Dragă soră, eu nu-mi amintesc că lecțiunea din trim. I ne-ar fi îndemnat să ne rugăm Duhului Sfânt, sau să-I aducem slavă. Poate s-a afirmat că o astfel de închinare este permisă. Biblia nu poruncește și nu arată undeva un precedent al rugăciunilor sau cântărilor adresate Duhului, ceea ce este un subiect interesant. Dar eu mă întreb de ce atât de mulți credincioși așteaptă de la Scriptură numai porunci și interdicții.

Am întâlnit oameni care spun: nu putem crede cutare lucru, sau nu-l putem face, pentru că nu avem poruncă biblică. Dar Biblia nu are porunci sau descoperiri pentru absolut orice lucru. Această abordare este tipic legalistă, care vede totul în alb-negru (poruncit sau interzis). Loc de întors nu există. Cuvinte ca „permisiune”, „libertate”, „creativitate” sunt pericol pentru aceștia. Pentru ei Biblia este un Coran, un cod de legi, nu un ghid de îndrumare. Totul trebuie să fie scris explicit. altminteri nu poți gândi. Dumnezeul lor ne vrea roboței lipsiți de orice inițiativă personală. Avem regulament, program și atât. Iar religia constă într-o conformare cât mai exactă față de regulament.

De ce nu s-ar întreba acești credincioși și altfel, de exemplu: Dacă NU este interzis cutare lucru, pot să-l fac? De ce NU? De exemplu, dacă Biblia arată că Duhul este persoană divină, iar mie îmi dă prin cap să mă adresez direct Duhului cu o laudă, în cântare sau rugăciune, păcătuiesc? Este orice inovație vinovată? Dacă așa stau lucrurile, atunci suntem vinovați că ne cununăm la biserică, sau că facem înmormântări după un anumit tipic; că facem ceremonia binecuvântării pruncilor; că avem un alt calendar decât Moise, Ezra sau Ioan; că avem un mod de a socoti ceasurile zilei, diferit de al lui Iisus; că avem o poziție la rugăciune diferită de toți oamenii Bibliei (care se rugau cu ochii deschiși și cu mâinile ridicate!); și aș mai putea adăuga. Ideea de a ne orienta după Biblie este adesea greșit înțeleasă. Ne orientăm după ce ne poruncește Biblia, sau ținem seama și de ce ne permite Biblia? Dacă Sola Scriptura înseamnă numai ce este scris explicit în Biblie, lucrurile se complică rău. Dacă tot ce facem sau credem diferit de timpurile biblice înseamnă a „trece peste ce este scris”, atunci nu mă mir de ce mulți antitrinitari au devenit între timp și adepți ai teoriei pământului plat; fiindcă autorii Bibliei nu aveau deloc habar de cosmologia modernă.

Antitrinitarii noștri însă au complicat și mai mult lucrurile, deoarece au dispreț față de teologie în general, fiindcă teologia este mai mult decât simpla citire a Scripturii. Dar neavând educație teologică în ce privește citirea Scripturii și a EGW, ei citesc într-un mod simplist, superficial, reducționist și selectiv. Încrederea lor nu este în Biblie, așa cum ni s-a transmis, pentru că ei presupun că acele texte care nu se acordă cu doctrina lor unitariană (sau binitariană) despre Dumnezeu, ar fi interpolări catolice, și că EGW și alte scrieri ale Bisericii ar avea modificări „iezuite”.

Nici eu nu am găsit vreun text care să-mi poruncească să slăvesc pe Duhul Sfânt în cântare sau rugăciune. Dar nici textul care să interzică aceasta nu există. Numai dacă Duhul ar fi o ființă creată, atunci o închinare adusă Duhului ar fi interzisă în mod implicit – fără interdicție explicită. Dar antitrinitarii noștri cred că Duhul este un alt nume pentru Iisus, sau că este o referire la prezența lui Dumnezeu. În acest caz, de ce ar fi păcat să se închine prezenței lui Dumnezeu sau lui Iisus? James White era sigur antitrinitar, totuși când a alcătuit prima carte de imnuri (1849) a introdus în ea și o doxologie trinitară, în care Duhul este lăudat, alături de Tatăl și Fiul (a se vedea Imnul nr. 48, care fusese compus de episcopul anglican Thomas Ken în 1709!)

Praise God from whom all blessings flow;
Praise him, all creatures here below;
Praise him above, ye heavenly host:
Praise Father, Son, and Holy Ghost.

În cartea noastră de imnuri românească, imnul este la fel:

Măriţi pe Domnul ne-ncetat,
Căci El ne-a binecuvântat!
Măriţi, voi, ceruri şi pământ,
Pe Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt!  Amin.

Da, există texte care vorbesc numai despre Tatăl, sau despre Dumnezeu la modul general. Există de asemenea texte care vorbesc numai despre Tatăl și Fiul; altele care vorbesc numai despre Tatăl și Duhul (Ex 31:3; Nu 11:29; Ez 39:29; FA 2:17; 5:32; 1Cor 2:10; 3:16), altele numai despre Christos și Duhul (Lc 4:1; FA 9:17; Filip 2:1; 1Pt 1:11; 1In 5:6). Dar nu există și texte care vorbesc despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt? De ce antitrinitarii sunt a tât de porniți să le ignore sau să le răstălmăcească pe acestea (Is 63:9-11; Mt 3:16-17; 28:19; Lc 1:35; Rom 8:9; 15:16, 30; Ev 10:29; 1Cor 6:11; 2Cor 13:14; Filip 3:3; Ev 9:14; 1Pt 1:2; 4:14; 1In 4:2)?

Eu nu cred  că antitrinitarii sunt irecuperabili sau că au păcătuit contra Duhului Sfânt, cum se afirmă uneori. Sunt și ei niște frați care s-au rătăcit, sperăm că nu definitiv. Se vor mântui și unii păgâni, dară-mi-te niște credincioși. Însă partea cu adevărat îngrijorătoare a acestui fenomen este spiritualitatea lor sectară, neîncrederea și teama față de Biserică, întreținerea de suspiciuni rele și de dispreț față de conducătorii și profesioniștii Bisericii – la care se adaugă încrederea în sine și în elita lor sectară.

Eu îi suspectez că sunt sinceri. Toți rătăciții sunt sinceri. Nu i-aș numi apostați, ar fi prea mult. Dar îi numesc așa cum sunt: antitrinitari. Ce cred ei despre Fiul, dacă este sau nu este Dumnezeu, nici eu nu m-am lămurit, fiindcă nu au o poziție statornică și unitară între ei, iar definirea pe care o dau ei noțiunii de Dumnezeu este discutabilă. Ei recunosc că Iisus ar fi Dumnezeu pentru faptul că Dumnezeu I-a dat această onoare, sau că Dumnezeu I-a dat această natură, sau că Dumnezeu L-a făcut pe Fiul Dumnezeu, prin naștere biologică din Tatăl. De aceea, ei afirmă că Iisus este Dumnezeu. Dar apoi se întorc și citează texte biblice care spun literalmente că Tatăl este „singurul Dumnezeu adevărat”, sugerând astfel că Iisus nu ar fi Dumnezeu adevărat.

Deci este Christos Dumnezeu, sau nu este? Ei nu știu, de fapt, ce cred în această privință. Singurul principiu este că Trinitatea ar fi păgână și catolică, deci periculoasă. Cu asta ei toți sunt de acord. Ce trebuie crezut despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,  dacă sunt luați în mod distinct sau împreună, aici nu mai este unitate, ci sfinte speculații și anateme la adresa Bisericii.

În realitate, ei nu gândesc dincolo de afirmațiile simpliste ale unui anumit text. Ei nu observă că subiectul este paradoxal, că este deosebit de complex, că operează cu noțiuni abstracte și necesită minime cunoștințe teologice, sau cel puțin un dram de prudență în plus. Ei nu observă că textele biblice se contrazic în acest caz, dacă sunt luate în mod superficial, adică așa cum apar la prima vedere cititorului simplu. Dacă le privim însă cu ochi înțelept, ele sunt complementare și ne obligă să le luăm împreună, sau cel puțin să apelăm la cele mai complete, nu la cele mai simpliste. În exemplul de mai jos, ambele texte sunt ale lui Ioan. Trebuie să-l luăm doar pe cel din Ioan 17?

Da, expresia din Geneza „Să facem om după chipul Nostru!”, înseamnă minimum două Persoane (dacă ne referim doar la ideea de chip). Dar dacă ne referim la personalitatea divină, atunci trebuie să adăugăm și pe Duhul lui Dumnezeu din Gen 1:2, care aștepta acolo, fără chip, cuvântul creator (porunca), în calitate de persoană divină distinctă.

Nu este chiar atât de greu să fii trinitarian. Doar că îți spulberă sentimentul apartenenței la cât-mai-mica rămășiță supercredincioasă, care stă pentru principiul unitarian al pionierilor, „chiar dacă s-ar prăbuși cerul”. Îți răpește conștiința de reformator ales, care stă neabătut în opoziție cu „fariseii și cărturarii Bisericii” și cu „preoții cei mai de seamă”, care nu au altceva mai bun de făcut, decât să introducă, în fiecare generație, câte o erezie catolică în Biserică. Râsu-plânsu…