Domnule profesor, eu vorbesc din afara confesiunii Dv., nu am experimentat niciodată o închinare de tipul celei pe care o apărați. M-am născut într-o familie protestantă și am rămas protestant. Sunt mândru de acest fapt, chiar dacă nu este meritul meu. Și cred că oricine are dreptul să fie mândru de religia lui, în special atunci când reușește să îmbrățișeze valorile veșnice ale religiei, nu păcatele istorice sau actuale ale Bisericii. Este posibil să judec greșit pe ortodocși, dar vă asigur, în modul cel mai cinstit, că am gânduri bune și admirație pentru diverși credincioși ortodocși. Dar în același timp mă întristează ceea ce eu percep ca o abatere de la Legea lui Dumnezeu și de la Evanghelie în bisericile tradiționale. Nici cu restul protestanților nu mă simt întotdeauna confortabil. Vă rog să luați replica mea așa cum este, ca pe un răspuns limitat, imperfect, dar sincer și orientat biblic, în măsura în care pot să citesc și să gândesc.

AM: „Trebuie insistat de fiecare data că rugăciunile adresare drepților răposați nu sunt IN LOCUL cultului divin.”

Cultul lui Mitra nu a luat locul cultului lui Jupiter, dar mitraismul a devenit mult mai popular. Cultul sfinților nu s-a substituit cultului Creatorului, dar i s-a alăturat în mod inutil, ornamental să zicem, și a reușit să-I facă o adevărată concurență neloială lui Dumnezeu. Porunca interzice orice alt cult așezat lângă cultul Creatorului (4 Cr 33:15; Ez 43:7-8).  Poate că în Biserică se cântă mai rar „preasfântă născătoare de Dumnezeu, pururea fecioară….  ceea ce ești mai presus de heruvimi”, și mai frecvent „Slavă Ție Doamne!”. Dar pe teren, preferința închinătorilor este legată de cultul sfinților și în special al Maicii Domnului.

Am citit din tinerețe în scrieri ortodoxe despre distincția dintre cinstire (venerare) și adorare. Dar Biblia nu face distincția aceasta, și nici credincioșii ortodocși sau catolici nu o fac. Să se facă sondaj pe un mare număr de cinstitori ai sfinților și să-i întrebăm ce înțeleg ei prin venerare și adorare și cum fac distincție între acestea, ca nu cumva să se facă vinovați de un mare păcat. Eu nu am găsit pe nimeni preocupat de distincție.  

Sunt de acord că este normal să mulțumești cuiva care te-a ajutat, și chiar să-l apreciezi public la momentul potrivit. Este normal și să ne rugăm unii pentru alții („pentru toți sfinții”, și pentru păcătoși, Efes 6:18; 1Tim 2:1-6), iar eu am să propun cu toată seriozitatea Bisericii mele, să ne rugăm public, nu doar pentru autoritățile civile, și pentru cele religioase. Este învățătură apostolică. Dar nici Iisus, nici apostolii și nici profeții VT nu ne-au învățat că trebuie să ne rugăm celor care au murit și care dorm în așteptarea învierii. Este zădarnic să ne rugăm morților. Cu morții putem avea „relații” legitime, care țin de memorie, istorie, învățături morale etc. Rostim și aprecieri despre ei când este cazul (s-ar fi bucurat mai mult în viață de aceste aprecieri!), dar cultul public sau privat este adresat exclusiv lui Dumnezeu: Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt,

La anul scrierii Apocalipsei, când Maica Domnului „adormise” demult, ea ar fi trebuit să fie în cer, după scenariul popular. În Apocalipsă apar mai multe scene liturgice, luminate de plinătatea Duhului Sfânt, în centrul cărora se află Tatăl și Fiul (Mielul), care primesc toată lauda și venerația și adorarea. Sunt acolo descriși 24 de seniori, îngeri și heruvimi, dar Maica și sfinții lipsesc; iar dacă ar fi prezenți, ar fi printre închinătorii care se pleacă până la pământ (asemenea celor 24 de seniori) înaintea Aceluia care este singurului vrednic de închinare. Nu sunt prezenți acolo, la dreapta și la stânga lui Iisus, nici Fecioara, nici Ioan Botezătorul.            

Este adevărat că «Maica Domnului însăși a profețit: „iată, de acum încolo toate neamurile îmi vor zice fericită”». Este o exprimare poetică, hiperbolică, dar care nu este unică în dreptul Mariei. La fel a vorbit Dumnezeu despre Israel în Mal 3:12; Dt 33:29. Mai mult chiar, când o femeie din public a strigat lui Iisus cuvintele: „Ferice de pântecele care Te-a purtat și de sânul pe care l-ai supt!”, adică „Ferice de Maica Ta!”, Iisus, mâhnit de faptul că mama Sa nu se afla de obcei printre cei ce se înghesuiau să-L asculte, a răspuns cu tâlc: „Dimpotrivă” sau  „mai degrabă” (gr. μενοῦν), „ferice de cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc!” (Lc 11:27-28).

Altădată, sau poate în aceeași ocazie, povestită de Matei, mama lui Iisus era prezentă, împreună cu „frații Lui”, care nu credeau în El. Dar nu veniseră să-L audă (nu-L auziseră ei timp de peste 20 de ani acasă?). Ei veniseră să-L strângă de pe drumuri, crezând că Își pierduse mințile. De aceea, când cineva din mulțime a strigat: „Învățătorule, mama Ta și frații Tăi sunt afară și caută să vorbească cu Tine!”, El a răspuns în auzul tuturor: „Cine sunt mama mea și frații Mei?” Și arătând spre ucenicii Lui, a zis: „Iată, mama mea și frații Mei! Oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă!” (Mt 12:46-50; Mr 3:20-21, 31-35).

Ce vreau eu să spun nu exclude aprecierea credinței Mariei și fericirea specifică ei. O fată săracă, nu doar se mărita, ci primea un rod unic prin minune divină: pe Fiul, Domnul și Mântuitorul Lumii, Cel care are viața în Sine Însuși!  Era suficient anunțul îngerului și conștiența că, fecioară fiind, era însărcinată, ca să fie fericită și să vorbească despre viitorul ei și al lumii. Dar nu la ierarhia cerească se gândea ea, când a spus aceste cuvinte („De acum încolo, toate generațiile mă vor ferici / socoti fericită sau norocoasă!” Lc 1:48). O fată modestă, devenea mama Celui mai mare Domnitor și Salvator pe care urma să-L vadă lumea. Cum să nu izbucnească de bucurie? Dar dacă i s-ar fi descoperit că generațiile o vor ridica la rang de mijlocitoare cerească și-i vor adresa rugăciuni și imnuri, urându-și unii altora; „Să-ți ajute Dumnezeu și Maica Domnului!” – s-ar fi îngrozit.    

Ca biblist, am motive să fiu destul de reticent față de acest tip de evlavie în care, pe lângă Dumnezeire, există o ierarhie de sfinți la care să apelăm și pe care să-i lăudăm. Dincolo de orice teologhisire, la modul practic, distanța dintre meritele Creatorului și meritele creaturii se micșorează până aproape de confuzie. Iar Biserica este astfel văduvită de adevărata slavă a lui Dumnezeu, singura noastră speranță de Mântuire. Ni se întâmplă ca și copiilor care ajung să-l iubească mai degrabă pe Moș Crăciun, cel darnic și bun, decât pe AtoateDătătorul. Venerarea Dumnezeirii trebuie să rămână neîmpărțită. Numai lăsând lui Dumnezeu locul care I se cuvine, avem adevărata perspectivă din care să putem aprecia corect pe sfinți și pe nesfinți, și să știm să apreciem și pe alții, în special pe cei din propria familie și pe cei care ne-au făcut bine.