mai 2022
D L Ma Mi J V S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
112
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Loading...

De vorbă cu înţeleptul Solomon

Mai ţi-aminteşti că ai spus cândva: ‘o, deşertăciune a deşertăciunilor, totul este deşertăciune’?
În ce miez de noapte ai scris pentru omenirea întreagă aceste cuvinte, împărate? În ce condiţii? În urma cărei experienţe? Ce tristeţi de suflet s-au suit până la piscul înţelepciunii tale şi l-au clătinat în aceste vorbe? Nu ai fost tu cel mai mare dintre împăraţi? N-a întrecut stralucirea ta chiar şi pe cea a tatălui tău David? Nu eşti tu împăratul tuturor vremurilor? Ce deziluzii cumplite te-au făcut să spui că totul este deşertăciune? Nu aveai tu cea mai cuprinzătoare privire asupra lumii, asupra tuturor lucrurilor? De ce tocmai tu umbreşti cu aceste cuvinte o întreagă arhitectură de frumuseţi? Cum tocmai tu, de pe vârful splendorilor eşti cel care arunci orice slavă în ţărână? Ce dureri au stins luminile nădejdii tale că se prabuşeşte orice înălţare, risipindu-se într-un leit-motiv dus de călătorii lumii pe toate drumurile.. ‘totul este deşertăciune.. totul este deşertăciune…’ ca şi cum ai vântura cenuşă în văzduh într-o presimţire de apocalips..
Cum împărate, alergarea zilelor tale nu a fost o treaptă spre cer pentru tine, pentru urmaşii tăi? A fost o deşertăciune?.. şi toate reginele tale, la fel? Nici una din ele n-a fost nedeşertăciune? Ai zidit un templu, împărate, o apoteoză a frumuseţilor de închinare de care s-au uimtit veacurile; chiar şi el, templul, era o deşertăciune? Când ai spus aceasta te gândeai oare la vremile târzii când templul avea să devină un lacaş al intrigilor cărturarilor şi fariseilor? Vedeai peste timp soldatul roman ce nu mai asculta ordinul generalului său şi arunca torţa aprinsă incediind lucrurile sfinte ale sanctuarului? Îl vedeai în flăcări? Poate viziunea gloriei lui în ţărână te-a făcut să zici: ‘totul este deşertăciune..’
N-ai domnit tu în Ierusalim, împărate? Nu a fost el, Ierusalimul, mai mult decât fiul inimii tale? Privindu-l de pe tronul tău în desfăşurarea întregii lui maretii, cum ai putut spune că ‘totul este deşertăciune’? Vedeai oare peste vreme zidurile lui dărâmate de mâini barbare, porţile sale sfărâmate de străini? Chiar şi Ierusalimul era o deşertăciune? N-ai presimţit tu pe Ezra şi pe Neemia rezidindu-l? N-ai văzut oglindirea lui în simbolul ceresc al cetăţii de slavă coborâtă pe Muntele Măslinilor în ziua cea mare a înnoirii tuturor lucrurilor?
Ca şi cum ai fi chemat toate privirile oamenilor să vadă cât de măreţ înalţi tu un edificiu din tot ce ştii şi ai mai frumos şi când este gata şi lumea stă să se prosterne de atâta splendoare – încununarea înţelepciunii tale – îţi ridici mâna şi scri pe frontispiciul său ‘totul este deşertăciune’.. apoi culorile se sting în marele cenuşiu, armoniile se încurcă într-o dezordine de sunete fără sens, lumina se întunecă, îţi asculţi propria inimă şi simţi că bate fals, cu aripi de moarte într-o prelungire nefirească a vieţii şi edificiul ridicat pentru o clipă de glorie se prabuşeşte că abia se mai simte ultima lui răsuflare în ruine, apoi nimic… nimic…
Împărate, am gândit şi noi mult asupra spuselor tale, am găsit motive sa te susţinem, am găsit argumente sa te contrazicem si mai ales ne-am tot întrebat..”chiar totul sub soare să fie deşertăciune”? De foarte multe ori ni se pare că da, tot de foarte multe ori ni se pare că nu; tu, imparate, mai susţii ce ai spus?
Poate în ceea ce ai facut tu, în felul în care ai privit asupra vieţii, ai pus prea multă glorie si dragoste prea puţină, idee prea multă si dragoste prea puţină, dragoste prea multă si dragoste prea puţină..
Spune-ne dacă greşim, împărate. Noi am observat că acolo unde lipseşte dragostea este prezentă deşertăciunea, oricât de mare ar fi lucrarea cuiva şi dimpotrivă oricât de mic lucrul făcut cu dragoste capătă semnificaţii durabile, intră în lumea lucrurilor cosmice, se apropie de nemurire, devine strop de viaţă din viaţa dată de Dumnezeu universului..
Ai dreptate, împărate, Atunci când ceva se face sub soare pentru a se pune în evidenţă înţelepciunea cuiva, forţa strălucirii sale, totul este deşertăciune; dar, împărate, atunci când iubirea se face punte de jertfă pentru întoarcerea celui rătăcit, când dragostea se face balsam pentru durerile celor mulţi, când inima cuiva bate a invitaţie de intrare în cer şi atunci ‘totul este deşertăciune’?
Tu, împărate, ne propui să observăm că ‘nu cei iuţi aleargă, nu cei viteji câştigă războiul, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei înţelepţi bunăvoinţa, ci totul atârnă de vremuri şi de împrejurări’, dar împărate, asta este o situaţie de circumstanţă, pasageră, de-a-ndoaselea, din care nu putem face legi pentru permanent.
Se pare, împărate, ca de pe varful piramidei tale de înţelepciune, tu ai privit în jos la marea încurcătură de o clipă a planetei în stare de păcat şi ai uitat de seninul, de ordinea şi frumuseţea de dincolo de nori şi aşa ai făcut cea mai dureroasă afirmaţie pe care a cunoscut-o istoria, ‘totul este deşertăciune..’
Între timp a venit însă pe căile Lui minunat de cereşti, până la noi, Isus, Regele, Regele regilor, pentru o clipă Marele OM, fratele nostru, a stat de vorbă cu noi, ne-a învăţat să privim de jos în sus, din ce în ce mai înalt, din ce în ce mai frumos, în contrasens deşertăciunii, de parcă ne-ar spune ‘nimic nu este deşertăciune..’
Nu sunt puşi decât „doi banuţi” în vistieria templului, de către o văduvă săracă, puşi încet, să nu se vadă, să nu se audă, să treacă neobservat; dar în cer clinchetul celor doi bănuţi se aude frumos ca osanalele, imaginea dragostei cu care au fost puşi este surprinzătoare în lumile de sus şi se rămâne asupra ei cu uimire; un alt fior de uimire foşneşte în ramurile pomului ceresc şi privirile sunt întoarse către minunea de pe pământ..’nimic nu este deşertăciune’, nici chiar doi banuţi puşi în tezaur.
Se aude dinspre pământ un strigăt de sete. Îngerii se miră din nou, se întreabă ce să fie acest lucru nemaipomenit şi stau plecaţi peste splendorile de sus către aici ca să înţeleagă ceea ce se petrece, când, iată, un copil întinde un pahar de apă călătorului însetat – un pahar cu apă – şi îngerii se uimesc iară de mareţia faptei simple neîntâlnită – poate – pe plaiurile lor; priveliştea este observată cu atenţie pe ecranele lumilor stelare, se rămâne asupra ei, se reia de mii de ori ca un studiu, se înregistrează pe pelicula veşniciei, se scrie cu litere de aur într-o carte de senin, se face cântec pe drumurile nemuririi – numele unui copil este peste tot, semnificaţia unui gest mic, dar cât cerul de mare; ce poate fi mai puţin decât un pahar de apă şi iată că nici măcar acesta nu este deşertăciune, ..atunci..’nimic nu este deşertăciune’.
Dacă vreodată în istoria universului de până la experienţa tristă a omului pe pământ au avut loc întâmplări ce nu au atras atenţia nimănui pentru că ele curgeau într-un chip firesc în ordinea existenţei, acum, în situaţia aceasta de tranzit de la o veşnicie la alta, situaţie în care tu, împărate, ai spus ‘totul este deşertăciune’, tocmai acum ‘totul’, tocmai acum ‘orice’ are semnificaţie bună sau rea până în amănunt; tocmai acum ‘nimic nu este deşertăciune’. Cel mai neînsemnat gest de dragoste sau ură, de dreptate sau nedreptate, face să se încline spre întuneric sau lumină cumpăna veşniciei cu numele fiecăruia dintre noi.
Ca pentru o alarmă de trezire a conştiinţei asupra faptelor noastre, pe toate drumurile oamenilor ar trebui să stea scris ‘nimic nu este deşertăciune’, nici opera, nici fapta, nici vorba, nici gând; tot ce se petrece sub soare ca acţiune conştientă a fiecăruia semnifică ceva, hotărăşte ceva cu urmări veşnice. Un al doilea leit-motiv al fiecăruia pus lânga ‘totul este deşertăciune’: ‘nimic nu este deşertăciune’.
Ce zici, împărate, dacă am pune una lângă alta aceste două afirmaţii aparent contradictorii, dar care abia împreună se întregesc şi dacă le-am da drumul spre inimile oamenilor, să ştie, să simtă, că un edificiu oricât de grandios înălţat, lipsit de iubire ca substanţă de calitate în alcătuirea sa cea mai intima, este o deşertăciune; şi dimpotrivă, lucrul cel mai simplu, impregnat cu dragoste în toate fibrele structurii sale, devine durabil, se face de valoare în circuitul de nestemate ale cerului?
Ce zici, împărate, dacă lângă orice glorie egoistă, care este o deşertăciune, am pune un sacrificiu din iubire, nevăzut, neauzit, neştiut, dar care umple cerul de cântec?
Ce zici împărate, dacă după ce am răsfoit „Cântarea Cântărilor” am spune că ‘deşertăciunea deşertăciunilor este dragostea lipsită de dragoste’?
Ce zici împărate?
Şi împăratul se ridică în picioare de pe tronul său, ridică mâna dreaptă în sus ca şi cum e gata să răspundă; în priviri nu-i citim nici contrazicere, nici confirmare, ci doar de parcă ar vrea să hotărască ceva, să încheie ceva în chip ceresc, îşi mişcă buzele să zică şi.. iată că nu mai e el, regele Solomon în faţa noastră, ci cronicarul său, omul imparţial, drept în ce notează; ba nu, dacă privim mai bine este un înger, dar şi îngerul dispare într-o furtună de lumină; şi nişte cuvinte din cer se rostogolesc peste noi, căzuţi la pământ; nu mai putem vedea, ci doar auzim şi ne ţinem tare inimile să ne mai bată încă: „TEME-TE DE DUMNEZEU ŞI PĂZEŞTE PORUNCILE LUI; ACEASTA ESTE DATORIA ORICĂRUI OM” (Ecl 12:13)!
Apoi totul se linişteşte, ne întoarcem la casele noastre, la vieţile noastre, pe aceleaşi drumuri, doar mai tăcuţi, mai puţin întrebând, mai puţin răspunzând, mai cumpănind fiecare rost al faptei noastre, mai gata de a ne simţi inima un vas de alabastru din care să turnăm în fiecare gest al nostru – iubirea. Şi poate nu vom uita niciodată acest stat de vorbă cu cel mai înţelept dintre împăraţii pământului, la vatra înţelepciunii sale…

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.