Despre profeții adevărate, din Sfânta Scriptură, care nu s-au împlinit și nu se vor mai împlini ați auzit? Este vorba de profeții cu caracter provizoriu, care fie s-au împlinit într-o măsură foarte modestă, fie nu s-au împlinit deloc. Ele nu sunt eșecuri ale lui Dumnezeu, ci au fost alterate sau suspendate de Dumnezeu, datorită unor condiții specifice. În final, ele vor fi depășite de profețiile apocaliptice și de Evanghelie, care ne descoperă planurile definitive ale lui Dumnezeu.
Profețiile zădărnicite sunt interesante și instructive, pentru că prin ele putem înțelege planurile și caracterul lui Dumnezeu în relație cu oamenii. Un alt motiv pentru studiul lor este că interpretările greșite ale acestor profeții afectează dramatic înțelegerea tuturor celorlalte previziuni biblice ale timpului sfârșitului. Profețiile obișnuite sunt arătate de Dumnezeu ca fiind condiționate, adică ele urmează să se împlinească numai dacă se împlinesc anumite condiții:[1]
Ier 18:1 «Descoperirea care i s-a făcut lui Ieremia din partea Domnului:
2„Du-te imediat în vale, în casa olarului; acolo îți voi spune cuvintele Mele!” 3M-am coborât la casa olarului și iată că el lucra pe roată. 4Când vasul pe care-l lucra din lut se strica în mâna olarului, el făcea un alt vas, după cum îi plăcea lui să-l facă. 5Atunci, cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: 6„Oare nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? – zice Domnul. Iată voi, casa a lui Israel, sunteți în mâna Mea ca lutul în mâna olarului! 7Odată vorbesc despre un neam sau regat, că îl voi smulge, îl voi dărâma, îl voi prăpădi [vezi Ier 1:10; 31:28; 45:4]; 8dar, dacă neamul acela se întoarce de la răul lui, despre care am vorbit, atunci și Eu Mă căiesc de răul pe care plănuisem să i-l fac. 9Altădată vorbesc despre un neam sau un regat, că îl voi zidi, sau îl voi sădi, 10dar, daca neamul acesta face ce este rău în ochii Mei, și nu ascultă de glasul Meu, atunci Mă căiesc de binele pe care făgăduisem să i-l fac.”»
Această descoperire extraordinară explică toate profețiile zădărnicite. Dumnezeu spunea lui Avraam, că promisiunea moștenirii Canaanului nu se va împlini imediat cu fiul său, ci abia după ce urmașii lui aveau să fie robi timp de patru secole (generații) într-o țară străină (Gen 15:13-16), „pentru că vinovăția amoriților încă nu este deplină”. Există deci condiții ale împlinirii unor profeții, atât optimiste cât și pesimiste.
Marea profeție despre Gog
Printre scenariile cele mai spectaculoase și mai speculate privitoare la „vremea de apoi” se află și profeția despre Gog, care ocupă două capitole în cartea lui Ezechiel (38-39). Pentru a înlesni înțelegerea cititorilor, să observăm după schema alăturată, care este locul acestei profeții în cartea lui Ezechiel. Mai întâi, să facem un mic inventar al conținutului cărții.
Capitolele 1—24 se adresează Ierusalimului și Iudeii, care aveau să fie distruse, iar poporul deportat în Babilon. Capitolele 25-32 adresează amenințări asemănătoare altor popoare. În capitolele 33-36 sunt amestecate avertizări și făgăduințe pentru iudei, cu unele amenințări pentru vecinii răi. În cap. 37-48 sunt profeții despre repatrierea și restaurarea lui Israel după exilul babilonian. Iar profeția despre Gog este legată de momentul acelei reașezări a lui Israel în țară.
Timpul de drept al împlinirii
Este ciudat că mulți dintre cei care explică această profeție o așteaptă să se întâmple la sfârșitul timpului, când de fapt este cât se poate de clar că ea trebuia să aibă loc în timpul repatrierii și așezării lui Israel după exilul babilonian. Dumnezeu i-a vorbit lui Ezechiel în timpul exilului și cu privire la acel popor din exil, nu numai iudei, ci și efraimiți și toate celelalte triburi, promițând că îi va aduce înapoi în țară în virtutea unui nou legământ. Rețineți însă, că acest nou legământ nu era Evanghelia lui Iisus Christos, ci o înnoire a legămânului de la Sinai, un legământ în care se vorbește despre templu, preoți și leviți, jertfe, ceremonii, sărbători calendaristice, precum și despre domnia dinastiei lui David.
Momentul invaziei lui Gog urma să fie imediat după exil, când Israel era repatriat, dar nepregătit din punct de vedere politic și militar: „locuind în siguranță”, „în cetăți fără ziduri de apărare și fără porți cu zăvoare” (Ez 38:8, 11-12, 14). Întrebăm pe cei care aplică profeția la statul Israel: sunt, oare, israelienii de astăzi, atât de lipsiți de apărare și în același timp, atât de liniștiți, trăind fără grijă? Ezechiel însă este foarte clar când se referă la repatrierea din exilul babilonian, deoarece se raportează mereu la păcatele poporului dinainte de exil, la pedeapsa exilului babilonian și apoi la revenirea din exil (Ez 39:23-29). Deloc nu sugerează că s-ar referi la o împlinire de peste 2500 de ani!
Profeția este inclusă în capitolele 37-48, unde se promite o restaurare fabuloasă. Împlinirea profețiilor a fost însă într-o formă extrem de modestă și nesatisfăcătoare. Israel (Efraim) nu s-a întors, nici iudeii nu s-au întors decât parțial. Templul rezidit a fost mult mai modest, în timp ce profeția lui Ezechiel prevedea unul mai grozav decât al lui Solomon. Puținii care s-au întors au fost asaltați de probleme mari, externe și interne. Gog n-a mai venit (el ar mai fi lipsit!), dar vecinii răi i-au compensat lipsa, pe cât au putut. Apoi au venit alți și alți asupritori, despre care lui Ezechiel nu i se spusese nimic. Regatul lui David nu s-a mai restabilit în Iudeea. Istoria lui Israel a luat un curs diferit. După secole, iudeii au fost conduși de dinastia Hașmoneilor (Macabeilor), apoi de Irozi.
Dar ce înseamnă că invazia lui Gog avea să fie „după multe zile… în vremea de apoi” (38:8), „în zilele de apoi” (38:16)? Ezechiel a făcut această profeție la scurt timp după dezastrul Ierusalimului din anul 586 î. H. (Ez 33:21). Expresia „după multe zile” este aceeași (miyyamim rabbim) din Iosua 23:1, unde se referă la câteva zeci de ani. Cei 70 de ani de exil în Babilon și apoi de restaurare dificilă în patrie erau cu siguranță „multe zile”. Majoritatea exilaților nu le-au mai apucat. Iar expresia care a fost tradusă cu „vremea de apoi” (bǝʾaḥᵃrit haššanim) înseamnă simplu, „în cursul anilor” sau „în anii viitori”. Expresia „în zilele de apoi” este traducerea unei expresii frecvente a profeților: bǝʾaḥᵃrit hayyamim („în zilele viitoare”, „în cursul vremurilor”).[2] Expresia „de apoi”sau „de pe urmă”, deși are în spate o tradiție creștină, care trimite la sfârșitul istoriei, este o vagă referire la un viitor nu foarte îndepărtat de momentul prezicerii.
Identitatea lui Gog și a armatelor lui
Numele Gog nu este israelit și nu are nici un sens în limba ebraică.[3] Dar cu două generaţii înainte de Ezechiel, domnise un mare rege, numit Gugu de către asiro-babilonieni şi Gyges de către greci,[4] care întemeiase ultima dinastie a Lydiei, cu capitala la Sfard (Sardes, ebr. Sefarad, Ob. 1:20). Regatul Lydiei, cunoscut mai înainte ca Țara Maionilor, devenise între timp un mic imperiu, care ocupa cam jumătate din teritoriul Turciei de astăzi, de la Marea Egee, până la râul Kîzîlîrmak, stăpânind multe popoare. Lidia a fost prima putere din lume care a bătut monedă și ale cărei bogății în aur erau legendare. Lidienii au ajutat pe egipteni împotriva asirienilor, au alungat înapoi pe cimerieni, s-au bătut cu mezii, dar atacându-i pe perși, au sfârșit cuceriți de Cyrus cel Mare.
În același timp, Gugu purta un nume semnificativ în mitologia greacă (Gyges), numele unui monstru gigantic, cu 50 de capete și o sută de mâini, care s-a luptat cu diferite categorii de zei, până a fost aruncat paznic la „talpa iadului” (în Tartar). Așadar era o bună ilustrație pentru un ultim invadator al lui Israel, care urma să conducă monstruoasa coaliție.
De mult timp s-a crezut că „domnul Roșului” (Ez 38:2-3; 39:1) ar avea legătură cu Rusia. Dar expresia ebraică nǝśiʾ roʾš înseamnă doar conducătorul principal.[5] Meșec și Tubal sunt denumiri ebraice ale unor popoare iafetite (Gen 10:2), cunoscute în Orientul Apropiat în timpul lui Ezekiel, ca locuind în vecinătatea lidienilor: Mušku și Tabalu. Grecii îi numeau pe aceștia moschi și tibareni. Tabal era în partea sud-centrală a Turciei de astăzi, iar Mušku era între Tabal și Armenia. Magog este neidentificat, dar pare să fi fost un popor care pe vremea lui Ezechiel stăpânea parte din țărmurile mării.[6] Astfel, zona aceasta dintre Marea Egee și până la sud de Caucaz este bine descrisă de un evreu antic ca fiind „fundul miazănoaptei”. Geografia israelită nu avea cunoștință de popoare și țări mai nordice decât acestea.
Profetul enumeră printre cei coalizați cu anatolianul Gog, popoare importante care nu erau supuse Babilonului: de la est, perșii (Paras), rudele mezilor, puțin cunoscute în vremea aceea; de la sud, puternicii vecini ai Egiptului (Ez 38:5): nubienii (Kuš = Sudan) și libienii (Puṭ). De la nord, urmau să se alăture lui Gog, grozavii cimerieni (Gomer),[7] precum și misterioasa „casă a Togarmei”. Aceasta se referă la o regiune de la sud-vest de Caucaz, numită pe atunci Tegarama / Tilgarimu care pare să fi fost străvechiul popor al armenilor, sau în orice caz, denumea popoare din zona caucaziană. Alții cred că ar fi vorba de vechii turci, mai spre nord-est.[8] Profetul se referă doar la aceste popoare îndepărtate de Israel, care nu atacaseră niciodată pe evrei. Probabil, acestea sunt numite tocmai pentru a arăta amploarea invaziei, nu ca fiind exclusive.
În profețiile lui Ezechiel, Babilonul este supraputerea prin care Dumnezeu pedepsește pe toate celelalte popoare din Orientul Apropiat. După Babilon, Ezechiel nu menționează pe perși ca fiind următoarea supraputere, ci în mod paradoxal, pe Gog, din „țara lui Magog” (Lydia), iar pe perși îi numără în flancurile oastei acestuia. În realitate însă, după aproape 20 de ani, Cyrus a cucerit Lydia (545 î. H.), precum și toate popoarele menționate ca făcând parte din coaliția lui Gog. Profeția despre Gog a fost astfel suspendată. Alte supraputeri s-au succedat. Ultima coaliție împotriva poporului lui Dumnezeu încă nu s-a arătat. „Gog și Magog” nu s-au ivit!
Dacă profeția ar fi fost făcută pentru timpurile noastre și cu privire la Israel, ar fi fost menționate popoare de astăzi, ar fi fost menționată ostilitatea „arabilor”. Dimpotrivă, singurele popoare arabe menționate (Seba și Dedan, cf. Ez 38:13),[9] întreabă mirate pe Gog: „Oare chiar ai venit la pradă?” Cu alte cuvinte, tu rege lidian bogat, ai răsculat toată lumea împotriva unui popor de supraviețuitori repatriați în Canaan, care nici nu au apucat să se gospodărească? Aceeași întrebare retorică o pun chiar și „negustorii din Tarșiș”, fenicienii care stăpâneau Mediterana din Tir, până în Cartagina (Tunisia) și Tartessos (în Sudul Spaniei).
Gog, arhetip al lui Antihrist – marioneta diavolului
Citind cu atenție, observăm că Dumnezeu i-ar fi permis lui Gog (sau, altfel spus, l-ar fi tras cu cârligul Lui), ca să invadeze Israelul, pentru a pieri acolo, cu tot acel nor de cotropitori aroganți, care urmau să se măcelărească reciproc. În realitate, multe din acele ppoare au dispărut de mult, le-a dispărut și numele, iar profeția a rămas neîmplinită. Se va mai împlini ea vreodată? Cartea Apocalipsei ne dezvăluie în ce fel se va împlini totuși această profeție, care nu s-a împlinit la vremea ei, în ciuda faptului că detaliile geografice și etnice sunt demult depășite.
Apocalipsa ne arată că profeția se va împlini (Ap 20:7-9) doar în principiu; se va împlini într-un alt timp (la sfârșitul împărăției mileniale), într-un alt cadru (cu ocazia învierii tuturor celor pierduți), cu alți actori (neamurile din toate cele patru colțuri ale pământului) și nu cu Israelul de astăzi sau de mâine, ci cu Ierusalimul ceresc coborât pe pământ, a cărui suprafață ar ocupa totul pe o rază de peste 1000 km2, dacă se așează cu centrul la Ierusalim, și care cuprinde evrei și neevrei, dar fără templu (Ap 21:22, 24-27)! Replica lui Dumnezeu în fața invaziei lui Gog este exact așa cum fusese prevăzută de Ezechiel: foc din cer! (Ap 20:9c). Observând însă că invazia lui „Gog” de la sfârșitul mileniului apocaliptic are loc imediat după învierea rebelilor, și că acțiunea lui nu este decât reluarea acelei „soluții finale” care fusese întreruptă de Iisus în ziua Parusiei, putem identifica pe Gog, domnul de la miază-noapte, în figura Antihristului roman. Acesta este ultimul vrăjmaș al adevăratului Israel în profeția lui Daniel (Dan 7:8; 8:9; 11:36-45) și în viziunea lui Ioan – unde se pot recunoaște chiar detalii din profeția lui Ezechiel (Ap 13:8; 16:13-21).
[1] În teologia adventistă, principiul condiționării profețiilor a fost menționat de Andrews în 1872, sau poate chiar mai devreme (John N Andrews, The Sanctuary and Twenty-Three Hundred Days, Steam Press of the Seventh-day Adventist Publishing Association, Battle Creek, MI., 1872 (retipărită de TEACH Services) 1997, pp. 5-6. Raymond Cotrell, editor al SDA Biblie Commentary a promovat cel mai mult această teologie în introducerea sa la volumul al IV-lea din Comentariile Biblice AZS (1955, pp. 25-38): “The Role of Israel in Old Testament Prophecy”. Pe lângă mulțimea de referințe biblice, în acel studiu, Cottrell a adăugat referințele relevante din Spiritul Profeției, care confirmă teologia profețiilor condiționate. Acest principiu însă nu cuprinde și viziunile apocaliptice descoperite prin Daniel și Ioan.
[2] Aceeași expresie a fost tradusă de Cornilescu în alte locuri astfel: „în vremurile care vor veni” (Gen 49:1), „în vremurile care vor urma” (Num 24:14), „în zilele de pe urmă” (Dt 4:30), „în scurgerea vremurilor” (Is 2:2), „în cursul vremurilor” (Ier 23:20, 24), „în vremile (vremurile) de apoi” (Ier 48:47; Dan 10:14), „în zilele de apoi” (Ier 49:39), „în vremurile de pe urmă” (Os 3:5; Mi 4:1).
[3] A existat un Gog, urmaș al lui Ruben (1Cr 5:4, în trad. Siriacă, Doeg), dar rădăcina gwg nu există în limbile semitice. Există substantivul gag(u) = acoperiș (plat), dar fără nicio legătură cu numele.
[4] Evreii l-ar fi numit, cu adevărat, Gog. Comparați, de exemplu, numele Tirului (gr. Tyros, ebr. Țor) și al lui Cyrus (gr. Kyros, bab. Kuraš, ebr. Kóreš). Se pare că lidienii îl numeau Kukas / Gugas. Domnia lui a fost fixată de istoricii moderni între anii 690-652 î.H.
[5] Confuzia aceasta a apărut cu ocazia traducerii Bibliei în greacă, unde cuvântul ebraic roʾš (cap, căpetenie) a fost înțeles ca nume de popor sau de loc geografic (Rhos). Numele Rusiei (Ross) a apărut târziu, în evul mediu și este de origine germanică, întrucât cnezatul Rusiei a fost întemeiat de varegi (varangi), cuceritori asemănător vikingilor.
[6] Termenul ebraic tradus cu „ostroave” (Ez 39:6) înseamnă de fapt orice zone maritime: țărmuri, peninsule, insule. Magog, Tubal și Meșec au fost triburi iafetite care s-au așezat în țări cu ieșire la mare (Gen 10:2,5).
[7] Cimerienii erau numiți de către asirieni ghimirrai și Gamir. Localizați inițial în părțile de nord ale Mării Negre,posibil de origine tracă, ei au invadat țările de la sud de Caucaz și din Anatolia.
[8] În antichitatea îndepărtată a existat o cetate cu numele Tegarama într-o zonă necunoscută, în partea de est a Turciei de astăzi. Togarma denumește un trib descendent din Gomer (Gen 10:3), care alimenta comerțul tirian, aducând cai, armăsari și catâri sau mule (Ez 27:14).
[9] Gen 10:7; 1Cr 1:9 (Etiopia? Arabia de Sud?); Gen 25:3; 1Cr 1:32 (urmași ai lui Avraam din Chetura, care s-au localizat pe teritoriul Iordaniei de astăzi, Gen 35:6).
Comentarii recente în articole