iunie 2021
D L Ma Mi J V S
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
1.190
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Satanul din cartea lui Iov

Satanul din cartea lui Iov

În Primul Testament al Bibliei, śāṭān este un substantiv comun, cu sensul de „cineva care se ridică împotrivă”: Dumnezeu împotriva unuia pornit pe o cale rea (Num 22:22, 32); aliat care trădează în luptă (1Sam 29:4); persoană în dezacord cu judecata autorității legitime (2Sam 19:22); inamic străin sau rival intern  (1Împ 5:18; 11:14, 23, 25; 1Cr 21:1?); acuzator nepoftit (Ps 109:6; Zah 3:1-2); probabilă referire la diavol în 1Cr 21:1.

În cartea lui Iov, termenul apare de 14 ori (1:6-9, 12; 2:1-4, 6-7), cu referire la același personaj straniu, care propune și provoacă nenorocirile care vin peste Iov. Un adversar terestru al lui Iov? Un spirit pornit împotriva lui Iov? Sau un spirit care face din loialistul Iov victima unor atacuri împotriva autorității lui Dumnezeu?

Identitatea neomenească a provocatorului

„Satanul”[1] este evident un spirit, deoarece are acces în adunarea lui Dumnezeu, în prezența imediată a lui Yahwé, implicat într-o dialectică de filozofie morală și politică. Autorul știe că cititorii cunosc identitatea acestui vrăjmaș prin excelență, care este întotdeauna pregătit să vâneze și să smulgă permisiuni de la Suveran, pentru a se „ocupa” de ființele umane, pe care le disprețuiește. Natura acestui satan nu este afirmată explicit în carte, dar este sugerată cu toată certitudinea în mai multe feluri.

Satanul lui Iov este sigur o ființă nepământeană, iar Iov probabil știe de existența unor asemenea inteligențe, întrucât prietenii îi vorbesc despre „spirite” și „îngeri” fără ca el să fie surprins, sau să aibă nevoie de explicații (Iov 4:15; 33:23). Dar Iov nu știe că ar avea vreun dușman venit din spațiu, nu face aluzie la nici un satan al lui Dumnezeu sau al oamenilor. Nu are nicio idee despre conflictul cosmic, nu conștientizează nicio confruntare personală cu satanul, nici prietenii lui Iov nu vorbesc despre vreun vrăjmaș al lui Iov. Despre provocarea și „pariul” din cer știe doar autorul cărții, care a scris prologul și epilogul ei în proză, și care a versificat plângerile și dialogurile lui Iov cu prietenii și cu Dumnezeu. Iov intuiește că necazul lui vine de sus, și simte că Dumnezeu Și-a trimis oștile împotriva lui (Iov 19:11-12), dar el nu are nicio explicație pentru această atitudine neașteptată și crudă împotriva lui.

Natura spirituală a vrăjmașului lui Iov reiese și din faptul că acesta acționează în modul cel mai insidios, manipulând mintea apropiaților lui Iov. De unde știe amărâta de soție să-l îndemne pe Iov să-L blesteme pe Dumnezeu (Iov 2:9)? Ce a vrut autorul să spună cu asta? De ce soției i se scârbise de el și îl abandonase, pentru că nu se lăsa de „bigotismul” lui (Iov 2:9)? De ce frații, surorile, rudele și servitorii l-au părăsit la necaz? Doar pentru că Dumnezeu îl lovise atât de cumplit, și pentru că mirosea urât și oricum urma să crape (Iov 19:13-19)? Cum se face că cei trei vechi prieteni ai lui Iov s-au transformat atât de repede din bocitori de șapte zile (Iov 2:12-13), în aspri moraliști de ziua a șaptea, împotriva unuia despre care nu aveau nicio dovadă că este vinovat? De ce nici măcar noul sosit, Elihu, n-a găsit ceva mai bun de făcut, decât să vină cu învinuiri tot mai mari, să se aprindă de mânie și să-i certe pe înțelepți că n-au reușit să aducă la tăcere pretențiile lui Iov (Iov 32:2-3, 12-13; 34:7-8)? Cum se face că până și liotele de troglodiți găsiseră momentul să-l batjocorească (uite ce a  pățit bogătanul! Iov 30:8-14)?

Să cred că toate aceste orori venite brusc peste Iov erau cu totul întâmplătoare? Erau ele simple coincidențe cu agenda Vrăjmașului (Iov 1:9-11; 2:4-5)? Evident, autorul sugerează că satanul a făcut tot ce îi stătea în putință ca să-l îndoaie pe Iov. Nu avea voie să-l ucidă, dar l-a torturat până la limită, dovedindu-și cruzimea. Nu poate fi întâmplător faptul că, în urma dialogului provocator dintre Suveran și Satan, deodată vin asupra lui Iov cele mai teribile nenorociri. Necazurile se succed într-un ritm amețitor, într-o singură zi, iar supraviețuitorii aduc știrile una după alta, după un scenariu bine regizat, pentru a-i lua mințile lui Iov și a-i îndoi coloana (Iov 1:16a, 17a, 18a).

Vrăjmașul a acționat într-un timp extrem de scurt, pe distanțe uriașe. Nu ne putem imagina că un dușman dintre vecini sau dintre rivalii „politici” ar fi putut prăvăli asupra lui Iov asemenea lovituri într-o singură zi: o tornadă distruge casa în care petreceau toți fiii lui Iov, în „Țara Uț”, undeva în sudul Iordaniei și, în același timp, cete de sabeeni și caldeeni, năvălind dinspre țările de nord și est (Iov 1:1, 15, 17), îi jefuiesc animalele de pe câmp. Cine a orchestrat toate acestea, într-o singură zi, pe distanțe mari?

Satanul lui Iov este cu siguranță o ființă spirituală, deoarece poate influența natura, declanșând fenomene atmosferice distructive (tornade, furtuni etc. Iov 1:16, 19) și aducând boli teribile. A susține că autor ar fi hiperbolizat aici un presupus rival omenesc al lui Iov,[2] demonizândul până la o monstruozitate imposibilă, este prea mult pentru o construcție literară și prea puțin pentru filosofia evidentă a cărții. Un asemenea balaur cosmic, locuind nu departe de conacul lui Iov, ar fi meritat o cât de mică atenție din partea victimei.  

Unul dintre fiii lui Dumnezeu?

Expresia „fiii lui Dumnezeu” nu denumește neapărat divinități, așa cum „fiii profeților” nu sunt nici profeți, nici odraslele lor. De exemplu, „fiii / copiii” lui Dumnezeu din Geneza 6 nu sunt zei sau spirite, deoarece procreează. Dar acești „fii ai lui Dumnezeu”, oriunde apar, nu au nume personale – zei fără nume? –, iar Dumnezeul lui Israel nu este nicăieri descris ca având soții, concubine și progenituri, ca zeii păgâni. Mai degrabă, expresia are un sens figurat, referindu-se în cele mai multe cazuri la poporul lui Dumnezeu (Ex 4:22; Ps 29:1; 89:5-6 „adunarea sfinților”; Os 1:20 / 2:1; 11:1), care este astfel asimilat cu îngerii (Lc 20:36). Geneza arată că expresia „fiu al lui Dumnezeu” se referă la cineva care este „după chipul lui Dumnezeu” (Gen 5:1-3, cf. Lc 3:38).   

În cartea lui Iov, „fiii lui Dumnezeu” sunt ființe cerești, dar nu umane, nici divine, ci un ordin de ființe numite poetic „stelele dimineții” (Iov 38:7). Iov și prietenii lui știu despre existența și rostul ființelor cerești (Iov 4:18; 33:23; „îngeri”). Iar îngerii, ca și astrele sunt adesea numiți „oastea cerului”.

Primul Testament are scene cerești similare celei din cartea lui Iov, dovedă că scenariul era notoriu printre profeții evrei. Daniel descrie Sfatul Ceresc într-un limbaj care amintește de senioria unei cetăți orientale, care își avea sediul la Poartă, unde era și piața și administrația și tribunalul (agora, forum). În urma observării aroganței regelui Nabucodonosor, Sfatul Ceresc – format din „străjeri” (veghetori) sau „sfinți” (îngeri buni) – hotărăște să se dea regelui pământesc o pedeapsă corecțională exemplară, ceea ce se și întâmplă (Dan 4:14). Aceeași adunare cerească hotărăște soarta unor supraputeri pământești și dă un verdict în conflictul dintre cornul arogant și sfinții Celui de Sus (Dan 7:8-12, 21-22).

Există însă scene mai vechi ale sfatului ceresc. În vedenia lui Mika ben-Imla, „oastea cerului” formează de asemenea Adunarea lui Yahweh. Unul dintre spiritele prezente (ca parte din acea adunare!) se oferă să-l convingă pe regele Ahab să pornească la război, ca să moară. Promite că va îndeplini acest scop printr-o acțiune banală, care s-ar fi putut realiza și fără contribuția lui Păcălici: va inspira o falsă profeție triumfală celor care alcătuiau sfatul lui Ahab – profesioniști specializați în viziuni triumfale. Dar în ciuda aparenței, Suveranul Ceresc nu dorea ca Ahab să moară, devreme ce, prin Mika, Yahweh avertiza pe Ahab că îi pusese gând rău, trimițând o armată de păcălici ca să-l determine să înceapă expediția. Dar Ahab nu se teme de amenințările lui Iahweh, intră în război și, în pofida faptului că se deghizase, a fost rănit mortal de o săgeată venită „la întâmplare”. Astfel misiunea sinistră a duhului mincinos s-a împlinit, deoarece Ahab a preferat să creadă minciuna plăcută, în locul avertizării. Voia dreptății lui Yahwé s-a împlinit în locul voiei milei Lui (1Împ 22:6-37; 2 Cr 18:3-34).

Ca și în viziunea lui Mika, spiritul rău din cartea lui Iov este unul dintre acești „fii ai lui Dumnezeu”, nu în sensul caracterului moral, ci în sensul poziției de prinț (curtean din familia regală, guvernator, cf. Ps 45:17). Se pare că era lucru obișnuit ca un rege să dea fiilor săi funcții în stat (2Sam 8:18 LXX αὐλάρχαι; 1Cr 11:17; 2Cr 18:25; Ier 52:10). Unii au sugerat că acești „fii ai lui Dumnezeu” din cartea lui Iov ar fi reprezentanții de drept ai altor lumi comparabile cu a noastră, în analogie cu „Adam, fiul lui Dumnezeu” (Lc 3:38).

Însă indiferent de natura exactă a acestor prinți astrali, opozantul lui Dumnezeu apare ca membru de drept al acestui consiliu. De fapt, „frații” nu par să-l contrazică, nici să fie de partea lui, ceea ce s-ar interpreta mai degrabă ca perplexitate sau nedumerire, decât ca nepăsare. Acest rol de „fiu de Dumnezeu” pe care și-l arogă satanul poate avea o explicație, în sensul că dintre aceștia el este fiul rebel, iar la o observație mai atentă, el este și liderul politic al rebelilor, al opoziției, întrucât este menționată o mulțime de astfel de genii răufăcătoare (Iov 10:7 NRS etc.).  Imaginația populară l-a transformat într-un guvernator al iadului, torționar-șef, motiv principal pentru care nu îndrăznim să credem că Opozantul este la origine un fiu al lui Dumnezeu, spirit strălucit, stea de prim rang între stelele dimineții (Iov 38:7).

Adunarea zeilor

Adunarea lui Dumnezeu nu este descrisă doar ca un sinod sau senat ceresc. În poezia bibică, ea este și un for de judecată, unde în mod sarcastic Dumnezeul adevărat cere socoteală tuturor „zeilor” de modul în care administrează lumea. În Psalmul 82, vizionarul Asaf ben-Berekyahu, primul maestru muzician al sanctuarului, numit de David,  (1Cr 15:16-17, 19; 16:7; 25:1, 6; 2Cr 29:30):

Dumnezeu se ridică-n divinul sobor,
în mijlocul zeilor, judecător:

„Până când veţi tot strâmb judeca?
Până când pe cei răi îi veţi cruţa?    ♫ Sela
Judecaţi pe orfan şi pe cel asuprit,
cu dreptate-apăraţi pe sărac şi smerit,
izbăviţi pe sărmani – pe cei slabi – de cei răi
și scăpaţi-i din mâinile celor mişei!”

Dar ei nu mai știu şi nu vor să priceapă;
rătăcesc pe cărări întunecate,
smintind temeliile pământului toate.

Am zis: „Oţi fi voi zei-dumnezei,
fii ai Celui de Sus, fiecare,
dar toți veţi muri ca Adam,
veţi cădea ca un domn oarecare!”

Scoală, Dumnezeule, să judeci pământul,
Căci Tu stăpâneşti peste-a’ lumii popoare.

Deși mulți comentatori cred că elohimii din acest psalm sunt oameni în poziție de judecători, mai degrabă este o exprimare poetică. Ea vizează pe toții zeii lumii, pe care Dumnezeul adevărat îi trage la răspundere: zei imaginari, în spatele cărora stau geniile răului, și oameni (regi) care se cred zei. „Divinitatea” acestora este ironizată (v. 6) și li se spune ca și lui Adam, că „vor muri” (v. 7), și anume ca un „domn” oarecare (ebr. śār, gr. ἄρχων etc.). Termenul în sine denumește atât căpetenii pământești, cât și căpetenii cerești (Michael / Christos, îngeri, demoni) menționate în ambele testamente ale Bibliei.[3] Expresii poetice asemănătoare avem în Ps 97:7c („Prosternați-vă înaintea Lui, toți zeii pământului!”) și în Ps 89:7 („Cine este ca Tine [Yahwé] între fiii lui Dumnezeu?”).  

Confruntarea

Autorul povestește că „fiii lui Dumnezeu” au venit într-o anumită zi de s-au înfățișat înaintea lui Yahwé, și că la fel a venit și opozantul, ca să se înfățișeze înaitea lui Yahwé (Iov 1:6; 2:1). Nu pare să fie vroba de un intrus. Toți veniseră, fiecare din misiunea lui („de la cutreierarea lui”), firește ca să dea socoteală, și să se sfătuiască în treburile împărăției. Întrebarea Suveranului, „De unde vii?”, nu s-a adresat însă fiecăruia, ca și cum El nu i-ar fi cunoscut pe „fiii” Lui, inclusiv misiunea pe care o avea fiecare. S-a adresat astfel, foarte subtil, doar opozantului, făcând aluzie la funcția pe care o ocupa acesta prin uzurpare. În Gen 1:26-27, adamul (bărbat și femeie împreună) fusese pus guvernatorul pământului, nu heruvimii – care sunt menționați mai târziu, ca să-l limiteze pe om, să-l întemnițeze afară.

Aici transpare o dispută, cu privire la locul de unde vine uzurpatorul. El răspunde invariabl: „De la cutreierarea pământului, de la plimbarea pe care am făcut-o pe el (încoace și încolo)” Iov 1:7; 2:2. Așadar, el s-a plimbat ca pe moșia lui, probabil supraveghind ca totul să fie în ordine, ca un adevărat guvernator. Știa, oare, Yahwé, ce fel de plimbări făcuse acest fecior netrebnic? Pentru credincioși, întrebarea este retorică, iar pentru necredincioși, cartea are dovezi. Când Yahwé îi lasă libertate (nu poruncă!) opozantului, acesta este în stare de orice, aducând dezastru după dezastru asupra omului, fără pic de milă.

Interesul lui Yahwé, ca și interesul opozantului par similare la prima vedere, ca și cum ar fi un simplu pariu de dragul filozofiei, ca un joc de șah între Ormuzd și Ahriman. Deși Yahwé pare să fie de asemenea nemilos, în realitate el este singurul personaj din toată cartea, care își arată tot mai mult grija față de om. Întrebarea și permisiunea lui Yahwé, în ciuda aspectului lor misterios, au sens atât în disputa de putere dintre Suveran și „fiul” rebel, cât și în ce privește grija față de om. Suveranului era plin de bucuria că „descoperise” pe pământ un caracter care-i plăcea Lui și cu care se putea lăuda, în timp ce opozantul ignora complet acest aspect, sau avea interes să-l ascundă.

De două ori, Yahwé îi pune limite netrebnicului, iar acesta dovedește că a făcut tot răul posibil, până la limită, deși nu-i ceruse nimeni. A doua oară, Suveranul afirmă iarăși nevinovăția, virtutea și loialitatea lui Iov, adresându-se geniului lipsit de scrupule: „iar tu Mă provoci să-l distrug, pur și simplu, fără motiv” (Iov 2:3). La sfârșitul dramei, Yahwé apare ca să-l ajute pe Iov să vadă dincolo de suferință, să-i inspire mai multă credință și speranță, să-i redea și să-i dubleze binecuvântările pământești și să-i refacă relațiile rupte. Yahwé iese la sfârșit învingător. Iov învinge cu Dumnezeu, Dumnezeu învinge prin Iov, iar satanul nu se mai înfățișează în carte, nici nu mai este menționat.   

Angeologie și demonologie proto-ebraică

Ateologia hipercritică modernă pretinde că evreii nu au avut conceptul de satan, cu sensul de diavol, vrăjmaș al lui Dumnezeu și al omului. Se afirmă că acesta ar fi unul dintre miturile apărute în iudaism după exil, sub influență persană. Pe de o parte, este adevărat că profeții evrei nu au avut credința în existența unui diavol „creștin” (dracul), prototip al lui Bafomet, cu coarne și copite, cu aripi de liliac, pus de Dumnezeu torționar-șef în iad. Însă nici autorii Noului Testament nu și-au imaginat caricatural înfățișarea, puterea sau politica lui Satan.

Gen 32:1-2 menționează ființe cerești protectoare. De altfel, Tora este plină de referiri la „îngeri” (Gen. 16:7-11; 18:33; 19:1, 15; 21:17; 22:11, 12; 24:7, 40; 28:12; 31:11; 32:1; 48:16; Ex. 3:2; 14:19; 23:20, 23; 32:34; 33:2; Num. 20:16; 22:22-27, 31-35). Termenul ebraic malˁāḵ denumește aceste ființe doar prin funcția lor, care s-ar traduce cu sol, slujitor, misit, emisar, ambasador.     

Aceste dovezi reflectă clar credința evreilor în existența unor spirite sub autoritatea și controlul lui Dumnezeu. Ele nu sunt introduse prin explicațiile autorilor, care se referă la ele în mod natural, știind că se adresează unui public care cunoștea subiectul. Astfel apar în repetate rânduri „heruvimii”: ca spirite-străjeri cu sabie de foc păzind paradisul (Gen 3:24), reprezentate apoi tridimensional și simbolic în figuri aur, pe capacul chivotului, acesta fiind o ilustrație a tronului lui Yahwé (Ex 25:18; Num 7:89; 1Sam 4:4; Ps 80:1). Aceste spirite nu pot fi fantome ale morților, pentru că prezența lor în Geneza 3 este anterioară primului caz de moarte (Geneza 4).

Heruvimii nu sunt descriși, dar sunt imaginați ca având o înfățișare bovină (compară Ez 1:10; 10:14b), sau două fețe (om-leu Ez 41:18-19), sau patru fețe (om-leu-bou-vultur: Ez 1:5-6, 10; 10:14-15, 20). Sunt asemenea sfincșilor și geniilor, cu două aripi (Ex 25:20; 37:9), cu patru aripi (Ez 1:6), sau chiar cu șase aripi (Ap 4:8, cf. Is 6:2), având mâini sub aripile lor (Ez 1:8; 10:7-8, 12, 21). Când tronul divin este imaginat ca o caleașcă imperială (Dan 7:9; 1Cr 28:18 merkāḇā), heruvimilor li se asociază roți vii, imense și concentrice, pe care le manevrează (Ez 1:16-21; 3:12-13; 10:2, 9-11, 13, 16-17). Atât heruvimii, cât și roțile vii au mii de ochi pe trupurile lor.

Acestea sunt imagini care reflectă o concepție preexilică matură și impresionantă, descrisă în limbajul cultural al Orientului Antic. Geneza 3 menționează fără explicații „heruvimii”, ca ființe care slujesc pe Dumnezeu, evident preexistente Creației lumii noastre. Descrierea lor reflectă în același timp imaginea și rolul unor genii protectoare, cunoscute sub numele sumerian de alad / lammař, și sub numele akkadian de lamassu (geniu feminin) și šēdu (geniu masculin). Lamassu erau reprezentați artistic ca niște tauri (sau lei) înaripați cu chip de rege și reprezentau constelațiile (zodiile), după cum „fiii lui Dumnezeu” din cartea lui Iov sunt comparați cu „stelele dimineții”, iar în alte locuri, cu „oștirea cerului” (Iov 38:7; 1Împ 22:19; 2Împ 23:5; 2Cr 18:18; Dan 4:35; cf. Dt 4:19; 17:3).

Se credea că spiritele šēdu (šeddu, šīdu) conțin forța vitală a unei persoane (sufletul?) și că erau binefăcătoare sau răufăcătoare. În textele cuneiforme, šēdu[4]este asociat adesea cu rābiṣu („[demonul] care stă la pândă”), iar cele două se întâlnesc și în Tora, ca spirite răufăcătoare:

  1. Rābiṣu are în ebraică forma Rōḇē în Gen 4:7 (vezi traduceri biblice catolice),[5] cu referire la ce sau cine pândește sufletul lui Cain. Verbul akkadian rabāṣu și ebraicul rabāsunt înrudite, având sensul de a zăcea, a sta culcat, a sta liniștit, a se odihni.[6] O asociere suprinzătoare apare în textele cuneiforme, unde un dragon înaripat este descris ca stând culcat (rb),[7] asemenea „balaurului” (crocodil?) din Ez 29:3 (tannîn…rb). Asociere reptilei cu verbul rbṣ trimite la capitolul imediat anterior episodului cu Cain și Rōḇē, unde primul păcat este provocat de discursul Șarpelui.[8]      
  2. Echivalentul ebraic šēdîm (LXX δαιμóνια, TAR mǝzîqîn [demoni] sau šēdîn)din Dt 32:17, definiți ca ne-dumnezei, pseudodivinități „recente”, la care evreii pustiei ajunseseră să se închine (aluzie la cultul morților din valea Șittim: Numeri 25; Dt 4:3; Os 9:10; cf. 1Cor 10:19-20). Același termen šēdîm (demoni) denumește și daimonii cultului canaanit[9] al morților, cărora li se jertfeau copii Ps 106:28, 37-38).  

Termenul ebraic kǝrȗḇ (pl. kǝrȗḇîm, gr. χερουβιμ), devenit la noi „cherub”și„heruvim”, nu are alte rude în limba ebraică. Dar în Mesopotamia, šēdu era numit și kurību (derivat de la verbul akkadian karabu, „a se ruga, a binecuvânta”), „reprezentarea unui geniu protector cu trăsături specifice neomenești”, sugerând astfel originea termenului kǝrȗḇ.[10]

Termenii biblici diferiți care denumesc aceste ființe cerești, benefice sau malefice (îngeri, heruvimi, serafimi etc.) nu sunt funcții ierarhice, ci nume diferite ale aceleiași realități. Viziunile nu descriu în limbaj realist aceste ființe, ci într-un limbaj pedagogic, dramatic și suprarealist.  

Belial și Azazel

Bǝlī-yáˁal este un substantiv compus, care apare de 27 de ori în Biblia Ebraică, cu sensul de „fără-valoare”, „ne-trebnicie” (josnicie). De obicei a fost înțeles ca substantiv propriu, sau adjectiv, cu câteva excepții de traduceri în care este nume propriu (CNS Jud 19:22; NJB 2Sam 23:6; Na 2:1).[11] Știind că bǝlīyáˁal este cunoscut în NT (2Cor 6:15) ca nume propriu, și că în ebraică numai numele proprii pot fi compuse, nu și substantivele comune sau adjectivele,[12] eu cred că și în Biblia Ebraică, majoritatea dacă nu chiar toate ocurențele termenului bǝlīyáˁal trebuie să se refere la un nume demonic.

În limba română avem de asemenea câteva nume ale diavolului compuse cu negația ne- (Nefârtatul, Năvrutul, Naiba, Necuratul, Nepriitorul). Cea mai obișnuită expresie formată cu bǝlīyáˁal este bǝnê-bǝlīyáˁal (Dt 13:14; Jud 19:22; 20:13; 1Sam 2:12; 10:27; 1 Îm 21:10, 13; 2Cr 13:7), „fii ai lui Belial”, tradusă de obicei cu „oameni de nimic” (netrebnici, josnici). Dar această semnificație a expresiei poate fi mai ușor explicată prin existența numelui demonic Belial, care poate fi și o deformare intenționată a titlului Baal, și joc de cuvinte cu verbul balaˁ (a înghiți, a distruge).

Și în limba română, omul rău este numit „al dracului”, „al naibii” etc. În Tora apare de două ori termenul Bǝlīyáˁal  (Dt 13:14; 15:9), iar în Iov (34:18) o singură dată, ca un epitet critic adresat de Dumnezeu mai-marilor lumii (regi, nobili): bǝlīyáˁal (Netrebnicule / Drace) în paralel cu rāšāˁ (Răule).[13] Faimoasa traducere modernă ecumenică TOB, a păstrat numele Bélial în 2Sa 22:5; Ps 18:5, iar în Na 2:1 a tradus cu l’être infernal (ființa infernală).

Numele demonic Azazel apare numai în Lev 16:8, 10, 26, în asociere cu acel țap care nu era jertfit, ci după ce erau „puse” păcatele pe capul lui, era trimis în pustiu să fie mâncat de fiare, De aici, probabil, „Ducă-se-pe-pustii”, un alt nume românesc al diavolului. Ca și alte referințe la diavol, Azazel nu este introdus cu explicații, ci autorul presupune că cititorii știu despre cine este vorba. ˁĂzāᵓzēl este de asemenea un nume compus din ˁaz (dur, sfidător, nerușinat) sau ˁēz (capră) + ᵓāzēl (care se duce). O altă etimologie posibilă este ˁăzaz (este dur / feroce) + ᵓēl ([Dumne]zeu).

În ritualul de Yom Kippur, apare Azazel ca o ființă nevăzută în perfectă opoziție cu Yahwé. Pentru cei doi țapi se trage la sorți: unul „pentru Yahwé”, celălalt „pentru Azazel” (Lev 16:8, 10). Primul este jertfit, fără a se pune păcatele pe capul lui, și cu sângele lui curat se face ispășire generală. Al doilea nu este jertfit, dar servește la încheierea ispășirii prin faptul că toate păcatele sunt puse pentru totdeauna pe capul lui și este trimis în pustiu. În acest ritual anual  „apotropaic”, care echivala cu o judecată, Azazel este arătat ca fiind rădăcina tuturor păcatelor și trebuie să răspundă pentru ele, fără drept de recurs.[14] În interpretarea actuală iudaică, Ziua Ispășirii este ziua sigilării destinelor.

În Profeți și în Hagiografe, Azazel nu mai apare sub acest nume. Abia în pseudepigraful 1Enoh  9:6; 13:1 Azazel apare din nou (sec. III î. H.). De data aceasta se vorbește ceva mai mult despre Azazel, probabil însumând tradiții orale vechi, care erau în mod natural înnoite în fiecare an, de Yom Kippur, dar și speculații mai târzii. Azazel este văzut de Pseudo-Enoh ca demon responsabil pentru că i-a învățat pe oameni războiul, cosmetica, desfrâul, corupția și i-a îndemnat pe muritori să caute tainele păstrate veșnic în cer. În sfârșit Domnul se adresează unui înger loial (Rafael):  

„Leagă-i lui Azazel mâinile și picioarele și aruncă-l în întuneric; și fă o deschizătură (gaură) 5 în deșertul, care este în Dudael și aruncă-l acolo (pe Azazel). Pune peste el pietre aspre și colțuroase, învăluie-l în întuneric, ca să rămână acolo pentru totdeauna și acoperă-i fața ca să nu poată 6,7 vedea lumina. Iar în ziua marii judecăți va fi aruncat în foc. Vindecă pământul pe care îngerii l-au stricat (corupt), proclamă vindecarea pământului, ca să i se epoată vindeca plaga, și ca să nu piară toți oamenii datorită secretelor pe care 8 Veghetorii li le-au destăinuit și i-au învățat pe copiii lor. Tot pământul a fost stricat (corupt)9 prin lucrările învățate de la Azazel: lui să-i pui în socoteală orice păcat.” (1Enoch 10:4-9).

Se poate observa în acest citat nu doar caracterul pe care evreii i-l atribuiau îngerului rebel și asociaților lui, ci și precedentul teologic și vizionar al unor scene din Apocalipsă (). Dumnezeu i-a dezvăluit lui Ioan, la mai mult de două secole după apariția cărții lui Pseudo-Enoh, cunoștințe despre viitor în limbajul mitologic iudaic, care reflecta în același timp interpretarea soartei lui Azazel din Ziua Ispășirii, a sigilării destinelor.       

Revelații satanice în cartea lui Iov

Cartea lui Iov reflectă pretențiile Vrăjmașului și într-un mod special. Opozantul lui Dumnezeu nu face doar nelegiuiri brutale, condamnatbile după orice cod moral. El știe să inducă în mintea credincioșilor viziuni profetice înșelătoare, dându-se drept un mesager loial lui Yahwé. Elifaz este primul care povestește un asemenea vis (Iov 4:12-21):

S-a furişat cuvântul pân’ la mine.
Urechea-mi i-a prins tainicele şoapte,
la ceas de mari nelinişti şi vedenii,
când pică peste oameni somn de noapte.
fiori m-au apucat atunci de spaimă
și oasele-mi cu toate-au tresărit;  
un duh îşi croia drum pe dinainte-mi
– tot părul meu şi pielea s-au zbârlit.
A stat pe loc, dar nu recunoşteam
năluca apărută-n faţa mea.
Şi-am auzit un glas care şoptea:
„Nevinovat în faţa lui Allah?
În ochii Ziditorului, curat ?
Dacă nu-i crede El pe robii Lui,
(chiar îngerilor hibă le-a aflat!),
cu-atât mai mult la muritorii-aceştia,
care trăiesc în aşezări de lut,
cu temelia-nfiptă în ţărână,
striviţi de soartă ca un vierme slut!
Sunt prăpădiţi din zori şi până seara,
pier pentru veci… şi cine să-i socoată,
când li se smulge iute toată fala
și mor tot proşti şi fără judecată!”

Elifaz a luat în serios mesajul acelei „năluci” din vis. Credea că visurile vin de la Dumnezeu, cum credea și Elihu (Iov 33:14-18). Dar numai profeților le vorbește Dumnezeu prin vise (Ioel 3:1; FA 2:17). În mod obișnuit, visurile se nasc din gândurile și grijile noastre, ca și vorbăria (Ec 5:6; Is 29:8), și pot fi chiar vise păgâne, inspirate de demoni (Ier 23:27-32; 29:8-9; Za 10:2).

Nu este dificil de depistat sursa visului lui Elifaz. Mesajul acelui duh este în directă opoziție cu afirmațiile lui Dumnezeu despre Iov. Nici un om nu poate fi nevinovat înaintea lui Dumnezeu. Domnul este imposibil de mulțumit. Mereu găsește cusur tuturor. Nu numai oamenilor, ci și îngerilor (aici este durerea duhului înfricoșat care vorbește!). Apoi năluca se lansează într-o tiradă revoltătoare față de ființa umană, pe care o descrie cu cel mai mare dezgust. Unde și când a vorbit vreodată Creatorul astfel despre toți oamenii, despre îngerii Săi loiali sau despre oamenii care-i sunt credincioși? Da, oamenii de care Dumnezeu să fie cu adevărat mulțumit sunt relativ rari, iar în unele timpuri pot fi chiar unici („Nu este nimeni ca el pe pământ!”). Dar Dumnezeu are în toate epocile cu cine să se laude (Lc 1:6; Evrei 11; Ap 14:1-5; 17:14; 21:6-8).

Mesajul lui Satanael din visul lui Elifaz este foarte răspândit și astăzi, inclusiv în creștinismul evanghelic. Seniorul l-a repetat mai târziu, ca să fie sigur că Iov înregistrează:

„Ce-i omul, ca să fie nepătat,
Un muritor, trăind neprihănirea ?
Dacă pe sfinţi nu-i crede Dumnezeu,
Dacă nici cerul nu-i curat mereu,
Dar’mi-te omul – urâcios, stricat,
Care cu sete bea nelegiuirea !?” (Iov 15:14-16)

Elihu va prelua ideea și i-o va băga în ochi lui Iov (Iov 34:7-8). Bildad Șuhitul urmează neabătut pe vizionarul Elifaz, repetându-i mesajul în cuvinte similare (Iov 25:4-6):   

„Cum poate-un om să fie drept vreodată?
Nevinovat să fie-al Evei pui?
Dacă nici luna nu-i perfect curată,
(nici stelele nu-s pure-n ochii Lui!),
ce să mai zici de om – această râmă?
De fiul lui Adam – un vierme şui!?”

Nu doar visurile pseudoprofetice ale prietenilor îl chinuiau pe Iov, ci și visuri și viziuni personale groaznice, despre care își imagina că vin de la Dumnezeu, ca toate relele care l-au năpădit (Iov 7:13-14). Dar ele veneau din aceeași sursă care-i inspirase pe prieteni să-l tortureze psihic pe Iov.  

Vrăjmașul lui Yahweh

Satanul s-a simțit deranjat de atitudinea unui loialist, cu care Yahweh Se mândrea înaintea Qahalului ceresc (Iov 1:1, 8; 2:3). Iov fusese un judecător drept, dar nu calitatea lui de judecător este aici în prim plan, și foarte respectat în agora cetății (Iov 29:7-17). Este descris de Dumnezeu, ca fiind incomparabil cu restul muritorilor. De trei ori se spune că era : ṭām = integru / cu caracter ireproșabil; yāšār = onest, corect; yǝrēᵓ ᵓĕlōhîm = „temător de Dumnezeu” / religios, evlavios; sār mērāˁ = „care se ferește să facă rău” / om moral). Tocmai pentru că avea un caracter virtuos în relație cu Dumnezeu și cu oamenii, Iov putea fi și bun judecător; dar descrierea aceasta nu este deloc specifică dreptății unui judecător, ci este portretul robot al omului virtuos, indiferent de poziția lui în societate (Pr 3:7; 11:5; 14:16; 16:6, 17; Ec 7:18; Gen 20:11).

Având natură spirituală, Vrăjmașul nu avea nici un litigiu personal cu Iov, care la rândul lui nu avea nici măcar noțiunea teologică a unui diavol, ca dușman al lui Dumnezeu și al omului. Tot paraponul acestui duh rău venea din constatarea că Iov – caracter ireproșabil, cu care Dumnezeu se lăuda – îi încurca socotelile. Evidența era în dezacord cu pretenția vrăjmașului că pământul ar fi feuda lui. La o analiză atentă, nu Iov este personajul central al cărții, ci Dumnezeul lui Iov, în jurul căruia evoluează atât personajul Iov, cât și Vrăjmașul, prietenii lui Iov și toți ceilalți. Dumnezeu este subiectul cărții; Vrăjmașul îl urăște pe Iov, pentrucă îl urăște pe Dumnezeul lui Iov.

„Prietenii” cărții lui Iov

Prietenii lui Iov, la început niște simpli contralăi, evoluează rapid în satani ai lui Iov, fără osteneala de a se imagina în locul acestuia. Adepții ateologiei hipercritice și hipocritice moderne joacă adesea rolul prietenilor cărții, mai întâi amuțind contrariați în fața durerii, apoi slobozindu-și moralismul lor umanist și încercând să justifice altfel cartea, pe care o descriu altfel de cum o face Dumnezeu. Astfel Iov este înjurat în efigie și astăzi, prin atitudinea față de cartea care-i poartă numele. Nu mă refer la cercetătorii sinceri, indiferent de filozofia pe care și-au însușit-o, ci la temanniții, șuhiții, naamatiții și buziții vizitați de viziuni originale, care nu corespund cu realitatea cărții.  

Satanul lui Dumnezeu și al lui Iov este și satanul cărții lui Iov și își exprimă și astăzi gândurile prin critici inconștienți, cum a făcut pe vremuri, când a vorbit prin femeia lui Iov sau prin prietenii lui. Aceia și-au revenit la timp, dar aroganța criticilor și ateologilor nu le permite celor de astăzi să-și revină.

Cu excepția ateilor și a agnosticilor, toată lumea este „teistă”, adică admite un soi de dumnezeu (filozofic sau mitologic): fie pan(en)teistic, fie deistic, fie „alien” (căpitan de extratereștri!), fie daimon personal. Dar adevăratul iudeo-creștinism, credința biblică, se verifică nu atât de mult prin admiterea existenței unui dumnezeu oarecare, ci prin credința în Dumnezeul absolut, atocreator și atotstăpânitor, care Se descoperă în natură și în Scriptură; și în existența reală a unui adversar cosmic genial și cinic, principiu și originator al răului, critic al autorității legitime (opoziția), autoinstalat pe postul de acuzator și executant.

Altfel spus, cine crede în existența lui Dumnezeu nu este neapărat creștin; poate să fie un păgân rudimentar, sau un filozof sofisticat. Adevăratul credincios este acela care crede și în existența unei opoziții reale față de Creator și față de om, un dușman real și puternic, cu destulă libertate de acțiune. Creștinismul este înrolarea într-o luptă cosmică asemănătoare cu a lui Iov, nu doar o cuvântare deșteaptă despre Dumnezeu și despre lume.



[1] Folosesc forma aceasta ebraizată, pentru a denumi un caracter dificil de tradus printr-un termen exact, și pentru a evita forma populară românească (Satana, satană, satane) care s-a depreciat.    

[2] Este cel puțin afirmația făcută de Dr. Aurel Ionică din emisiunea domnului Adrian Ghitta, „Suferința ca preț al integrității”, (INTERSECȚII) YouTube, Apr. 26:2021.

[3] Ios 5:14-15; Dan 8:11, 25; 10:13, 20-21; 12:1; Rom 8:38; 1Cor 15:24; Ef 1:21; 2:2; 3:10; 6:12; Col 1:16; 2:10, 15.

[4] Erica Reiner, ed. The Assyrian Dictionary, Oriental Institute, vol 17, Š, Part II, Chicago, Illinois ©1992, 2004:256-259.

[5] Gen 4:7, IEP „come un Robes”; REB, NAB „demon lurking at the door”. În notă NAB adaugă: “In Mesopotamian religion, a related word (rabisu) refers to a malevolent god who attacks human beings in particular places like roofs or canals.

[6] Erica Reiner, Marta Roth (eds), The Assyrian Dictionary, Oriental Institute, vol 14, R, Chicago, Illinois ©1999:10-12.

[7] Idem, 13.

[8] Robert P. Gordon, “Reptilian Revisited”, in J. K. Aitken, K. J. Dell, B. A. Mastin (eds), On Stone and Scroll, De Gruyter, 2011:204.

[9] De remarcat că substantivul arhaic šēdîm nu are termeni înrudiți în ebraică, ceea ce este un indiciu că a fost împrumutat. În afară de akkadiană, se mai întâlnește în ugarită (Gregorio del Olmo Lete, Joaquín Sanmartín, A Dictionary of the Ugaritic Language in the Alphabetic Tradition, Brill, Leiden, 2003:810. šd (III) “generic name, ‘demon’ or proper name of deity”; šd sfânt era și un epitet al lui Eșmun, zeul vindecător din Sidon, cunoscut în toată Fenicia, în Cipru, Sardinia și Cartagina) și în inscripții aramaice (J. Hoftijzer, K. Jongeling, Dictionary of the North-West Semitic Inscriptions, Part 1, Brill, Leiden, 1995:1111: šdy2 / šdyn: “demon” …. “indicating certain type of god”).

[10]A. Leo Oppenheim, ed. The Assyrian Dictionary, Oriental Institute, Vol. 8, K, Chicago, Illinois © 1971:559. Vezi și https://en.wikipedia.org/wiki/Cherub#Origins_and_etymology

[11] LXX Jud 20:13; VUL, KJV  Dt 13:13; Jud 19:22; 1Sam 1:16; 2:12; 10:27; 25:17; 2Sam 16:7; 20:1; 22:5; 1Îm 21:10; 2Cr. 13:7; Na 1:15; 2 Cor. 6:15.

[12] Un alt termen compus ar mai fi ṣalmáweṯ, care potrivit acestei interpretări masoretice este tradus „umbra morții”. Totuși, lexicoanele sugerează că termenul ṣlmwnu este un compus ṣl+mw, ci mai degrabă un substantiv unitar ṣlmw, derivat din rădăcina verbală ṣlm (a fi întunecat, negru), și citit ṣalmȗ(beznă, întunecime). Nu am întâlnit alte substantive compuse, cu excepția termenilor ṣalmáwe< ṣalmȗṯ* și bǝlīyáˁal < Bǝlīyáˁal (Belial).  

[13] Rāšāˁ (cel rău) ca epitet posibil pentru diavol în Primul Testament ar putea fi în Iov 9:24 și Ps 109:6 (// śāṭān), dar sensul lui obișnuit („cel rău” cu referire la oameni, singular colectiv) este mai probabil.   

[14] Origen (Contra Celsum vi. 43) identifică pe Azazel cu Satan. Nahmanide (sec. XIII) identifică de asemenea pe Azazel cu o ființă demonică. Traducerea din Vulgata (caper emisarius = „țap de trimis”, după LXX ἀποπομπαῖος „care duce departe”) este nepotrivită, întrucât cei doi țapi erau consacrați pentru două entități cosmice în opoziție: „pentru YHWH // pentru Azazel”. Nu se poate spune că țapul viu era dedicat „pentru țapul de trimis”. El era țapul de trimis (pe pustii) pentru Azazel.    

Postează un comentariu

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.