Răspuns
Nu mă refer la contradicţii de fond, ci la contradicţii formale. Niels Bohr a spus-o în forma: Contraria non contradictoria, sed complementa sunt. Dar eu m-am exprimat mai radical, tocmai pentru faptul că, adesea, diferenţa dintre ceea ce este şi ceea ce pare nu o zărim. Când pui în paralel cele două afirmaţii fundamentale:
„Astfel, Legea a devenit pedagogul nostru spre Christos, ca să fim îndreptăţiţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub acest pedagog” (Gal 3:24-25).
Vrea să spună Pavel, oare, că creştinul nu mai are nevoie de învăţătura Legii, a Bibliei? Având Duhul şi nemaifiind „sub Lege”, este creştinul dezinteresat de cerinţele obiective ale Scripturii? I-a promis Dumnezeu că Duhul îl va călăuzi în tot adevărul, în ciuda dispreţului suveran faţă de „slova Legii” ? Nu mai are Legea nici o întrebuinţare pentru un creştin? Pavel şi nu numai el au destule afirmaţii biblice în care, cel puţin rolul indicativ, didactic al Legii este menţinut.
Ce înseamnă „sub Lege” ? Sub învăţătura Legii? Sub obligaţia Legii? Sub condamnarea Legii? Sub robia Legii? Eu cred că Pavel, prin expresia „sub Lege” se referă, în general, la legalism, atitudinea de sclav faţă de Lege, adică executarea din obligaţie, fără tragere de inimă, care este întotdeauna compatibilă cu o viaţă de păcat:
Rom 6:14-16: „Păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentrucă nu sunteţi sub Lege, ci sub har. Ce urmează de aici? Să păcătuim pentrucă nu mai suntem sub Lege ci sub har? Nicidecum. Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?”
Prin urmare, aici starea sub Lege este o robie a păcatului. În contrast, „sub har” (adică robia harului, a dragostei lui Dumnezeu) exprimă o ascultare care duce la neprihănire. Dar expresia „sub Lege” este folosită uneori şi cu referire la religia iudaică, în sensul de sub ascultare faţă de Lege, fără sens peiorativ (Rom 4:16; Gal 4:4). Eu am convingerea că epistolele lui Pavel erau mai bine înţelese de contemporanii lui, în primul rând de destinatari, cărora Pavel le explicase multe, dar în zilele noastre mulţi le interprezează într-un mod care contrazice pe Pavel cu Pavel şi, mai grav, pe Pavel cu toţi ceilalţi.
Ba încă mult mai serios, această teologie extremă este ridicată de unii la rangul de canon în canon, toate afirmaţiile sunt testate după grila sistematică pseudo-evanghelică. Eu prefer să mă opun acestei tendinţe care nu aduce nimic bun, este doar o exaltare psihologizantă. Dacă nu există o soluţie mai bună undeva, am zis: luăm afirmaţiile contrarii ca paradoxale, până când ne lămurim mai bine dacă ele sunt contradictorii sau numai complementare. Avem nevoie şi de soluţii practice la îndemâna tuturor. Şi când am zis aceasta, m-am gândit la faptul că multe alte doctrine biblice sunt paradoxale: Christos (două naturi, o singură Persoană şi voinţă); Dumnezeu (Unul singur, în trei Persoane); împărăţia cerului (a venit, şi totuşi încă o aşteptăm); victoria lui Iisus a fost totală (şi totuşi războiul continuă)…
• Rom 3:27: „…Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei.” Rom 11:6: „Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har.” Gal 2:16: „…ştim că omul nu este îndreptăţit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Iisus”.
• Iac 2:24 „Vedeţi, dar, că omul este îndreptăţit prin fapte, şi nu numai prin credinţă.”
Eu sunt convins că cele două afirmaţii teologice sunt complementare, nu contradictorii. Nu sunt adeptul teoriilor care pun în opoziţie teologia paulină cu teologia lui Petru şi Iacov. Totuşi, afirmaţiile par contradictorii şi, pentru scopuri practice este înţelept să le luăm ca pe nişte afirmaţii paradoxale, adevărate în acelaşi timp, chiar dacă nu reuşim să înţelegem armonia lor. Dacă cele două teologii s-ar referi la exact acelaşi lucru, ele ar fi categoric contradictorii şi complet derutante. Unul zice; numai prin credinţă (fără fapte, fără Lege), iar celălalt zice: nu numai prin credinţă, ci şi prin fapte”. Trebuie să recunoşti că e dificil să numeşti această situaţie logică altfel decât contradicţie. Dacă însă Pavel şi Iacov nu se referă exact la aceeaşi situaţie, dacă nu este o polemică între ei, cazul are şanse să nu mai fie contradictoriu.
De fapt, Pavel polemizează cu iudaizanţii legalişti şi cu iudeii adepţi ai mântuirii prin merite (meritele strămoşilor, plus meritele personale) în ce priveşte performanţele executării formelor religioase cu cât mai multe poveri adăugate de rabini (pentru sporirea meritelor). De cele mai multe ori, referirea la „faptele Legii” are această conotaţie negativă. Totuşi, Pavel foloseşte expresia ἔργον
Pe de altă parte, Iacov nu polemizează cu Pavel, ci cu unii care speculau soteriologia lui Pavel, selectând expresiile extreme din ea şi făcând din ele un principiu al dispreţului faţă de valoarea / vrednicia faptei, a ascultării de Lege. Este clar că Iacov polemizează cu unii care foloseau expresiile numai prin credinţă, numai prin har, în mod greşit, contrazicând alte afirmaţii clare ale lui Pavel. Nu degeaba Petru, în ultimele lui cuvinte, avertiza pe credincioşi cu privire la tendinţa unor „învăţători” de a răstălmăci pe Pavel şi întreaga Scriptură (2Pt 3:15-16), de dragul unui gen de libertinism (2Pt 2:1-3.9-10.12-22; 3:3.17), care avea să afecteze mai ales noua generaţie creştină.
În timp ce Pavel contrazice doctrina meritelor, Iacov contrazice antinomianismul, libertinismul şi teologia harului ieftin (falsul evanghelicalism), arătând că, pe cât este de adevărat că suntem mântuiţi prin credinţă (adică prinzându-ne de Iisus), fără calcularea unor merite strămoşeşti ori personale, pe atât este de adevărat că credinţa care ne îndreptăţeşte şi ne mântuieşte este o credinţă „desăvârşită” (împlinită), adică una exprimată prin faptele cerute de Dumnezeu, prin dovezi ale credinţei adevărate. Aceasta era şi teologia lui Pavel, de fapt. De aceea am zis că este o situaţie paradoxală, fiindcă teologii protestanţi subliniază sola fide, în timp ce Iacov spune: nu numai prin credinţă, ci şi prin fapte. Să reţinem însă, că nu este vorba de două principii diferite (o credinţă şi nişte fapte!), ci de credinţa aceea care se exprimă prin fapte.
Pavel însă are şi exprimări extreme în care se contrazice singur, afară de cazul că încercăm un sens specializat al expresiilor pe care le foloseşte. De exemplu:
Comentarii recente în articole