În Col 2:16 apar trei categorii de festivităţi calendaristice: έορτή heorté (sărbătoare calendaristică), νεομηνία neo-menía (ziua lunii noi; calende), σάββατον sábbaton (zi cu oprire de la lucru). Identitatea lor este următoarea:

· έορτή heorté(sărbătoare calendaristică) este numită în VT מועד maw‘īd (ceva fixat, termen, perioadă) folosit adesea cu sensul de sărbătoare. De asemenea, cuvântul neotestamentar έορτή heorté corespunde uneori termenului ebraic חג hhag(sărbătoare ciclică/anuală), cuvânt înrudit cu arăbescul hadj > tc. hacilik > rom. hagialîc (pelerinaj). În calendarul mozaic erau iniţial 5 sărbători anuale, dintre care trei erau sărbători cu pelerinaj, când toţi bărbaţii aveau obigaţia de a merge la Sanctuar.

a. 10 – 21 Abib („Aprilie”), în prima lună a anului vechi, religios, numită mai târziu Nisan, Sărbătoarea azimilor (Hhag Hammatzot) comemora eliberarea din sclavia egipteană. Sărbătoarea naţională specifică a poporului evreu. Sărbătoare cu pelerinaj la Templu (Ex 23:14-15). Pe data de 10 se alegea mielul, iar pe data de 14 mielul era jertfit şi mâncat. Mielul şi data de 14 se numeau Pas’hh ( > Pésahh > Pas’hhá > Paşte) adică „trecere cu vederea” / „sărire peste” şi comemora cruţarea întâilor-născuţi ai evreilor în noaptea ultimei plăgi din Egipt. Ziua de 16, după sabatul pascal (15), era ziua „snopului legănat”. Ex 34:18; Lv 23:4-15; Nu 28:16-25.
b. 4 în luna a treia, numită mai târziu Siwan (aprox. „Iunie”), Sărbătoarea săptămânilor / a Cincezicimii / Şavuot, sărbătoare cu pelerinaj (Ex 23:16a; 34:22a) comemora primirea celor zece porunci la Sinai (Ex 19:1.10-11) şi era ziua aducerii primelor roade. Lv 23:16-22; Nu 28:26-31; Dt 16:9.
c. 1 Etanim („Septembrie”), în luna a şaptea, numită mai târziu Tişri, Sărbătoarea trâmbiţei, devenită apoi ziua anului nou civil şi Ziua Judecăţii. Lv 23:23-25; Nu 29:1-6;
d. 10 Etanim („Septembrie”), Ziua ispăşirii/Yom Kippur, cea mai solemnă sărbătoare anuală, zi de post în care se făcea curăţirea definitivă a păcatelor de peste an. Mai târziu a devenit ziua sigilării destinelor omeneşti. Lv 23: 26-32; Nu 29:7-11; Lv 16.
e. 15-22 Etanim („Septembrie”), Sărbătoarea Colibelor/Sukkot, cea mai pitorească şi mai veselă sărbătoare anuală, sărbătoare cu pelerinaj, comemora locuirea evreilor în colibe improvizate şi în corturi timp de 40 de ani după Exod. Lv 23: 33-43; Nu 29:12-38;

· νεομηνία / νουμηνία neo-menía sau nūmēnía („luna nouă”, prima zi a fiecărei luni; calende), ebr. ראש־חדש ra’ş-hhudş > roş hódeş, sau simplu, hódeş. Nu este instituită în Pentateuh, deoarece exista dinainte de Moise, probabil din timpurile patriarhilor. Semiţii au folosit calendare lunare, de aceea fiecare început de lună era marcat. Fără marcarea lunii noi nu puteau exista celelalte sărbători calendaristice, deoarece nu exista un calendar scris. Se orientau după ciclul lunar şi după cel solar, iar cele două nu se armonizează perfect (1 an solar cuprinde 12 luni şi ceva). Luna nouă a fost încurajată de Moise şi de Profeţi, având funcţii şi ritualuri specifice. Nu era zi de post, nici de pelerinaj, nici de sabatizare, dar era subliniată prin jertfe speciale (Nu 28:11-15) şi prin Nu 10:10; 1S 20:5, 18, 24, 27, 34; 2Rg 4:23; 1Cr 23:31; 2Cr 2:4; 8:13; 31:3; Ezra 3:5; Ne 10:33; Ps 80:4 (81:3); 121:6; Pr 7:20; Is 1:13; 47:13; 66:23; Ez 45:17, 20; 46:1, 3, 6; Os 2:13; 5:7; Am 8:5; Idt 8:6; 1Mac 10:34;

· σάββατα sábbata („sabate”) este un termen general care numeşte toate zilele sacre în care se impunea încetarea muncilor obişnuite. Sabatizarea era în unele cazuri parţială, iar în alte cazuri, totală. Existau 7 sabate calendaristice date prin Moise, în afară de sabatul săptămânal (Sâmbăta), care vine de la Facerea Lumii (Gen 2:1-3; Ex 20:8.11). Acestea puteau cădea în oricare zi a săptămânii, la data specificată:

a. 15 I = Primul sabat pascal, a doua zi după jertfirea Mielului. Se interzicea munca de sclav, dar se putea găti mâncare. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:6-7; Ex 12:16)
b. 21 I = Al doilea sabat pascal; se interzicea munca servilă, dar se putea găti mâncare. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:6.8; Ex 12:16)
c. 4 III = Sabatul Zilei Cincizecimii; se interzicea munca servilă. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:16.21
d. 1 VII = Sabatul Zilei Trâmbiţării; se interzicea munca servilă. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:24-25
e. 10 VII = Sabatul Zilei Ispăşirii; sabatizare totală şi zi de post negru. Se interzicea orice lucrare, ca şi Sâmbăta. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:27-28.30-32
f. 15 VII = Primul sabat de Sukkot; se interzicea munca servilă. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:34-35
g. 22 VII = Al doilea sabat de Sukkot; se interzicea munca servilă. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:34.36)
Sabatul săptămânal (Sâmbăta), repausul dat întregii omeniri nu a fost lăsat pe dinafara legislaţiei mozaice. Tocmai pentru că era o moştenire de la Facerea Lumii, şi pentru că Israel trebuia s-o împărtăşească şi celorlalte popoare (Is 56:2-6), a fost aşezat în capul listei sărbătorilor şi sabatelor (Lv 23:3) şi reamintit la sfârşitul listei (v. 38). Sâmbăta a fost lăsată ca o sabatizare totală (Ex 16:23-30.35; 35:2-3; Nu 15:30-36; Ne 9:14; 10:31; 13:15-22; Is 58:13; Ir 17:21-27), dar nu ca zi de post, asemenea sabatul ispăşirii, ci ca zi de odihnă şi bucurie religioasă (Is 58:13-14; Ps 92:1). Sabatul este reamintit lui Israel înainte de darea Legii (Ex 16) şi pe lângă faptul că este inclus, atât în Decalog, cât şi în Lege, el este în mod repetat menţionat, ca nu cumva să fie profanat, chiar pentru motive aparent sfinte. Sabatul săptămânal (al Sâmbetei) este menţionat pe lângă celelalte sabate ale Domnului, dar dintre toate numai Sâmbăta a fost introdusă în Decalog şi scrisă pe piatră (Ex 31:13-18).

σάββατα este un plural care se foloseşte în greaca biblică (LXX + NT) atât pentru a denumi sabatele, în mod general, calendaristice sau săptămânale (sâmbete). Sabatul Sâmbetei, ca sărbătoare religioasă, este numit fie cu singularul σάββατον (de 79 de ori), fie cu pluralul σάββατα (de 112 ori). De observat că NT preferă singularul pentru Sâmbătă (39 cazuri din 58), iar Pavel de asemenea preferă singularul, când se referă la Sâmbătă/săptămână (1Cor 16:2).
Acest plural este folosit şi cu sensul de sabat tipologic (Lv 23:32; 25:2.4.6; 26: 34-35.43; 1 Es 1:55).
De asemenea, termenul σάββατον sau σάββατα era folosit şi cu sensul de săptămână, aşa cum indică expresii de tipul μία των σαββατων sau μία του σαββάτου, după cum se folosea uneori şi echivalentul ebraic şabbat (Lv 23:15-16; Lv 25:8). A se compara cu scrierile sectare de la Qumran:

„El a lăsat soarele ca un mare indicator deasupra pământului, pentru zile, sabate (=săptămâni) şi luni (noi) [Jubilee: 4Q216 6:7]; „în ziua N a sabatului (=săptămânii)” [Comentariu la Geneza: 4Q252 1:4.8.17].

Ordinea menţionării celor 3 tipuri de festivităţi

1Cr 23:31; 2 Cr 2:3; 8:13 (de trei ori pe an); 31:3; Ne 10:34; 1 Esdra 5:51/52… arderile de tot ….în sabate, luni noi şi sărbători. Iudit 8:6 Ea „postea în toate zilele văduviei ei, cu excepţia zilelor de sabat şi de ajun de sabat, de lună nouă şi ajun de lună nouă, de sărbători şi ajun de sărbători, care sunt zile de bucurie ale casei lui Israel.”

Ordinea care se repetă în Coloseni 2: 1) sărbători, 2). luni noi, 3) sabate

Os 2:11 [Dumnezeu vorbeşte Israelului apostat, care combina idolatria şi nelegiuirile cu religia mozaică:] „Voi face să înceteze toată bucuria ei, sărbătorile ei, lunile ei cele noi, sabatele ei, şi toate vremile ei hotărâte. Contextul se referă la încetarea sărbătorilor în urma pedepsei lui Dumnezeu, şi nu ca o promisiune a ceva mai bun. Totodată, ca şi în Isaia 1, Dumnezeu era dezgustat de combinaţia păcat + celebrare. În scrierea sectară de la Qumran „Comentariu la Osea” (4Q166 2:14-17), comentatorul citează Os 2:11 şi adaugă: „Tâlcul acestui cuvânt este că ei fac să meargă sărbătorile după datele calendaristice ale păgânilor.” Exegetul qumranian nu observă sensul contextului şi în loc de a observa spiritul sărbătorilor, îşi imaginează că singura problemă era deplasarea sărbătorilor pe date calendaristice păgâne (şi aceasta poate fi adevărat, cf. 1Rg 12:32-33).
Ez 45:17: „arderi de tot, daruri de mâncare şi jertfe de băutură la sărbători, luni noi şi sabate – la toate vremile hotărâte ale casei lui Israel.”
Sulul războiului, Qumran (1QM 2:4) „Capii cetelor, împreună cu supraveghetorii lor vor face slujbă la vremile hotărâte (sărbători), în lunile lor noi, în sabate, şi în toate zilele anului”.

 Altă ordine:
1) sărbători, 2). sabate, 3). luni noi [ sau: 1) sabate, 2). sărbători]

1Mac 10:34 [Regele seleucid Demetrios:] „Toate sărbătorile, sabatele şi lunile noi, zilele prescrise (hotărâte?), împreună cu cele trei zile precedente şi cele trei următoare, vor fi zile de imunitate şi de iertare pentru toţi evreii din regatul meu.” Josephus: Id. 13:52 „Eliberez pe toţi iudeii care au fost făcuţi prizonieri şi sclavi în regatul meu. De asemenea poruncesc ca vitele iudeilor să nu fie luate pentru serviciul nostru; şi fie ca în sabatele lor şi toate sărbătorile lor, cu trei zile înainte de fiecare din ele, să fie scutiţi de orice impunere.”

Este evident că, în textele acestea, cuvântul „sabate” nu se poate referi la Sâmbătă, ci la sabatele calendaristice. Ce rege străin ar fi fost dispus să dea imunităţi şi iertări evreilor în fiecare sâmbătă, plus trei zile înainte şi trei după? Sună ca o glumă bună, fiindcă sabatul săptămânal plus încă 6 zile, ar fi însemnat toată săptămâna. Este plauzibil ca un rege înţelegător să-i scutească pe evrei de anumite obligaţii civile de sărbători anuale, incluzând câteva zile înainte şi / sau după aceea, dar nu în fiecare săptămână.

Epistola lui Pseudo-Barnaba (Brn 2:5, traducere FL)
[Citează Is 1:11-14] «Ce-Mi trebuie aceste multe jertfe ?
M-am săturat şi de ofrande arse
de-areţi şi de grăsime de viţei:
Eu nu-mi găsesc plăcerea-n bălţi de sânge
de tăuraşi şi de berbeci şi ţapi.
Când vă înfăţişaţi naintea Mea,
cine vă cere-aceste sacrilegii,
în curtea Mea călcată în picioare ?
Nu mai jertfiţi prinoase-nşelătoare !
Tămâia Mi-a ajuns de-acum o scârbă !
Luni noi? sabate? adunări solemne ?
Nu mai rabd răul geamăn cu serbarea !
Urăsc a’ voastre luni şi sărbători
Povară Mi-au ajuns, nu le mai sufăr.»
15:8 În concluzie, El le spune: ‘Lunile voastre noi şi sabatul vostru nu le pot suferi.’ Vedeţi cum vorbeşte: ‘Sabatele voastre actuale nu-mi sunt acceptabile, ci ceea ce Eu am făcut: şi anume, după ce s-au odihnit toate, voi face un început celei de-a opta zi, adică începutul unei alte lumi.’ ”

Această găselniţă cu superioritatea „zilei a opta” faţă de ziua a şaptea a săptămânii este o figură cabalistică absurdă, adoptată de exegeţii din era patristică. În primul rând, şmecheria nu are sens, fiindcă a opta zi a circumciziei era a opta zi de la naşterea băieţelului, nu denumirea unei zile a săptămânii. Cum orice săptămână are doar 7 zile, a opta zi este ca a cincea roată la căruţă. Dar adepţii acestei „profunde” gândiri s-au referit la duminică, întrucât ea ar fi atât prima zi a facerii, cea în care s-a făcut lumina, cât şi a opta zi, care vine după a şaptea. Ce este deosebit de interesant, argumentul învierii este rareori prezentat ca motivaţie pentru susţinerea celebrării duminicale în primele secole.

Iustin către Diognet (Dio 4:1-5, despre evrei) „Dar în ce priveşte scrupulozitatea lor cu privire la cărnuri, superstiţia lor cu privire la sabate, lăudăroşia lor cu privire la circumcizie şi fanteziile lor cu privire la posturi şi luni noi, care sunt extrem de ridicole şi nedemne de menţionat — nu cred că vă interesează să auziţi ceva de la mine.
A accepta unele din acele lucruri care au fost făcute de Dumnezeu pentru folosul oamenilor, ca fiind bine făcute, şi a respinge pe altele ca fiind inutile şi în plus, — cum să nu fie aceasta o nelegiuire ?
A vorbi neadevărat despre Dumnezeu, ca şi cum El ne-ar fi interzis să facem ce este bine în zilele de sabat — cum să nu fie aceasta o impietate?
Şi a se lăuda cu circumcizia în carne, ca o dovadă a alegerii divine, ca şi cum pe temeiul acesta ei ar fi în mod special iubiţi de Dumnezeu, — cum să nu fie un subiect de ridicol?
Iar cu privire la obiceiul lor de a pândi (luna şi stelele) pentru a sărbători luni şi zile, de a împărţi iconomiile (sarcinile, planurile) lui Dumnezeu şi schimbările vremurilor, după propriile înclinaţii – pe unele pentru sărbători, pe altele pentru mâhnire, – cine ar socoti acestea ca exemplu de adevărată închinare lui Dumnezeu, şi nu mai degrabă o manifestare a nebuniei?”

(Iată un adevărat exemplu de exegeză pagano-creştină. Se poate observa că Iustin are o teologie semignostică, antiiudaică, asemănătoare cu a majorităţii creştinilor de astăzi. Indiferent cât ar fi fost de greşiţi evreii în unele privinţe, a vorbi cu atâta dispreţ faţă de rânduielile date cândva de Dumnezeu, este o ruşine și o descalificare din calitatea de învățător al Bisericii).

Concluzii și consideraţii finale

Ordinea menţionării sărbătorilor nu pare să aibă ceva special, deoarece referinţele arătate dovedesc că se folosea orice ordine.
Termenul folosit este ambiguu în sine şi nu se referă în mod direct şi exclusiv la Sâmbătă.
Teologii creştini (alţii decât cei de confesiunea noastră) nu s-au pus de acord asupra acestui subiect, din cauza necunoscutelor menţionate în context. Se pare că era cazul unei erezii sincretiste, cu elemente păgâne şi elemente iudaice tradiţionalist-mistice. În acest caz, este vorba fie de o sabatizare săptămânală mistică (astrologică), fie de sabatele calendaristice iudaice. Referirea la „elementele lumii” (στοιχεία του κόσμου) în acelaşi capitol (Col 2:8, 20; cf. Gal 4:3, 9) este o expresie folosită şi în filozofia mistică a vremii, precum şi în astrologie, cu referire la principalele astre, ca „principii” (stihii) ale organizării lumii şi ca spirite astrale care patronează zilele şi lumea. În acest sens, se menţionează ţinerea sâmbetei în onoarea lui Saturn, de către unii evrei (cum era şi la romani înainte de a trece la ziua soarelui). Se pare că la un asemenea cult se referă şi Amos (5:26 Kaiwan = Saturn în babiloniană) şi Ştefan (7:43, Remphan / Re’pa’ = Saturn în egipteană). Pavel aşază preocuparea obligatorie pentru aceste sărbători mistice sau calendaristice, ca şi pentru cele păgâne, în categoria „elementelor” primitive al lumii (Gal 4:3.8.9-11). Să nu uităm că şi printre creştini s-au impus practici calendaristice şi sărbători anuale şi săptămânale, cu posturi şi cu festivităţi, după caz, de foarte timpuriu, iar zilele săptămânii creştine au fost denumite după săptămâna astrologică, în care ziua tradiţională era a lui Saturn (sâmbăta astrologică), apoi s-a trecut la ziua Soarelui (duminica astrologică).

Textul se poate referi, aşadar, la diferite tipuri de sărbători calendaristice iudaice, care aparţineau sistemului vechiului legământ, care a fost desfiinţat, iar termenul σάββατα reprezintă fie cele 7 sabate calendaristice, fie săptămânile sacre mozaice. Pe de altă parte, având în vedere contextul ereziei sincretiste din Colosse, ar putea fi vorba de sărbători calendaristice şi zile săptămânale astrologice.

Ce şanse reale există ca Pavel să se fi referit la Sâmbăta biblică?

Dacă Pavel s-a referit aici la ziua de sâmbătă, de ce ar fi inclus-o el printre acele tipuri care sunt „umbra lucrurilor viitoare”, bine ştiind că sabatul a fost instituit ca un memorial al acţiunii creatoare a lui Dumnezeu din trecut şi întărit prin acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu de la Exod (Ex 20; Dt 5)? Nicăieri nu învaţă Biblia că sabatul este o umbră a lucrurilor viitoare. El ne învaţă, într-adevăr, odihna lui Dumnezeu în Iisus (cf. Evrei 4), dar nu ca tip / prefigurare / umbră, ci ca experienţă săptămânală prin care ne însuşim lecţia Evangheliei: „credinţa care lucrează prin dragoste” (Gal 5:6, 15; 1Cor 7:19). Cina Domnului, de asemenea, priveşte spre trecut, ca un memorial al jertfei lui Iisus, dar rămâne în vigoare până în împărăţia cerului (Mt 26:29; Mc 14:25; Lc 22:18); cu atât mai mult Sâmbăta, care a fost dată oamenilor înainte de Cădere și înainte de existența evreilor.

În cazul în care Pavel în Coloseni 2 se referă la o anulare a Sabatului săptămânal, avem de a face cu o situaţie stranie, deoarece Pavel nicăieri nu menţionează acest subiect (al presupusei desfiinţări a Sabatului) în mod deschis și clar, așa cum ar fi cazul. Or, sabatul săptămânal era mult prea important ca instituţie divină de la Creaţie şi ca moştenire dată poporului evreu, ca să fie azvârlit cât colo, prin trei cuvinte aruncate într-o epistolă. Observaţi că nici dascălii antisabatişti şi cam antisemiţi din epoca patristică, așa cum au fost Pseudo-Barnaba sau Iustin, nu se folosesc de textul din Coloseni 2 ca argument. Mai degrabă au preferat să citeze din Isaia şi Osea (întrucât VT avea mai multă autoritate pe vremea aceea, cel puţin în disputele dintre evrei şi creştini), dar răstălmăcind sensul.

Însă chiar dacă Pavel însuşi, sau vreun înger din cer ar fi venit (Gal 1) cu dezlegarea clară a sabatului săptămânal, ce autoritate ar avea mesajul lor, ca să desfiinţeze ceea ce Domnul a instituit de la facerea lumii şi apoi a întărit prin viaţa Sa omenească şi prin moartea şi învierea Sa? Pavel lăuda pe evreii bereeni că aveau o inimă nobilă, nu pentru că îl acceptau pe el, ci pentru că studiau Vechiul Testament, ca să verifice ce spunea Pavel (FA 17:11). Şi astăzi Vechiul Testament este un standard după care totul trebuie verificat. Ceea ce contrazice Vechiul Testament este erezie pagano-creştină şi nu teologie evanghelică (nou-testamentară).

Fiind vorba de o scriere a lui Pavel, este înţelept să repetăm cuvintele la fel de inspirate ale apostolului Petru:

„…cum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, aşa cum vorbeşte despre lucrurile acestea în toate epistolele lui. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe cari cei neînvăţaţi şi nestatornici le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. Deci voi, iubiţii mei, ştiind mai dinainte aceste lucuri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi statornicia. Ci creşteţi în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Christos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veciniciei. Amin. (2Pt 3:15-18).

---

NOTE

Literalmente, gr. μέρος meros = mădular, parte. De studiat dacă nu cumva acest termen este prezent aici în contrast cu referirea la trup (întreg) din v. 17.
Referinţe biblice, „deuterocanonice” şi patristice în care se întâlneşte termenul heorté (sărăbtoare) Ex 10:9; 12:14; 13:6; 23:15f, 18; 32:5; 34:18, 22, 25; Lv 22:21; 23:2, 4, 6, 34, 37, 44; Nu 10:10; 15:3; 28:2, 17; 29:12, 39; Dt 16:8, 10, 13f, 16; 31:10; Ju 21:19; 1Rg 8:65; 12:32f; 2Eg 23:16; 1Cr 23:31; 2Cr 2:3; 5:3; 7:8f; 8:13; 30:13, 21f, 26; 31:3; 35:17; 1Esr 1:17; 5:50f; 7:14; Ezr 3:4f; 6:22; Ne 8:14, 18; 10:34; Est 8:12; Idt 8:6; 10:2; Tb 1:6; 2:1, 6; 1Mac 1:39, 45; 10:21, 34; 12:11; 2Mac 6:6f; 10:6; 12:31; Ps 73:4, 8; 80:4; 117:27; Sir. 33:8; 43:7; 47:10; Os 2:13; 9:5; 12:10; Am 5:21; 8:10; Na 2:1; Ţf 3:17; Za 8:19; 14:16, 18f; Ml 2:3; Is 1:14; Ir 38:8; Bar 1:14; Pl 1:4; 2:6f, 22; Ez. 23:34; 36:38; 44:24; 45:17, 21, 23, 25; 46:9, 11; Mt 26:5; 27:15; Mc 14:2; 15:6; Lc 2:41f; 22:1; In 2:23; 4:45; 5:1; 6:4; 7:2, 8, 10f, 14, 37; 11:56; 12:12, 20; 13:1, 29; Col 2:16.
Lv 23:2, 4, 37, 44; 2S 22:32; 2Rg 18:25; 2Cr 2:3; Ezra 3:5; Ps 18:32; Is 36:10 (etc.)
Ex 10:9; 12:14; 13:6; 23:15f, 18; 32:5; 34:18, 22, 25; Lv 23:6, 34, 39, 41; Nu 28:17; 29:12; Dt 16:10, 13f, 16; 31:10; Jud 21:19; 1Rg 8:2, 65; 12:32f; 2Cr 5:3; 7:8f; 8:13; 30:13, 21; 35:17; Ezra 3:4; 6:22; Ne 8:14, 18; Ps 81:4; 118:27; Is 29:1; 30:29; Ez 45:17, 21, 23, 25; 46:11; Os 2:13; 9:5; Am 5:21; 8:10; Na 2:1; Za 14:16, 18f; Ml 2:3.
2Rg 4:23; 11:5, 7, 9; 1Cr 9:32; 2Cr 23:4, 8; Ne 9:14; 10:32; 13:15-17, 21-22; Ps 37:1; 47:1; 91:1; Is 66:23; Pl 2:6; 1Mac 1:43; 6:49; 2Mac 5:25; 8:26-28; 12:38; Mt 12:2, 5, 8; 24:20; Mc 2:27-28; 6:2; 16:1, 9; Lc 6:1, 5-7, 9; 13:14-16; 14:1, 3, 5; 18:12; 23:54, 56; In 5:9-10, 16, 18; 7:22-23; 9:14, 16; 19:31; FA 1:12; 13:27, 42, 44; 15:21; 18:4; 1Co 16:2.
Ex 16:23, 25-26, 29; 20:8, 10; 31:14-16; 35:2-3; Lv 16:31; 19:3, 30; 23:3, 15, 38; 24:8; 26:2; Nu 15:32-33; 28:9-10; Dt 5:12, 14-15; 1Cr 23:31; 2Cr 2:3; 8:13; 31:3; 36:21; Ne 10:34; Ps 23:1; 93:1; Os 2:13; Am 6:3; 8:5; Is 1:13; 56:2, 4, 6; 58:13; Ir 17:21-22, 24, 27; Ez 20:12-13, 16, 20-21, 24; 22:8, 26; 23:38; 44:24; 45:17; 46:1, 3f, 12; 1Es 5:51; Idt 8:6; 10:2; 1Mac 1:39, 45; 2:32, 34, 38, 41; 9:34, 43; 10:34; 2Mac 15:3; Mt 12:1, 5, 10-12; 28:1; Mc 1:21; 2:23-24; 3:2, 4; Lc 4:16, 31; 6:2; 13:10; FA 13:14; 16:13; 17:2.
A se vedea şi www.creationcalendar.com/CalendarIssue/8-New_Testament_Era.doc .