Căutaţi-mi o căsuţă mică-mititică, de-o-ncăpere şi gata, acolo unde ca bârfa între mătuşi, străzile dau una în alta, aşa ca să aibă două uşi, când ipotecii intră pe una, să pot ieşi pe cealaltă. N-o să am eu datorii cine ştie ce, dar ăştia te caută te miri pentru ce şi sosesc atunci când ţi-e lumea mai dragă, ca pisica-n desagă. Treptele de la intrare să fie de lemn, să nu fie de piatră, când le urcă să nu se-audă ca semn sau îndemn, ci ca paşii de capră; când simt că sosesc îmi pun repede şoşonii şi într-o clipă sunt pe partea cealaltă în stradă, zgribulit pe lângă zid prin zăpadă şi bolborosind în gulerul ridicat o ciripitură necăjită ca un piţigoi care nu are ce ciuguli în ziua de Sân Silvestru, iar ei, să intre, şi dacă au pe ce, n-au decât să pună sechestru.

Ca să nu-mi găsească poemele, o să fiu chibzuit, şi cum zic sclifosiţii veacului, în „prealabil”, o să le ascund într-un cufăr sub pat (patul fiind destul de înalt) şi o să scriu pe el cu vopsea roşie „inflamabil”. Ei se vor învârti vreun ceas, două prin odaie şi neavînd nici ce să ia oficial, nici ce să fure, o să-njure, şi o să mă planifice la prefectură pentru alt termen scadent şi bineînţeles în procesul verbal sub semnătură „găsit absent”.

N-am pretenţie la vreun petec de grădină şi nici la vreo găoace de piscină, căci de-astea o să văd eu prin ochiul de geam dinspre vecină.

M-aţi înţeles, nu-i aşa? Şi dacă o să vedeţi că nu mai aveţi încotro, vă sfătuiţi voi între voi contra şi pro şi în numele dreptăţii şi-al umanităţii şi-al tuturor „ăţii”, mă duceţi într-o dimineaţă cu cufăr cu tot la muntele pietăţii.

Şi aşa ad-hoc, dacă voi avea un pic de noroc n-o să rămân pe drumuri la bătrâneţe; vreo măicuţă milostivă va plăti pentru mine numita datorie şi între un colac şi un ghem de colivă mă va adăposti la ea în chilie, cine mai ştie…