Introducere

Blogul catolic UNA SFÂNTĂ CATOLICĂ ȘI APOSTOLICĂ BISERICĂ pare la prima vedere oficial, dar în realitate reprezintă o voce integristă și critică la adresa noii direcții a papalității și anume împotriva curentului modernist inaugurat de Conciliul Vatican II.  Este, prin urmare, atitudinea unor lideri de opinie catolici, care sunt „mai catolici decât papa”. (Nici o problemă, avem și noi de ăștia, și încerc să-mi imaginez cum ar arăta lumea dacă toate religiile și confesiunile ar fi formate numai din integriști).

Îmi vine greu să-mi imaginez un astfel de catolicism, oricum ar fi el, care este în dezacord cu direcția majoră a politicii religioase a pontifului roman. Până la urmă nu are papa întregul magisteriu? Și nu este el socotit infailibil? Nu este oare, doctrina supunerii față de papă, cea mai integristă doctrină romano-catolică?

Citind paginile lor, aveam senzația de déja-vu. Era același spirit ultraconservator pe care-l poți întâlni în cuvântările unor propagandiști AZS paraleli cu Biserica, sau pe web-paginile critice ale integriștilor noștri. Aceleași povești: infiltrarea dușmanului în administrația și intelighenția Bisericii, apostazia de la cutare sau cutare dogmă, deturnarea fatală a Bisericii începând cu Conferința de la, pardon, Conciliul Vatican II, etc.

La prima vedere, cearta din interiorul BRC nu mă privește. Dacă însă BRC s-ar întoarce la poziția integristă, dinainte de Vatican II, aș avea toate motivele să mă tem, fiindcă un catolicism „bun” în sensul integrist, este destul de rău pentru a readuce acele vremuri de aur, când lumea era controlată perfect de episcopii „dreptei credințe” (prin interdicte și favoruri, prin indulgențe și clești de tortură etc).

Un prieten pe Facebook mi-a atras atenția asupra unui articol de pe vebsaitul menționat, cu titlul „Care este Ziua de odihnă (Ziua Domnului)? Sâmbăta sau Duminica?” Este un articol apologetic, care se opune credinței și practicii sabatariene a Adventiștilor de Ziua a Șaptea și a Baptiștilor de Ziua a Șaptea. Materialul este foarte probabil tradus din engleză, altminteri nu s-a explica de ce sunt menționați și Baptiștii de Ziua a Șaptea, care nu au biserici de limbă română. Judecați și dumneavoastră, catolici sau orice credință aveți, dacă argumentele aduse împotriva Sâmbetei și în favoarea duminicii sunt serioase.

Argumente în favoarea duminicii?

      I

Dintre toate cele 10 porunci, cea de a respecta sabatul este de natură diferită față de restul …., deoarece este singura dintre cele zece porunci care se referă la ceremonial, nu la legea naturală. De exemplu, omul știe în inima lui că nu trebuie să ucidă, că nu trebuie să fure, etc. Însă legea naturală în sine nu-l învață că trebuie să se închine lui Dumnezeu într-o anumită zi spre deosebire de o altă zi. Aceasta trebuie să vină de la revelație și precept extern.

A confunda Legea lui Dumnezeu cu legea natural-morală, ca și cum s-ar reduce la aceasta, este o eroare. Numai o parte din poruncile divine sunt subînțelese și de aceea acceptate aproape universal ca principii morale. Dar Legea Divină nu se limitează la legea naturală. Dacă ar fi fost așa, nu ar mai fi fost nevoie de o revelație a lui Dumnezeu pe Sinai și apoi în scris, prin Moise, Profeți și Apostoli.

Este, oare prima poruncă din decalog „naturală”? Ce studii s-au făcut care să ateste că principiul monoteist este înnăscut în conștiința umană? Cât este de natural să nu avem un cult al imaginilor? Cât este de natural să fii fidel ca bărbat unei singure femei, sau invers? Faptul că porunca fidelității și castității este una dintre cele mai încălcate, și că se nasc copii și din adulter, și din incest, la fel de natural ca și dintr-o căsnicie sacră, arată că acest principiu nu este neapărat natural. Și de ce este naturală porunca „să nu poftești”? Dacă nu faci o acțiune rea împotriva aproapelui, de ce ar fi păcat să nu poftești?

Bineînțeles, întrebările de mai sus sunt stupide și păcătoase, dar la fel de păcătoasă este afirmația că porunca Sabatului nu ar fi atât de importantă, deoarece bunul simț nu ne învață așa ceva. Dar ce i-a spus bunul simț Evei, cu privire la interdicția divină? Era acea poruncă un principiu natural, sau mai degrabă un test al fidelității?

Dintre toate poruncile Decalogului, într-adevăr, porunca Sabatului este cea mai puțin naturală. Este, de fapt, complet arbitrară, la fel de arbitrară ca hotărârea lui Dumnezeu de a crea o lume, sau de a o mântui prin Jertfă. Nu vedem nimic natural în faptul că Dumnezeu a ales să facă lumea noastră în șase zile și apoi să dedice (prin binecuvântare și sfințire) ziua a șaptea pentru relația cu omul creat. Dar tocmai aici avem marca supranaturalului. Și tocmai prin fidelitatea față de poruncile care vin din revelația divină, mai mult decât doar din bunul simț, se poate dovedi adevărata ascultare, adevărata supunere față de autoritatea lui Dumnezeu. Morala poate fi naturală (presupusă a fi înnăscută în propria conștiință), socială (împrumutată din societate) și spirituală (religioasă, întemeiată pe credința în revelația divină). Uneori apar și conflicte între aceste feluri de morală. Motivația supremă în ce privește conștiința nu este că așa simt, sau așa am apucat, ci că sunt convins că aceasta este voia lui Dumnezeu și sunt de acord s-o respect cu orice preț, pentru că voia lui Dumnezeu este mai presus de orice autoritate.

 II

De fapt, respectarea sabatului sau zilei a șaptea a început abia după Exod. Nu era făcut de dinainte sau de la bun început. Face parte din ceremonial, nu din legea naturală.

Oricine a citit Biblia știe că Dumnezeu a făcut săptămâna și sabatul ei la Facerea lumii (Geneza 2:1-3). Nu le-a făcut Dumnezeu așa pentru că ar fi avut El nevoie să creeze în mod gradat, sau să se odihnească. Când Biblia spune de la început că Dumnezeu a „sfințit” ziua a șaptea, înseamnă că Dumnezeu a făcut din ea o zi sfântă pentru omul creat. Oprirea de la lucrul săptămânal nu este o ceremonie, ci este satisfacerea unei nevoi de odihnă fizică și spirituală a omului.

Dumnezeu a dat după Exod mai multe sărbători calendaristice, începând cu Paștele, pe care l-a dat odată cu noaptea exodului, și a dat evreilor 7 date calendaristice pe an în care trebuiau să se oprească de la munca servilă, iar în Ziua ispășirii să se oprească total de la orice muncă și să postească. Dar niciunul din aceste șapte sabate (Lev 23:4-44) nu a fost menționat în decalog. Unele catechisme catolice au mutilat porunca divină a sabatului sub forma „să sfințești sărbătorile”. Dar când Dumnezeu a rostit pe Sinai poruncile, cu glas de tunet, nu a vorbit despre sărbători, ci despre ziua a șaptea și a arătat și motivația: pentru că El este Creatorul. Iar în alt loc, Moise a adăugat și motivul eliberării din Egipt, pentru ca sabatul să fie un memorial nu doar al Creației, ci și al Mântuirii (cf. Ex. 20 și Deut. 5).

Sabatul a fost cu siguranță cunoscut înainte de Moise, deoarece în Exodul 16 este menționat ca un lucru cunoscut, dar insuficient respectat. Menționarea ciclului săptămânal în epoca patriarhală, înainte de Moise (Gen 29:27-28; cf. 7:4, 10; 8:10, 12; 31:23; 50:10) și înainte de Sinai (Ex. 7:25; 16:23-29), este o dovadă suficientă a existenței Sabatului înainte de poporul evreu, altminteri săptămâna nu ar avea sens fără Sabat. Nimeni nu pretinde că pe vremea aceea săptămâna ar fi fost marcată de o altă zi decât aceea pe care Domnul a sfințit-o în Geneza 2, la început de lume.

   III

Deoarece este poruncă din legea ceremonială, nu legea naturală, Dumnezeu poate schimba ziua în care El va fi onorat în mod special. Protestanții care susțin că legea sabatului sâmbetei rămâne în vigoare nu urmează alte aspecte ale legii ceremoniale a Vechiului Testament. Ei nu consideră că circumcizia sau jertfele rituale mai sunt obligatorii, însă spun că legea ceremonială a sabatului sâmbetei rămâne obligatorie. Acest lucru este nebiblic și ilogic.

De acord, Dumnezeu poate schimba o poruncă ceremonială, dar așa cum am dovedit mai sus, Sâmbăta nu este ceremonială, și în orice caz, nu mai ceremonială decât Duminica. Faptul că cele zece porunci erau scrise pe table de piatră și puse în chivot, nu înseamnă că erau ceremoniale. Ele erau numite LEGĂMÂNTUL (cuvintele legământului, tablele legământului, chivotul legământului) sau MĂRTURIA (tablele mărturiei, chivotul mărturiei). Iar dacă partea superioară a chivotului simboliza tronul lui Dumnezeu, atunci poruncile acestea erau așezate la temelia tronului Lui. Cine de pe pământ îndrăznește să modifice ceva la temelia tronului lui Dumnezeu? Apocalipsa arată că vom fi judecați după acel legământ păstrat în chivot (Ap 11:19; 12:17; 14:7, 12).

      IV

La fel cum circumcizia, jertfele rituale, și alte părți ale legii ceremoniale au încetat odată cu venirea lui Cristos, cerința ceremonială de a păstra sâmbăta în mod special pentru Dumnezeu a încetat. A fost înlocuită de Dumnezeu și Biserica Sa cu obligația de a onora în mod special duminica.

Noul Testament ne arată când a renunțat Biserica la obligativitatea circumciziei (Fapte 15, Conciliul Apostolic de la Ierusalim, c. 51 d. H.). Dar același conciliu apostolic a menținut clar anumite obligații ale legii mozaice, cum ar fi interdicția de a consuma animale care nu au fost sacrificate (ci sugrumate sau sfâșiate de fiare etc.), interdicția de a consuma sânge și de a folosi alimente dedicate altor zei. Aceste porunci nu au fost niciodată considerate mai mari decât Sabatul, deoarece ele nu apar în Decalog. Totuși, o schimbare a Sabatului cu această ocazie nu este menționată. Dimpotrivă, Conciliul s-a pronunțat doar asupra unor subiecte care erau dezbătute, și care au fost puse pe ordinea de zi de către iudeo-creștini. Dacă aceștia ar fi știut că Pavel predica o dezlegare a Sabatului, sau că promova o altă zi de repaus săptămânal, nu ar fi apărut oare nicio dispută între primii creștini? Și nici o acuzație din partea iudeilor în general? O asemenea acuzație nu apare în tot Noul Testament.

Conciliul nu a formulat cu acea ocazie un standard nou de credință și practică, nu s-a apucat să reglementeze orice, pentru că nu era necesar: li s-a spus credincioșilor, cu tot respectul, că Legea lui Moise se citește în fiecare Sâmbătă, în toate sinagogile (FA 15:21). Se înțelege că nu toate cele scrise în Legea lui Moise rămâneau valabile în practica Bisericii. Dar Apostolii au contat pe călăuzirea Duhului Sfânt promisă Bisericii, și nu considerat necesar să repete porunci și obligații arhicunoscute deja în mediul iudaic și chiar neiudaic.

Dacă Sâmbăta a fost înlocuită cu Duminica, asta ar trebui să găsim în special la sfârșitul evangheliilor, unde este descrisă învierea lui Iisus. Să nu uităm că evangheliile au fost scrise mai târziu decât epistolele. Dar în evanghelii, ziua învierii nu este deloc marcată de vreo alegere divină: este numită simplu „prima zi” a săptămânii de lucru și nu sabat (zi de repaus), iar autorii nu menționează că „de aceea ținem noi astăzi ziua învierii”. Cum ar fi fost posibil ca un obicei iudaic atât de înrădăcinat în Biblie, în istorie și în sufletele comunității israelite, inclusiv în tradiția sectei creștine, să dispară pe nesimțite, fără zgomot, fără conflicte de vreun fel, și mai ales fără urmă de mărturie apostolică? La Conciliul de la Ierusalim, apostolii au spus: „S-a părut nimerit Duhului Sfânt și nouă….” să decidem cutare și cutare lucru. Dar în privința sabatului nu s-a luat o asemenea decizie, nici atunci nici altădată în vremurile apostolice.

         V

Apostolii clar au onorat duminica, nu sâmbăta. Citim că s-au întâlnit pentru Euharistie, frângerea pâinii, în prima zi a săptămânii – duminica – ziua Învierii Domnului. Faptele Apostolilor 20:7 – “În prima zi a săptămânii, când erau adunați ca să frângă pâinea, Paul, care avea să plece a doua zi, le vorbea. El și-a prelungit predica până la miezul nopții.” Așadar, creștinii s-au adunat să se închine duminica. Această zi a fost pusă deoparte de către apostoli.

Unii apologeți contează pe faptul că cititorii lor nu vor verifica Scriptura, ca să citească personal, sau că nu-și vor pune prea multe întrebări, citind textul și contextul necesar. Eu am aici o nedumerire. Cum se face că Luca, autorul Faptelor, care îl descrie pe Pavel întâlnindu-se Sâmbăta cu evreii și cu neevreii, pretutindeni în misiunea lui dedicată neevreilor (FA 13:42-44; 16:13, 20-22; 17:2, 4; 18:4), își schimbă deodată ziua preferată de adunare, când ajunge la Milet?

Dacă aceea era o adunare ocazională, nu are nicio importanță ziua din săptămână sau din lună în care s-au adunat pentru Euharistie. Să nu uităm, că prima Euharistie a fost făcută de Iisus în seara din Joia Mare, și că Iisus sau Apostolii nu au legat Euharistia de o anumită zi (1Cor 11:25). Dar dacă este vorba de o practică permanentă, atunci merită observat faptul că Luca (singurul autor neevreu al NT!) nu-i dă nicio importanță deosebită duminicii aici, fiindcă o numește simplu, ziua întâi a săptămânii (nu „sabatul creștin” sau „ziua a șaptea”, cum preferă mulți catolici și protestanți s-o numească și s-o numere).

Adevărata cheie a datării acestei adunări este însă faptul că autorul se referă la „ziua întâi” pentru a marca momentul în care avusese loc întâmplarea cu Eutih, pe care o povestește. Era o întâlnire prelungită până „după miezul nopții”. Ca de obicei, Pavel se adunase cu credincioșii în Sabat, participase cu ei la o agapă, probabil și o euharistie,[1] dar cum întâlnirea s-a prelungise, fiindcă el urma să călătorească a doua zi, momentul în care ei erau încă adunați și când s-a întâmplat căderea lui Eutih, era după miezul nopții. După maniera calculării timpului la evrei, ziua întreagă (noptimă) începea cu seara, ca și astăzi, și la fel aveau și creștinii obicei, spre deosebire de obiceiul actual de a considera ziua de la miezul nopții. Dar chiar și după socoteala actuală, întâmplarea a avut loc după miezul nopții, deci în prima zi a săptămânii. Nu este aici nicio dovadă că miletienii se adunaseră la cultul duminical.

          VI

1 Corinteni 16:1-2 – “Cât despre colectele pentru sfinți, voi să faceți așa cum am hotărât pentru Bisericile din Galația: în prima zi a săptămânii, fiecare dintre voi să pună deoparte, la el acasă, păstrând ceea ce i se pare bun, ca să nu aibă loc colectele atunci când voi veni.”

Aici nu este vorba de un cult duminical, ci de un aranjament material „acasă” (nu la Biserică). Regularitatea aceasta poate fi legată de obiceiurile lumii greco-romane referitoare la plăți și cheltuieli. Sau mai curând, după trecerea Sabatului, când credinciosul era sub influența bună a predicii și a socializării creștine, și pe de altă parte, înainte de a purcede la o săptămână de lucru și de târguieli, să-și facă obiceiul de a pune deoparte, acasă la el, ceea ce a hotărât pentru colectă.

        VII

Acest verset următor are o importanță deosebită. Coloseni 2:16-17 – “Așadar, nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare și la băutură, cu privire la sărbătoare sau la lună nouă sau la sâmbătă: Acestea sunt umbra celor ce vor veni, dar trupul este al lui Cristos.” Vedem aici că sf. Paul învață în mod special că legile ceremoniale (inclusiv respectarea sabatului!) țin de perioada Vechiului Testament și nu mai sunt obligatorii după venirea lui Cristos. Cât mai clar trebuie să fie?

Traducerea în acest text al lui SABBATON cu Sâmbătă este o alegere discutabilă, deoarece termenul SABBATON poate însemna trei realități diferite:

1. ziua de Sâmbătă;
2. oricare din cele 7 sabate calendaristice, care puteau cădea în orice zi a săptămânii (Lev. 23:7, 8, 15, 21, 25, 32, 35-36);
3. săptămâna întreagă (Lc 18:12).

Diverse traduceri catolice se referă aici la „sabate”, fără a preciza ce fel de sabate. Cum a ajuns traducătorul la concluzia că Pavel s-a gândit aici la Sâmbătă? Și dacă Pavel voia să se refere la Sâmbătă, de ce nu a spus-o într-un mod clar, curajos, direct, în sinodul de la Ierusalim, când putea influența într-un mod mai autoritar, și nu într-o formulare ambiguă dintr-o epistolă adresată unor creștini anatolieni? Și asta, după ce, ani și zeci de ani la rând, se întâlnește cu evreii și cu neevreii sabat de sabat? Aceasta ar fi culmea lașității și a ipocriziei.

Cea mai simplă înțelegere a acestui pasaj este că sărbătorile calendaristice iudaice de orice fel nu mai sunt obligatorii. Există o distincție între sărbători și sabate. Sărbători erau toate zilele festive marcate în calendar. Sabatele însă erau doar acele zile în care oprirea de la muncile servile era obligatorie. După Levitic 23, erau 7 asemenea sabate calendaristice. Același mesaj îl trimite Pavel și galatenilor, care „pândeau” calendarul (Gal 4:9-11). Și în ambele cazuri, autorul inspirat face legătura dintre obiceiurile calendaristice și așa-numitele „elemente ale lumii”, pe care unii le-au tradus ca „învățături începătoare” (Gal 4:3, 9; Col. 2:8, 20), dar care adesea aveau semnificație astrologică în cultura greacă antică. [2]

Pseudapostolii iudaizanți, care bântuiau Biserica din Colosse, combinau iudaismul nu doar cu creștinism, ci și cu misticism și superstiții ale lumii greco-romane (aveau un cult al îngerilor, asceză și preocupări filosofice: ). Acestea sunt probleme asupra cărora apostolul insistă. Dacă despre Sâmbătă ar fi fost vorba, ar fi putut s-o spună mai clar, ar fi fost necesar să ocupe câteva capitole, sau să scrie un tratat special pe această temă, și tot n-ar fi fost suficient, ca să păstreze Biserica unită asupra schimbării zilei de odihnă. A se vedea şi articolul despre sabatele dn Coloseni.

        VIII

Ultimul argument și cel mai slab, este acela că Dumnezeu ar fi dat autoritate lui Petru ca prim papă, de a transfera sfințenia sabatului asupra duminicii, în cinstea învierii lui Christos. Apoi citează faimosul text din Mat 16:18-19.

Indiferent cum s-ar interpreta acest text, este clar că autoritatea dată de Iisus lui Petru era și a rămas condiționată. Iisus a vorbit lui Petru pentru că era liderul și reprezentantul întregului grup, și pentru că întrebarea lui Iisus fusese generală, cf. Mat 16:15-16, iar Petru răspunsese în numele tuturor. De aceea și autoritatea cheilor a fost dată și celorlalți apostoli, nu doar lui Petru (Mt 18:18; In 20:23). Iar cheia este Scriptura (Lc 11:52). Nimeni nu are autoritatea de la Christos să folosească un șperaclu personal, fie el și Petru, fie și Maica Domnului (In 2:5), și nimeni nu poate schimba poruncile lui Dumnezeu, nici dacă are darul minunilor (Mt 7:22-23). Pe pământ, unul singur a fost descoperit că va schimba Legea divină: Antihristul (Daniel 7:25), cornul acela descris ca ieșind dintre cele zece coarne de pe capul fiarei a patra – fiară pe care, Părinți ca Irineu, Hipolit Romanul, Ieronim etc., o identificau cu Imperiul Roman.

Că autoritatea apostolică, dată de Iisus lui Petru, aceea de a fi piatră/stâncă este una limitată și condiționată, reiese din context. La numai câteva clipe după aceea, Iisus îi spune lui Kefa (Stâncă): „Înapoia Mea, Satano! Tu ești o piatră de poticnire pentru Mine!” (Mt 16:23). De ce teologia catolică nu discută și acest aspect, că succesorul lui Petru nu este nici impecabil, nici infailibil, şi că azi poate fi o stâncă a credinței, iar mâine o satană şi o piedică în calea planurilor Mântuitorului.  Cum își poate imagina cineva că Dumnezeu ar fi dat unui om, sau chiar întregii Biserici, autoritatea de a schimba ceva din poruncile veșnice ale lui Dumnezeu? Promisiunea lui Iisus că va fi cu Biserica până la sfârșit, că va asigura victoria ei, este de asemenea condiționată, nu este un cec în alb și o declarație de credință că Biserica nu poate greși și nu va greși niciodată.  Domnul ne-a arătat că Biserica poate greși, pentru că e formată din grâu și neghină (Mt 13:25-30) și că va greși (2Tes 2:3, 10-11).

    IX

Despre mărturiile extrabiblice din era patristică, citiţi aici. Oricum, toate argumentele patristice duminicaliste, la un loc, nu pot răsturna porunca divină. Dacă autoritatea aceasta a „Părinților” este luată în serios, atunci ce facem cu porunca lui Iisus care ne-a interzis să considerăm pe vreun om părintele sau magistrul nostru (Mt 23:9-10)?  Dacă nu când își arogă autoritate părintească, analogă autorității lui Dumnezeu,  atunci când este păcat să socotim pe cineva PĂRINTE și MAGISTRU?

    X

Ultimul argument adus de autorii acelui blog este că, în timp ce Sâmbăta comemora Creația (prima creație), Duminica ar comemora noua Creație, care prin învierea lui Christos este superioară primei creații. Apare apoi un colaj de texte interesante și instructive, dar care nu susțin ideea acestui contrast între Sâmbăta vechii creații și Duminica noii creații.

În realitate, Sâmbăta a fost creată de Dumnezeu nu pentru a sărbători un eveniment în sine, oricare ar fi el, ci ea sărbătorește pe Dumnezeu Însuși în calitate de Creator, nu idolatrizează creația. Dumnezeu a dat zilei care comemorează Creația și rolul de a comemora eliberarea (mântuirea), cf. Dt 5:15, iar Iisus, prin cele șapte minuni pe care le-a făcut în mod intenționat în zile de Sâmbătă, nu doar că a răsturnat tradiții și superstiții rabinice nebiblice, ci a marcat Sâmbăta ca zi a bucuriei mântuirii.

Christos nu ar putea fi Mântuitor, dacă nu ar fi mai întâi Creatorul. În repetate rânduri găsim scris că El este Dumnezeul adevărat și Creatorul.

Lucrarea mântuirii este vastă. Dacă ne referim la cele mai importante momente cristologice: nașterea a avut loc într-o zi necunoscută, moartea a avut loc Vineri după masă, învierea a avut loc Duminică de noapte, iar Înălțarea a avut loc într-o zi de Joi.

Dumnezeu nu ne-a poruncit să sărbătorim mântuirea lui Iisus, înlocuind ziua vechii creații cu o zi a noii creații. Aceasta este o jucărie teologică mistică. Iisus ne-a poruncit să serbăm învierea printr-o viață nouă, exact așa cum s-a citat din Scriptură:

2 Corinteni 5:17 – “Deci, dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au trecut, iată, toate au devenit noi.”

Dar apostolul şi explică ce înseamnă a fi o creatură nouă, în următorul paralelism. A fi un om nou, aparținător noii creații înseamnă două lucruri, care sunt, de fapt, același lucru:

credința care lucrează prin dragoste = păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

Învierea lui Iisus și inaugurarea noii creații sunt realități atât de mari încât ele nu pot fi marcate doar prin zile comemorative. Iisus ne-a lăsat ca memorial al învierii nu o zi din an, nici o zi din săptămână, ci o viață întreagă, zi de zi, inaugurată cu botezul credinței:

Rom 6:4-5 „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Christos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. Într-adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, într-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi într-o înviere asemănătoare cu a Lui.”

NOTE

[1] În Noul Testament, „frângerea pâinii” este o expresie idiomatică iudaică, referitoare la masă, indiferent dacă era vorba de o masă obișnuită, sau de una sacră. Mat 14:19; 15:36; Mr 6:41; Lc 9:16  (euharistie cu pâine dospită și cu pește?).

[2] Vezi și Înțelepciunea lui Solomon 7:17-18 (NJB Wisdom 7:17-19 „He it was who gave me sure knowledge of what exists, to understand the structure of the world and the action of the elements, the beginning, end and middle of the times, the alternation of the solstices and the succession of the seasons, the cycles of the year and the position of the stars).