualistă (Christian Science).
       L R Conradi, liderul Misiunii Europene, membru în Comitetul CG, unul dintre cei mai învăţaţi şi mai talentaţi misionari, a rămas de asemenea ostil luminii de la 1888. Ca urmare, mai târziu, la vârsta de 76 de ani, a părăsit Biserica într-un mod dramatic, căutând azil spiritual la baptiştii de ziua a şaptea şi devenind tot mai ostil faţă de adventiştii de ziua a şaptea.
       Ca expresie a împotrivirii surde a unor oameni cu influenţă, a apărut în Comitetul CG în 1891 propunerea ca Ellen White, împreună cu fiul ei William, să plece în Australia pentru întărirea misiunii. Nici măcar Preşedintele Olsen nu a avut atunci tăria de a se opune acestei propuneri, ceea ce Ellen White îi va reproşa mai târziu, într-o mărturie personală, amintindu-i că prezenţa familiei White ar fi fost mai necesară în centrul Bisericii, decât peste mări.
       Un fapt mai tulburător decât opoziţia de la 1888 sau de după aceea împotriva lui Jones şi Waggoner, a fost căderea a doi dintre cei trei „îngeri” de la Minneapolis. Se speculează că opoziţia de după 1888 ar fi fost principalul motiv care ar fi provocat căderea celor doi „îngeri.” Ellen White chiar avertizase despre eventualitatea căderii lor. Cauza mai profundă a acestui dezastru a fost neascultarea lor de sfatul lui Dumnezeu.

Deriva lui Waggoner

       Încă înainte de a fi misionar în Anglia, pe la anul 1891, Waggoner a adoptat unele idei fermecătoare despre sfinţenie şi viaţa viitoare, care mai târziu au degenerat într-o filozofie stupidă despre „afinităţile spirituale” dintre persoane de sex opus, care ar putea fi parteneri în viaţa viitoare, dacă nu au dreptul să se căsătorească în viaţa aceasta. Waggoner credea că era condus în mod special de Duhul Sfânt şi că i se comunicau revelaţii care nu existau în Scripturi.  „Dumnezeu mi-a spus aceasta,” obişnuia el să zică.
       Căsătorit de 20 de ani cu Jessie şi tată al unei fete de 15 ani (Pearl), omul lui Dumnezeu, Waggoner, în 1899 s-a încurcat în „afinităţi spirituale” cu domnişoara Edith Adams, o secretară atractivă, care a început să lucreze neoficial pentru nevoile sale editoriale. Interesul greu de disimulat al lui Ellet Waggoner pentru Edith a provocat gelozia justificată a soţiei. Au urmat suspiciuni reciproce, certuri, ameninţări cu sinuciderea. Waggoner mărturisea prietenului său că se simţea atras de soţia sa ca de un lemn sau o piatră; în schimb era irezistibil atras de Edith. Eforturile disperate şi uneori neînţelepte ale lui Jessie de a-l menţine pe Ellet au dat greş. Prietenii apropiaţi cunoşteau situaţia şi au încercat să ajute pe soţii Waggoner, dar în zadar.
       Waggoner ajunsese să creadă că mai toate cuplurile sunt prost împerecheate în lumea aceasta şi că lumea viitoare va pune în ordine totul, împerechind pe fiecare cu partenerul ales de Duhul. El pretindea că Dumnezeu îi descoperise că Jessie nu era soţia lui spirituală, aleasă de Duhul. Credea că Dumnezeu descopere celor apropiaţi Lui, partenerul ideal pentru veşnicie. Prin urmare, Waggoner zicea că dacă ar trăi mai departe cu Jessie, aceasta ar constitui adulter! El afirma că a primit viziuni ale vieţii viitoare, în care va fi alături de Edith – după care considera aceste „viziuni” ca adevărate porunci divine, care eclipsau Decalogul (Ef 5:25; Ex 20:14).
        Când familia Waggoner a revenit în America, Miss Edith era deja sosită la sanatoriul din Battle Creek. Waggoner i-a găsit apoi un post la Review. Ellen White îl avertizase pe Waggoner între anii 1901-1903, condamnând romantismul său pseudospiritual ca „idei fanteziste despre Dumnezeu,” „dragoste spirituală nesfântă,” care va conduce la apostazie şi desfrâu.[5] Din nefericire, Waggoner nu a fost dispus să ia aminte. Purtarea lui nemintoasă a provocat pe Jessie să divorţeze de el pe motiv de adulter. După un an, Waggoner se căsătorea cu Edith, ceea ce a determinat excluderea din Biserică.[6]
       Jessie avea partea ei de vină. Simţindu-se abandonată, intrase într-o relaţie aparent nevinovată cu Eddie Spicer,[7] un adolescent de 17 ani, angajat al tipografiei noastre din Anglia. Băiatul a venit în America odată cu familia Waggoner, pentru a-şi face un rost în viaţă. Când a devenit clar, prin anul 1905, că Waggoner nu renunţă la Edith, flăcăul, ajuns la aproape 20 de ani, a convins-o pe Jessie să divorţeze de Ellet în favoarea lui. Astfel Jessie s-a recăsătorit, dar noul mariaj s-a sfârşit curând. Eddie a abandonat-o pentru alta.
       În ultimii săi ani de viaţă, Waggoner a lucrat în Danemarca, apoi la sanatoriul din Battle Creek. În această perioadă, Waggoner a început să susţină vederi spiritual-anarhice vecine cu ale lui Jones, despre organizaţia Bisericii şi despre harismele vindecării şi darului profetic. M. C. Wilcox, o cunoscută personalitate adventistă, a menţinut legătura cu el, sperând în recuperarea lui ca predicator al Evangheliei.
       Dar Waggoner i-a mărturisit că este imposibilă întoarcerea sa în rândul predicatorilor adventişti, deoarece din 1891 nu mai credea în doctrina judecăţii de cercetare, a sanctuarului şi a celor 2300 de zile profetice încheiate în 1844. Acum Waggoner credea că sanctuarul lui Dumnezeu este fiinţa umană şi că lucrarea Preotului Christos are loc în fiecare suflet. Prin urmare curăţirea sanctuarului din Da 8:14 şi Ev 9:23 nu ar fi o lucrare obiectivă cerească, ci una subiectivă, care s-ar realiza pe pământ: eradicarea păcatului din natura umană. Cât despre cele 2300 „seri şi dimineţi,” ele nu ar fi zile profetice, ci jertfe de seară şi de dimineaţă. Teologia lui Waggoner s-a concentrat în final pe curăţirea mistică a naturii umane.            Ideea are o aparenţă pioasă şi practică, dar curăţirea spirituală a omului este o lucrare continuă a lui Dumnezeu, nu are nici o legătură cu termenele profetice. Teologia lui Waggoner, vecină cu panenteismul lui Kellogg îi procurase o sfinţenie închipuită, care l-a atras în bezna păcatului.
Ellet J. Waggoner a murit în anul 1916, la vârsta de 61 de ani, în urma unui atac de cord, aflat în vizită la fiica sa. Serviciul funebru a fost ţinut la Battle Creek, unde a răsunat încă o dată ecoul discursului impunător al lui Alonzo Jones.

Deriva lui Jones

       Spre deosebire de Waggoner, Jones a rămas fidel soţiei sale Frances, dar nu fără probleme. Fiica lor mai mare se născuse cu deficienţă mentală şi avea nevoie de îngrijire şi supraveghere pe viaţă. Nenorocirea aceasta avea să aducă destule tensiuni în familie şi a contribuit la distanţarea relaţiilor dintre Alonzo şi Frances.
       Lui Jones, Comitetul CG i-a oferit în 1903 o funcţie în care se specializase (secretar pentru libertatea religioasă), dar acesta a refuzat, preferând să se alieze cu Dr. Kellogg, directorul Sanatoriului, care promisese să-l facă preşedintele colegiului. Jones s-a alăturat cauzei doctorului în lupta pentru acapararea puterii la CG. Fiind un spirit înclinat spre harisme, el a susţinut public profetismul Annei Rice, un strălucit fiasco. Mai târziu a afirmat că darul profetic aparţine fiecărui credincios.
       Jones avea o filozofie radicală cu privire la structura şi ordinea Bisericii. Pe de o parte, era un anarhist foarte înverşunat împotriva sistemul prezidenţial al conducerii de la Battle Creek. Până la moarte a luptat pentru discreditarea Preşedintelui Daniells. Pe de altă parte, el însuşi ca preşedinte de conferinţă se impunea comitetului, insistând până când zdrobea voinţa colaboratorilor şi stârnea antipatie.
       Vederea teologică şi spirituală a lui Jones era în alb-negru, ca şi concepţia despre inspiraţia profetică. Pe de o parte, lua litera Mărturiilor EGW ca pe o declaraţie verbal inspirată, infailibilă, perpetuă şi universală. Pe de altă parte, când o mărturie EGW îl deranja, o declara nulă, scrisă sub influenţa vreunui duşman de-al lui. La un moment dat, susţinea că funcţiile de conducere în Biserică ar trebui stabilite prin tragere la sorţi.
       După doi ani de ostilităţi publice ale lui Jones faţă de Comitetul CG, şi după încercări nereuşite din partea acestora de a-l calma, la 22 mai 1907 i s-a retras lui Jones legitimaţia de pastor. El a reacţionat declarând că nu are nevoie de nici o legitimaţie pentru a predica întreita solie îngerească. Câteva luni mai târziu, Dr. Kellogg a fost exclus din Biserică, împreună cu mulţi dintre colegii săi din Battle Creek. Ca replică, Jones a scris atunci o carte în care susţinea că, potrivit Noului Testament, Biserica nu trebuie să excludă pe nimeni, niciodată. În zadar i-a scris E G White mărturii personale lui Jones pentru a-l corecta.
       În anul 1908, Comunitatea AZS din Berkeley, California, unde Jones era membru, l-a pus sub cenzură pentru trei luni, apoi s-a luat decizia să nu i se mai permită să predice în Conferinţă. Ca răspuns, Jones a început să predice pe străzi. În 1909, familia White (mama şi fiul) şi Preşedintele Daniells au făcut un efort deosebit de a-l recupera şi mulţi sperau că reconcilierea se va realiza curând. Dar faptul că nu i s-a permis imediat accesul la amvon, l-a înfuriat iarăşi pe Jones. În anul 1909, Comitetul GC a discutat cu Jones trei zile la rând, fără rezultat.
       Pe 31 mai 1909 a avut loc o ultimă întâlnire cu Jones, în care Preşedintele Daniells s-a adresat fostului sergent al lui Christos, recunoscând contribuţia sa valoroasă în Biserică şi cu mâna întinsă, rugându-l pe Jones să accepte împăcarea. De mai multe ori Jones s-a ridicat, gata de a întinde mâna, în final a întins-o, aproape atingând mâna lui Daniells, dar imediat a tras-o înapoi, aşezându-se jos, în timp ce a spus: „No, never!” Conflictul acesta s-a mediatizat. Ziarul Washington Post din 18 iulie 1909 a ocupat o jumătate de pagină pentru a relata disputa din sândul Bisericii AZS, prezicând că Jones ar fonda o nouă Biserică – ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Cum era de aşteptat, ziarul secular, care nu simpatiza cu adventiştii, îl descria pe Jones ca pe un mare gânditor şi reformator, un John Knox care îşi permisese să tune înaintea reginei Mary (o aluzie la Ellen White).
       În cele din urmă (21 aug. 1909), Jones a pierdut şi calitatea de membru. De câte ori a mai fost invitat să se întoarcă, răspundea că el a rămas în adevăr, în timp ce Biserica şi-ar fi părăsit vechea credinţă. Faptul că adventiştii, încurajaţi de sfatul E G White, se opreau de la lucru duminica, în cazul în care erau opriţi de legi duminicale, era pentru Jones un exemplu că „au făcut compromis cu fiara.” Mintea obtuză şi colţuroasă a acestui apostol needucat şi orgolios s-a dovedit până la sfârşit o catastrofă pentru sine şi pentru relaţiile sale. Convingerile sale au rămas în esenţă adventiste, dar lipsite de inteligenţa şi de graţiile creştine care s-ar aştepta de la un pastor adventist.
       Ocazional, Jones a mai colaborat cu adventiştii, dar şi-a găsit refugiul temporar în alte comunităţi religioase. În 1911 a fost acceptat ca pastor într-un grup adventist schismatic (Biserica lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea), dar şi aceştia l-au repudiat (1914). A revenit apoi în Biserica Adventistă (1916), într-o comunitate în curs de separare („Biserica Poporului” din Washington, DC). Jones a mai avut legături cu o ramură penticostal-sabatistă, susţinea harismele specifice, simţindu-se acasă printre ei şi, bineînţeles, predicând. Când însă şi acea comunitate religioasă s-a organizat, Jones a declarat-o apostaziată. Pentru acest suporter al anarhismului creştin, ideea de organizaţie, de instituţionalizare („sistemul”!) era însuşi păcatul contra Duhului Sfânt.
       Alonzo T. Jones a murit în 1923, la vârsta de 73 de ani, în urma unui atac cerebral.

       III. Moştenirea lui Jones şi a lui Waggoner

       După cum oracolele lui Balaam ocupă un loc central în cărţile fundamentale ale Bibliei, mesajul lui Waggoner şi Jones din 1888-1893 a rămas de importanţă centrală pentru Biserica Adventistă. Este adevărat însă că anumite interpretări ale acestora au rămas discutabile, iar scrierile şi predicile lor din perioada de derivă spirituală nu le putem recomanda.
       Provocarea noastră astăzi este dublă. Pe de o parte, rebuie să evităm erorile teologice şi spirituale în care au alunecat Waggoner şi Jones; pe de altă parte, trebuie să cercetăm şi să integrăm în viaţa noastră personală şi colectivă mesajul mântuitor pe care ei l-au prezentat la Minneapolis şi după aceea.
Care a fost soarta mesajului de la 1888 după căderea „celor doi martori”? În ce măsură a mai fost interesată Biserica de Evanghelia veşnică? Cine sunt astăzi adevăraţii continuatori ai mesajului lui Jones şi Waggoner? La aceste întrebări dorim să răspundem aici pe scurt.
       Putem fi siguri că lumina care a răsărit pentru denominaţia noastră în 1888, la Minneapolis, nu este un mesaj unic care să fi fost transmis exclusiv adventiştilor şi care să nu mai fi fost cunoscut în lume până atunci. Dimpotrivă, este acelaşi mesaj al mântuirii, descoperit în Sfânta Scriptură, în aceeaşi expresie paradoxală:
„Şi să fiu găsit ‘în El’, având nu meritele mele proprii, care vin din Lege, ci pe acelea care se capătă prin credinţa în Christos – dreptatea dată de Dumnezeu, prin credinţă.” (Flp 3:9).
„Într-adevăr, nu cei care ascultă citirea Legii sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci aceia care o înfăptuiesc vor fi îndreptăţiţi.” (Rom 2:13).

„Chipul” şi „semnul fiarei”, „marea strigare” şi „ploaia târzie”

       Cel mai informat specialist în istoria Bisericii Adventiste, George Knight afirmă:
„Reacţia de la Minneapolis a fost destul de rea, dar una din marile tragedii ale adventismului a fost reuşita de a continua după 1890 şi de-a lungul secolului XX, atât spiritul, cât şi multe din disputele de la 1888.”
       Evenimentele din 1890-1895 sunt instructive. După 1888, noi presiuni din partea politicienilor creştini aduseseră în dezbatere o lege duminicală. Timp de patru ani, adventiştii se apăraseră vertiginos, în numele libertăţilor constituţionale. Dar în 1892, Preşedintele Americii semnase primele legi duminicale; şi ca urmare, unii adventişti, care au fost prinşi încălcându-le, au fost aruncaţi în închisori. În acelaşi an, Ellen White scria:
Protestantismul se întinde acum peste prăpastie ca să dea mâna cu papalitatea, formând o confederaţie care să desfiinţeze sabatul poruncii a patra… Lucruri mari şi decisive sunt gata să se întâmple şi încă foarte curând” (MS 27).
       La scurt timp, referindu-se la importanţa profetică a luminii din 1888, a adăugat:

Timpul încercării este chiar asupra noastră, căci marea strigare a îngerului al treilea a început deja prin descoperirea neprihănirii (dreptăţii) lui Christos, Răscumpărătorul care iartă păcatele. Acesta este începutul luminii acelui înger, a cărui slavă va umple tot pământul [Ap 18:1-2]. (RH 22 noiembrie, 1892; Solii alese 1:363; 7SDABC 984).

       Aceste declaraţii au fost luate foare în serios de Jones şi Prescott, ba chiar exagerate. Echivalând „strigătul îngerului al treilea” (un mesaj) cu „ploaia târzie” (ultima manifestare a Duhului Sfânt în Biserică), şi cu începutul luminii îngerului din Apocalipsa 18, ei au predicat tot mai apăsat acest mesaj cu aşteptări harismatice, în timp ce vremurile arătau că Biserica îşi trăia ultimele zile pământeşti.
       În principiu, harismele sunt de dorit. Dar când predici din Ioel 2, aşteptând descoperiri şi limbi, trebuie să fii pregătit pentru unele parodii ale diavolului, care se delectează în a falsifica astfel de manifestări. Aceştia erau anii în care apăreau anumite tendinţe harismatice, înainte de penticostalismul propriu-zis în America. În absenţa Ellenei White din America, câţiva zănatici încercau s-o suplinească şi s-o imite, trimiţând „mărturii” la diverşi credincioşi. O asemenea profetesă era şi soţia unui preşedinte de conferinţă. Un bărbat pretindea că are darul de a „mugi” şi a venit să consulte pe Jones. Acesta i-a răspuns că, într-adevăr, se aude o voce, dar nu este a lui Dumnezeu.
       Binecunoscut este cazul unei domnişoare din Battle Creek, Anna Rice, care susţinea între altele că în condiţiile sfârşitului iminent (despre care şi Ellen White vorbise) nu trebuie să ne mai căsătorim, iar dacă suntem căsătoriţi, soţii trebuie să întrerupă relaţiile intime. Nefiind sigură dacă este inspirată de Dumnezeu, Anna l-a consultat pe Jones, care a confirmat că da, era de la Duhul Sfânt.
       În capcana acestei slăbiciuni pentru darul profeţiei a căzut şi Prescott şi amândoi erau gata de a lansa pe Anna Rice la următoarea conferinţă. Preşedintele Olsen, mai sceptic, nu a dorit o asemenea prezentare. Dar Jones a confirmat-o public pe Anna în marea comunitate din Battle Creek, deşi „mărturiile” ei începuseră să distrugă familii.
       Din fericire, o mărturie a Ellenei White venită din Australia a salvat Biserica la timp. Jones s-a convins că greşise şi şi-a recunoscut public greşeala, Prescott s-a corectat de asemenea şi chiar Anna Rice a recunoscut că greşise, confundând impresiile propriei imaginaţii cu inspiraţia divină. A fost probabil singurul pseudoprofet adventist care s-a pocăit.
       Un alt văzător lunatic, Stanton, specializat în colecţii de pasaje mustrătoare, publica în 1893 broşura Marea strigare a îngerului al treilea, în care soma pe cei care se unesc să facă „marea strigare” şi vor să întâmpine revenirea lui Iisus, să se despartă de corpul Bisericii Adventiste, care devenise Babilon!   Nu am fi menţionat aceste manifestări, dacă ele nu ar avea nicio legătură cu înţelegerea defectuoasă a subiectului darurilor în cazul lui Jones şi Prescott.[8]

       Conferinţele de la 1893 şi 1895

       Conferinţa din 1893 a avut loc în mijlocul aşteptărilor apocaliptice. Aceasta a fost recunoscută de Ellen White şi de alţii ca o mare trezire spirituală. Jones, Prescott şi Olsen au fost principalii vorbitori, care au făcut să răsune mesajul de la Minneapolis în legătură cu testul „sigilării”, „marea strigare a îngerului al treilea” şi ploaia târzie.” Ellen White tocmai scrisese că Domnul urma să vină foarte curând.
       Apelurile la trezire şi pocăinţă au fost convingătoare pentru mulţi şi, ca urmare, o serie de foşti împotrivitori de la Minneapolis s-au ridicat şi au mărturisit public greşeala lor. Exemplul a fost dat de Morrison, preşedintele Conferinţei Iowa şi protagonistul opoziţiei din 1888. Răspunsurile adunării delegaţilor la întrebările lui Jones[9] în 1893 dovedesc că acceptarea luminii de la Minneapolis era acum dominantă. Totuşi, aşteptata „ploaie târzie” şi venirea iminentă a lui Iisus încă sunt aşteptate după 120 de ani.
       Conferinţa din 1893 a pus în discuţie o întrebare capitală, rămasă până acum nerezolvată teologic: De ce încă nu a venit Iisus? Jones şi Prescott aveau atunci un răspuns care se armoniza cu mărturiile Ellenei White: Pentrucă ploaia târzie nu venise şi marea strigare nu se realizase. De ce? Pentru că la Minneapolis fusese respinsă lumina care urma să lumineze întreg pământul. Dar Ellen White scrisese, cu patru ani mai înainte,
       Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere, împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său. (GC 458; rom. TV 450).
       Care ar fi fost, de drept, timpul „ploii târzii”, al „marii strigări” şi al venirii lui Iisus? Ellen White îl plasa cu mult înainte de 1888. Dacă întrebăm pe Iisus şi pe apostoli, observăm că ei plasau acest timp în generaţia lor,[10] dar au fost avertizaţi că timpul este condiţionat de preocuparea Bisericii în desăvârşirea caracterului creştin, de încheierea evanghelizării universale, de umplerea măsurii nelegiuirii lumii, şi că timpul poate fi grăbit sau întârziat.[11]
       Prin urmare, dacă Domnul Christos nu a venit încă, eşecul nu poate fi imputat respingerii unui mesaj cu totul nemaiauzit, care n-ar fi fost descoperit înainte de 1888, ci este vorba de Evanghelia Veşnică, descoperită deja complet în vremurile apostolilor.
       Următoarea conferinţă pe tema mesajului dreptăţii lui Christos a fost în 1895. Cu această ocazie, Jones a predicat de 26 ori pe tema „soliei îngerului al treilea”. Cu această ocazie s-a accentuat un subiect în care Jones şi Waggoner erau în acord încă din 1887, şi anume că Domnul Christos, prin întrupare, Şi-a asumat natura omului căzut, păcătos, deşi a rămas permanent fără păcat. După cum se ştie, acest subiect a rămas controversat până astăzi, ca şi conceptul condiţionării venirii lui Iisus.

       Secolul XX – ocolind acelaşi munte

       Primele decenii ale secolului XX au adus Bisericii multe evenimente dramatice: decredibilizarea lui Waggoner şi Jones prin imoralitate şi fanatism; stele căzătoare de pe firmamentul Bisericii în urma doctrinelor lui Kellog şi Ballenger; dispute teologice pe subiectul „necurmatei” din Daniel; izbucnirea primului război mondial cu provocările specifice; moartea Ellenei White; dispute pe tema teologiei inspiraţiei în cazul scrierilor E G White; apariţia unor false mişcări de reformă etc.
       Pe fundalul acestor preocupări, mesajul de la 1888, deşi acceptat ca doctrină, a intrat iarăşi într-un con de umbră. Dar Biserica nu a fost în întuneric. Pe lângă studiile biblice săptămânale, cartea Ellenei White „Calea către Christos” a fost un ghid sigur la mesajul lui Pavel şi al lui Waggoner. După 1920, un nou val de trezire a venit, marcat de predicarea mesajului de la 1888 prin McGuire (Viaţa de biruinţă, 1924) şi Danniels (Christos – neprihănirea noastră, 1926).
       La împlinirea a 40 de ani de la 1888 s-a publicat cartea lui Froom, Venirea Mângâietorului (1928), popularizându-se astfel lumina despre Duhul Sfânt, în legătură cu Evanghelia. Traducerea unora din aceste cărţi în limba română dovedeşte că a existat un interes permanent pentru acest mesaj, deşi putem recunoaşte că nu a fost întotdeauna o dominantă a Bisericii.
       În 1950, preocuparea explicită pentru mesajul de la 1888 a fost stârnită de studiul lui Wieland şi Short (1888 reexaminat), adresat Conferinţei Generale. Ei făceau apel la o pocăinţă generală, susţinând că mesajul de la 1888 nu a fost niciodată luat în serios cu adevărat, de aici şi întârzierea misiunii adventiste şi a venirii Domnului. Concluziile acestui studiu au trezit o nouă controversă, care nu s-a încheiat. Ca reacţie, unii au publicat că Biserica a primit în final mesajul din 1888 şi că merge în progres, în timp ce alţii susţin că Biserica încă este aşteptată să se pocăiască.
       Wieland, Short, Sequeira şi grupul de studiu adunat în jurul lor au dezvoltat şi alte concepte teologice, unele controversate, altele total respinse: pocăinţa colectivă, identificarea sanctuarului din Daniel 8:14 cu fiinţa umană şi curăţirea de păcat a subconştientului, iertarea sau îndreptăţirea întregii omeniri la Cruce etc.
       Nu putem lămuri aici toate detaliile teologice pe care le-au propus aceştia sau ucenicii lor, dar ştim că astăzi, cel puţin unele grupuri care revendică moştenirea spirituală a lui Jones, Waggoner, Wieland şi Short, difuzează, în numele soliei de la Minneapolis, unele lumini noi, care se dovedesc a fi eclipse totale. Printre acestea, amintim teoria că „Dumnezeu nu pedepseşte,” atrăgătoare în felul ei, precum şi ideea că Pavel ar fi fost o victimă a lui Iacov fratele Domnului, şi epistola lui Iacov ar fi prima enciclică „papală” antievanghelică, inspirată de diavol.
       Mesagerii acestor grupuri de studiu sunt de mai multe feluri. Unii, în mod cinstit, preţuiesc lumina de la 1888 şi promovează publicarea celor mai bune scrieri în domeniu, inclusiv ale lui Jones şi Waggoner. Alţii au ca principal mesaj vorbit şi scris, vaietul permanent şi acuzator, că Biserica nu a primit niciodată mesajul de la 1888.
       A primit Biserica mesajul? Probabil mulţi nu se frământă cu asemenea întrebări. Să sperăm că sunt hrăniţi cu adevăratul mesaj, în alte cuvinte sau în alte moduri, fără menţionarea explicită a numărului „magic” 1888. Alţii, sunt încă afectaţi de fotofobie, şi se feresc de orice rază venită din paradis, dacă nu trece prin paraclis.
       Un legalism latent natural, propriu religiilor în general, se manifestă încă: uneori în forme rigoriste, nepopulare, alteori în forme populare, mai indulgente. Legalismul ieftin se combină excelent cu evanghelia ieftină, ambele populare. Credinciosul se poate înşela, gândind că mântuirea priveşte doar vina şi urmările păcatului, şi că certitudinea mântuirii s-ar baza pe meritele unor minime performanţe proprii, completate cu meritele credinţei în Iisus. În realitate, mântuirea începe aici şi acum, ea fiind salvare de vina, stăpânirea şi urmările păcatului şi îmbogăţirea cu dragostea lui Dumnezeu – prin harul lui Dumnezeu şi prin credinţa în Iisus, căruia Îi aparţin toate meritele.

       Lecţiile istoriei ne conduc la concluzia că trebuie să ne întoarcem la Biblie în fiecare generaţie, săptămânal şi zilnic; că trebuie să găsim, fiecare pentru sine, Evanghelia Veşnică în Scriptură, din Geneză până la Apocalipsă; că trebuie să ne punem toată încrederea mai mult în „Tatăl luminilor, în care nu este schimbare, nici umbră de mutare,” şi mai puţin în purtătorii de lumină, oricine ar fi fost ei.


Note

[1]Principalele surse pentru articolele temei din acest număr: Gerhard Pfandl, „Minneapolis, 1888, an Adventist watershed,” Adventist World, 2012; L. E. Froom, Movement of Destiny, RH, 1971; George Knight, From 1888 to Apostasy, RH 1987; G. Knight, Angry Saints, RH 1989; W W Whidden, E. J. Waggoner: From the Physician of Good News to Agent of Division, RH, 2008.
[2] E G White, 1888 Materials, 291.
[3] Acestea pot fi studiate pe saitul oficial al Bisericii, la www.adventistarchives.org/doc_info.asp?DocID=17 .
[4] R. J. Wieland, “An Interview with J. S. Washburn – signed and attested by him,” Hagerstown, Maryland, June 4, 1950, www.gospel-herald.com/j_s_washburn/interview.htm
[5] A se vedea: E G White, Medical Ministry page 100. „Nu trebuie să măsurăm condiţiile din viaţa viitoare cu condiţiile vieţii acesteia.—Manuscript 28, 1904” http://text.egwwritings.org
[6] Ellen White îl mustrase şi pe Waggoner tatăl pentru o amiciţie neînţeleaptă cu o anumită doamnă. Cf. W W Whidden, E. J. Waggoner: From the Physician of Good News to Agent of Division, p. 321.
[7] Citeşte edi spaisǝr.
[8] Falsele harisme aveau să reapară peste câţiva ani, cu şi mai multă putere, odată cu apariţia penticostalismului după 1900. Întrunirile cu rugăciuni tensionate, muzică zgomotoasă şi trânte spirituale din Indiana anilor 1901, sau cazul soţilor MacKin, care se specializaseră în exorcisme şi vorbirea în limbi prin anii 1905-1908 sunt cele mai cunoscute exemple.
[9] „Well then the latter rain-the loud cry -according to the testimony, and according to the Scripture, is ―the teaching of righteousness‖ and ―according to righteousness,‖ too. [Did you notice that in this case the use of the catch-all phrase ―righteousness by faith‖ was not used? Instead ―the teaching of righteousness‖ and ―according to righteousness‖ is used.] Now brethren, when did that message of the righteousness of Christ, begin with us as a people? [One or two in the audience: Three or four years ago.] Which was it, three? Or four? [Congregation: ―Four.] Yes, four. Where was it? [Congregation: „Minneapolis.”] What then did the brethren reject at Minneapolis? [Some in the Congregation: ―The loud cry.] What is that message of righteousness? The Testimony has told us what it is; the loud cry – the latter rain. Then what did the brethren in that fearful position in which they stood, reject at Minneapolis? They rejected the latter rain – the loud cry of the third angel‘s message.”  A.T. Jones,General Conference Bulletin, 1893, p. 183.
[10] Mt 16:27-28; 24:34; 1Cor 10:11; 1In 2:18; 1Pt 4:17.
[11] Mt 24:14; 2Pt 3:9-14; Ap 14:18-19; 18:5; Gn 15:16.
[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]
Comentează și pe facebook

8 Comentarii

  1. stangaciu nicolae 14/04/2017 at 20:54

    EGW spunea ca s-a orientat catre popor poate va primi solia
    ati putea face si dvs. la fel?
    mi-ar placea sa va ascult

  2. stangaciu nicolae 14/04/2017 at 20:50

    daca depinde si de noi de ce nu propovaduim mai accentuat solia?
    sunt unele accente si probleme care iti inalta inima si-ti dau o mare bucurie in inima
    de la amvoane aud predici fara valoare

  3. stangaciu nicolae 30/03/2017 at 20:48

    v-am ascultat la ploiesti vorbind despre poezia ebraica din vechiul testament
    departe de aceste probleme
    nu va intereseaza?

  4. stangaciu nicolae 30/03/2017 at 20:45

    oare vom mai sta mult sa asteptam venirea Domnului?
    depinde si de noi?

    • Depinde și de noi, e adevărat. Dar mult nu mai este. Lumea noastră se grăbește într-o direcție plină de surprize, iar în Biserică apar tot mai puternic semnele cernerii.

  5. stangaciu nicolae 30/03/2017 at 20:41

    as fi interesat mai mult de continutul soliei lui Jones si Waggoner decat de aceste comentarii interminabile daca a fost sau nu daca a fost primita sau nu etc.

    • Dacă citiți Calea către Christos, acolo este solia lui Waggoner. Dacă vreți să citiți exact ce a scris el, căutați ceva din cărțile lui de bază: Hristos și neprihănirea Sa, Comentarii la Galateni etc. Din păcate, EVS nu are în stoc așa ceva și nici Gili Cârstea nu mai are formatul tipărit. Dar se poate găsi formatul electronic pe situl lui Gili: http://1888.ro/cuprins/hristos.htm .

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.