(Continuare la replica adresată Domnului Profesor Alexandru Mihăilă. Paragrafele citate sunt din același articol al domnului profesor).

«Dar și moartea înseamnă un câștig (1:21), pentru că a pleca (gr. to analysai), adică a muri, înseamnă pentru Pavel a fi împreună cu Hristos (1:23). Pavel nu este speriat de moarte, care nu apare deloc ca o stingere, ci el se așteaptă la o imediată existență (gr. einai) împreună cu Hristos. Dacă avem în minte prezentarea iudaismului de secol I d Hr., așa cum o face Iosif Flaviu, înțelegem și de ce. Pavel spune că fusese fariseu (Filipeni 3:5), așadar crescuse în curentul majoritar al iudaismului, care învăța că sufletul prin moarte nu dispare. În niciun loc Pavel nu se dezice de această învățătură fariseică.»

Pentru pasajul din 2Cor 15:1- 9, am să redau aici analiza pe care am făcut-o acum câțiva ani într-un studiu publicat pe Academi.edu, numit „Athanasiologikon”. La o citire superficială, se creează impresia că Pavel credea stare intermediară a sufletului (conștient și fericit), între moarte și înviere. Dar în realitate, Pavel vorbește aici despre moarte, înviere și transformarea trupului. Nu descrie nimic din „deliciile” stării intermediare. El se referă mai întâi la înviere: „Știm că Acela care a înviat pe Domnul Iisus, ne va învia şi pe noi împreună cu Iisus, şi ne va înfăţişa împreună cu voi.” (2 Cor 4:14).

În vers. 16 și 18, el continuă subiectul, introducând motivul celor două aspecte ale vieții: omul exterior și omul interior. După această introducere, care se referă la valoarea incomparabilă a vieții viitoare, care este adusă prin înviere, și la întărirea conștiinței creștine prin credința care privește spre cele care încă nu se văd, apostolul folosește ca ilustrație metafora cortului, pe care o elaborează (2 Cor 5:1-9).

^[1] Știm într-adevăr că, dacă se desface locuința pământească a cortului nostru, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă veșnică, nefăcută de mâini omenești. ^[2] Şi suspinăm în acest (cort), tânjind să fim îmbrăcați pe deasupra cu locaşul nostru ceresc –  ^[3] bineînțeles, dacă atunci vom fi găsiți îmbrăcaţi, nu goi (dezbrăcați).  ^[4] Da, în timp ce suntem în cortul acesta, suspinăm împovărați, pentru că dorim să fim, nu dezbrăcaţi, ci îmbrăcaţi pe deasupra, pentru ca trupul muritor să fie înghiţit de viaţă. ^[5] Iar Cel care ne-a pregătit pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat ca acont Duhul.

 ^[6] Aşadar, suntem totdeauna plini de curaj, știind că, dacă suntem acasă în acest trup, nu suntem acasă la Domnul – ^[7] întrucât noi umblăm prin credinţă, nu prin vedere. ^[8] Da, suntem plini de curaj şi am prefera să nu mai fim acasă în acest trup, ci să fim acasă la Domnul.  ^[9] De aceea, fie că suntem acasă, fie că nu suntem acasă, avem ambiția de a fi pe placul Lui.

În ciuda opiniilor spiritualiste, care văd în metafora cortului o aluzie la starea intermediară, când sufletul, înțeles ca fiind persoana conștientă, s-ar elibera de trup și s-ar duce „acasă la Domnul”, Pavel în realitate pune în contrast două stări fizice ale trupului:

1. cortul actual, pământesc și trecător 
2. și casa viitoare, cerească și veșnică.

Pavel își exprimă preferința de a fi cu Domnul. El nu se simte acasă aici, în acest trup. Dar notați, că aşteptarea lui Pavel nu este în aventurile sufletului din starea intermediară, dinainte de înviere, ci el doreşte „casa” cea veșnică, adică trupul nou primit la înviere, numit „trup duhovnicesc / spiritual” (cf. 1Cor 15:44), sau „trup ceresc” (1Cor 15:47-52), nemuritor. Exprimându-şi dorința de a fi cu Domnul, adică în starea cerească, Pavel se gândește la înviere, dar nu ca o primă preferinţă. Adevărata lui preferinţă nu este aceea de a experimenta desfacerea cortului pământesc, pentru a se muta în noua casă, ci doreşte să fie „îmbrăcat pe deasupra cu locașul ceresc”, adică dorește ca acest trup să fie îmbrăcat în nemurire, la revenirea lui Iisus.

Altfel spus, Pavel nu dorește aici starea de „dezbrăcare” sau de „goliciune”, adică moartea, descotorosirea de trup, ci dorește starea de „îmbrăcare” cu trupul ceresc, care este „locuința” definitivă. Ba încă preferința lui este aceea de a experimenta transformarea acestui trup la venirea Domnului, fără să vadă moartea, adică trupul pieritor să se îmbrace instantaneu în nemurire (1Cor 15:54). Evident, Pavel credea că revenirea lui Iisus va avea loc în generația lui (Rom 13:11-12; 16:20; 1Cor 10:11; 1Tes 4:15; Ev 9:26; 10:37) și a sperat că va apuca în viață ziua aceea – până când a fost înștiințat că va muri martir (2Tim 4:6).

Cunoscutul teolog anglican Bromiley (†2009) confirmă această interpretare, susținând că „sufletul și trupul depind un de celălalt, așa încât fără oricare din ele nu există om cu adevărat. Existența fără trup în Șeol este ireală. Pavel nu caută o viață în afara trupului, ci dorește să se îmbrace cu un trup nou și spiritual (1 Cor. 15; 2 Cor. 5).” [Cf. Geoffrey Bromiley (2002), „Psychology”, The International Standard Bible Encyclopedia, 3 (rev ed.) page 1045-1.”].

Evident, că din perspectivă creștină, moartea nu este o stingere veșnică, ci un avantaj. Dar aceasta la Pavel nu este doar doctrină fariseică (?), ci și credința lui Iisus și a celorlalți apostoli (Mt 10:28; Lc 12:4), care nu are alt punct de sprijin, decât învierea. Învierea în trup este repetată la nesfârșit în NT ca adevărata speranță a credincioșilor în vederea nemuririi. Pavel credea că morții vor fi totdeauna cu Domnul prin înviere, care este singura mângâiere a creștinului (1Tes 4:16-18).

Nicăieri nu veți găsi în învățătura lui Iisus sau a apostolilor vreo consolare spiritualistă, care să pună accentul pe binecuvântarea de a trăi fantomatic, între moarte și înviere, într-o stare sau într-un loc de dorit. Adesea, limbajul folosit, sare de la moarte la înviere, fără măcar să discute starea intermediară. Pentru credincioșii NT, ca și pentru adevărații credincioși din VT, moartea nu ne duce imediat la Dumnezeu sau la dracul.

Starea intermediară este numită somn, adormire, de la Moise până la ultimul apostol (Dt 31:16; Dan 12:2; Mt 9:24; 5:39; Lc 8:52; In 11:11, 14; FA 7:60; 1Cor 15:6, 18, 20, 51; Ef 5:14; 1Tes 4:13-15). Morții sunt „răposați” (re-pausati), nu eliberați din închisoarea trupului, sau detașați pentru o vreme în locuri speciale.

Nimeni dintre oameni nu are nemurirea (viața în sine), afară de Christos (In 5:26; 11:25) care este asemenea lui Dumnezeu (1Tim 1:17; 6:16; Ev 9:14) . Noi, creaturile inteligente, trebuie să „căutăm nemurirea” (Rom 2:7), să ne asigurăm că avem „parte la Pomul Vieții” (Ap 2:7; 22:14, 19; cf. Gen 3:22, 24). Vorba lui Pavel: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Christos…!” (Gal 6:14; Ap 22:14, gr. „lemnul vieții”). Atât meritele mântuitoare, cât și puterea vieții veșnice, sunt binecuvântări care vin din afara noastră. Ele ne sunt dăruite prin credință spre viață duhovnicească astăzi, și prin înviere spre viața deplină în trup – care este răscumpărarea și înfierea noastră în cel mai complet mod posibil (Rom 8:23).

Expresia „a trecut din moarte la viață” (In 5:24) se referă în context la trecerea din moarte spirituală la viața spirituală a celui care crede în Iisus în timpul vieții. Cine are parte de învierea duhovnicească și trăiește în Christos, va avea parte și de învierea fizică. Nu pot vedea aici vreo aluzie la „viața netrupească” dintre moarte și înviere. Între moarte și înviere este „somnul morții”, în care memoria nu mai funcționează, astfel că din punct de vedere al experienței subiective, „sufletul viu” / persoana se trezește într-o clipă înaintea slavei lui Christos prin învierea trupului, la Parusíe.

Referitor la textul de mai jos (In 5:28-29), Iisus spune că „toți cei din morminte vor auzi glasul Lui”. Nicăieri nu ni se spune că toate sufletele din rai și din iad vor auzi glasul Lui și se vor întoarce înapoi în trupurile lor.  Mai degrabă „morții” vor auzi, deoarece cuvântul care-i cheamă la viață este cuvântul care dă viață (ca în Geneza 1 și Ioan 1). Când Iisus l-a înviat pe Lazăr (Ioan 11), a privit mai întâi în sus, când S-a rugat lui Dumnezeu, dar când a fost vorba de Lazăr, nu l-a chemat să coboare din cer, ci privind spre grota mormântului, l-a chemat pe mort să vină afară.  

«Ca să-și păstreze învățătura de tip saducheică a inexistenței sufletului după moarte, adventiștii trebuie să facă adevărate acrobații exegetice în cazul unor texte din Noul Testament.»

Domnule profesor, noi nu ne simțim deloc saduchei, nu avem nicio simpatie pentru așa ceva. Atât fariseii, cât și saducheii erau deplasați față de Lege și Profeți, iar Iisus, împreună cu Scripturile ebraice era undeva între cele două facțiuni, predicând învierea. Noi credem doar în nemurirea dată de Dumnezeu prin credință (în sens spiritual) și prin înviere (în sens fizic). Nu credem că vreo creatură, oricare ar fi ea, ar avea viața în sine, cu excepția Omului Iisus Christos, care este în același timp Dumnezeu. Aceasta este credința noastră, care nu seamănă deloc cu a saducheilor. Ei nu credeau în nemurirea individului, ci numai în nemurirea neamului, așa cum sunt materialiștii de astăzi.

Noi credem în nemurirea individuală dăruită de Dumnezeu în mod condiționat, prin învierea trupului; nu credem că sufletul sau spiritul uman ar fi un soi de divinitate în sine, având nemurire și conștiință în afară de trup. Fariseii credeau în multe povești, deoarece Legea lor includea nu doar Scripturile canonice, ci și tradițiile rabinice despre care se credea că sunt o învățătură orală moștenită de la Moise. Ei puneau în aceeași cofă spiritualismul și învierea morților. Probabil li se părea că astfel Îl ajută pe Dumnezeu să învie morții. Învierea însă este dependentă numai de atotputernicia și atotștiința lui Dumnezeu, nu depinde de un „suflet” fantomatic, așa cum nu depinde de rămășițele materiale care au alcătuit cândva trupul. 

Săracul Lazăr și bogatul „Luzăr”

«În textul din Luca 16, care este – după părerea mea – un text cheie în problematica de față, adventiștii se simt nevoiți să afirme că Mântuitorul Iisus Hristos spune doar o poveste fictivă, irelevantă pentru credință, cu excepția concluziei.» Adevărul este că în ce privește credinţa, doar concluzia explicită sau implicită – altfel spus, mesajul didactic – este relevant în toate cazurile, nu doar în povestea Hadesului din Luca 16. De exemplu:

• Din Ps 24/23:1-2 învățăm că toată lumea aparține Domnului, deoarece El a făcut-o. Acesta este mesajul clar al versurilor. Din această perspectivă, este irelevant în context, dacă pământul este o suprafață plată, care stă pe mări și pe râuri (așa cum afirmă poetul, sau dacă este un sferoid planetar care este susținut de legi necunoscute acum 3000 de ani. Dacă cineva însă dorește să înțeleagă cosmologia, nu va apela la imaginile culturale sau poetice ale Bibliei, pentru că, așa cum spunea Galilei, „Biblia nu ne-a fost dată ca să știm cum merge cerul, ci ca să știm cum să mergem la cer”. 
• În Gal 3:17, un singur lucru este relevant pentru argumentul lui Pavel: că testamentul (legământul) făgăduinței, pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam, nu putea fi desființat de Tora mozaică, dată mai târziu, la Sinai. Indiferent cum măsurăm timpul scurs între cele două evenimente (70 de ani, 400 de ani sau 4000 de ani), dacă este exact, dacă este rotund și aproximativ, simbolic sau pur și simplu greșit, argumentul apostolului stă în picioare. Dacă însă insistăm că numărul lui Pavel (430 de ani) este absolut corect, contrazicem afirmația repetată a lui Moise, că 430 de ani până la Exod au trecut numai de la intrarea lui Iacov în Egipt (Ex 12:40-41), iar de la Avraam se mai adaugă (130+ 60+100)-75 = 215 ani (Gen 47:9; 25:26; 21:5; 12:4), ceea ce duce la un total de 645 ani.
• Când citim în Iuda 1:14-15, mesajul este cât se poate de relevant în contextul celor scrise, dar și în contextul lumii de astăzi. Dacă însă insistăm că profetul creștin are dreptate când citează din pseudepigraful 1Enoh, ca și cum ar fi citat o profeție a adevăratului Enoh, mergem prea departe cu credința și riscăm să acceptăm acea ficțiune aramaică recentă (sec. III î. H.), plină de aventuri ale duhuri și demonilor, drept cartea adevăratului Enoh, care a trăit înainte de Potop, a vorbit o limbă mult anterioară limbilor semitice și nicio scriere din vremurile acelea nu a supraviețuit.    

Este adevărat că o parabolă se poate întemeia chiar pe un fapt real, cum probabil sunt cazurile cu fiul risipitor și cu bunul samaritean (Lc 10:30-37; 15:11-32). Dar chiar în aceste cazuri, relevanța didactică a pildei nu vine din istoricitatea sau realismul ei, ci din semnificația ei morală. Cele mai multe din pildele lui Iisus nu sunt nici ficțiuni, nici cazuri reale, ci realități cotidiene sau ilustrații imaginare inspirate din viață. Parabolele și, în general, poveștile cu tâlc însă nu au nevoie se fie realiste. De exemplu, în pilda lui Iotam (Jud 9:7-16) nu vom găsi un temei hermeneutic pentru a include în „cosmoviziunea” noastră doctrina că și plantele ar avea inteligență asemenea oamenilor, ar comunica între ele și ar avea nevoi social-politice.

Iisus a rostit și pilde a căror morală se află doar la sfârșitș și care sunt neortodoxe, dacă insistăm să luăm în sens literal conținutul retoric sau literar. Observați pilda iconomului parșiv (Lc 16:1-13), care precede povestea cu Sânul lui Avram, în același capitol. Ce învățăm din pilda iconomului? Că delapidarea și corupția sunt lăudabile, dacă ești deștept și, după ce l-ai înșelat pe patron în interesul tău, continui să-l înșeli în interesul altora? Aceasta ar fi o hermeneutică de haiduci. Adevărata morală este următoarea: dacă L-ai furat pe Dumnezeu (neținând seama că ești doar un iconom al mamonei / averii, care-I aparține de drept), singura soluție pentru a-ți îndrepta viitorul este să-ți schimbi atitudinea: să ușurezi poverile altora, căutând de acum și interesul lor.  

Când saducheii au venit la Iisus cu provocarea lor (Lc 20:27-40), El nu a obiectat că povestea lor este imaginară sau ipotetică, ci a răspuns logicii și premiselor lor în limitele credinței lor: (1). a adus evidență numai din Tora, unde învierea nu este menționată în mod explicit, dar le-a oferit o afirmație implicită, la care ei nu se gândiseră; și (2) a recunoscut principiul lor fundamental, că Domnul este un Dumnezeu al celor vii, nu al celor morți, dar le-a argumentat astfel că în vederea învierii, morții sunt vii pentru Dumnezeu. De acolo însă nu putem trage concluzia că morții ar fi vii în ei înșiși, sau ar fi vii pentru noi. Dacă deturnăm argumentul lui Iisus în direcția spiritualismului, sugerând că morții ar avea un fel de viață reală în sine, atunci argumentul lui Iisus în favoarea învierii este anulat, potrivit exegezei lui William Tyndale, contra exegezei lui Thomas Morus și a lui George Joye.

În Luca 16, prin pilda iconomului deștept, Iisus se adresase în special fariseilor, deoarece mulți erau materialiști și hedoniști în practică, asemenea saducheilor, ba încă erau și aroganți, crezându-se merituoși față de Lege (Lc 16:14-18). Pentru a sublinia mesajul pildei anterioare, Iisus le-a spus o nouă pildă acestor farisei, de data aceasta alegând o poveste cu tâlc, tipic fariseică, implicând mai multe învățături omenești, contrare Scripturii, sau logicii și naturii lucrurilor, dar îndrăgite de farisei, cum ar fi:

Dar ce învață în realitate povestea lui Iisus? Iată care ar fi concluziile și tâlcul ei:

La oarecare timp după această poveste, a înviat din morți adevăratul Lazăr (Ioan 11), dar la vestea aceasta, liderii saduchei au decis să-i condamne la moarte, atât pe Iisus, cât și pe Lazăr (In 12:9-11), pentru că ei hotărâseră deja că nu există înviere. La care, liderii fariseilor au zis și ei „amin”, probabil pentru că Lazăr nu răspundea la nicio întrebare despre starea intermediară a sufletului, despre ce a văzut în Hades sau în sânul lui Avraam.  A înviat apoi Iisus, iar aceeași oameni au inventat tot felul de explicații absurde, respingând până astăzi adevărul. Este ca și cum am respinge mesajul acestei povești, preferând în schimb detaliile ei picante și nerealiste / nebiblice.

«Dar trebuie recunoscut că „povestea” din Luca 16 corespunde cu concepția fariseilor despre ceea ce se întâmplă după moarte. Nu putem interpreta Scriptura ruptă de contextul ei istoric. Dacă adventiștii ar avea aici dreptate, rămâne întrebarea fără răspuns de ce Iisus ar oferi ca istorie ilustrativă o ficțiune irelevantă pentru credință.»

Nu contest, chiar asta spun, că povestea este tipic fariseică și tocmai de aceea suspectăm că Iisus a împrumutat-o din tezaurul lor, ca să le-o servească în mod ironic – așa cum era cazul și cum numai El știa s-o facă. După cum am arătat mai sus, o mulțime de amănunte ale poveștii sunt din afara Bibliei, probabil din tradiția fariseică, și contrazic Biblia în mod flagrant. Dar ficțiunea aceasta ilustrativă nu este irelevantă pentru credință, deoarece are o morală, asemenea tuturor pildelor lui Iisus.  

Moise pe Muntele Transfigurării

«Un alt text care are nevoie de reinterpretare pentru a se potrivi cu doctrina adventistă este pasajul despre prezența lui Moise la schimbarea la față a lui Iisus pe munte. Prezența lui Ilie nu e problematică, pentru că Ilie nu murise, dar Scriptura menționează clar moartea lui Moise.»

Este adevărat că Scriptura menționează moartea lui Moise, dar tot Scriptura sugerează că Moise a fost înviat de Dumnezeu. Iată care ar fi argumentele:

1. Biblia spune că „El [Domnul] l-a îngropat undeva într-o vale [….] dar nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi (Dt 34:6).” Faptul că Moise a fost îngropat de Dumnezeu, nu de oameni, și că mormântul lui n-a fost găsit de nimeni este elocvent. Înmormântarea a fost întotdeauna o datorie onorabilă pentru orice mort (2Sam 21:12-14), iar locul era însemnat și cunoscut, chiar dacă persoana decedată era de condiție modestă, iar locul era un simplu copac (Gen 35:8). Este de neimaginat că poporul ar fi fost satisfăcut cu ideea că „nu se știe ce s-a întâmplat cu el”. Poporul a ținut doliu de 30 de zile (Dt 34:8). În mod sigur, Moise a fost căutat, așa cum avea să fie căutat și Ilie în zădar. De ce nu i-au găsit mormântul și trupul?
2. Iuda, fratele Domnului, afirmă în v. 9 că la sosirea Arhanghelului Mihail, ca să (…îngroape? să bocească? să învie?) trupul lui Moise, diavolul s-a opus. Totuși, reiese că misiunea Arhanghelului s-a împlinit, fără multă vorbă. Pentru ce venise Mihail? De ce a ținut Dumnezeu să-L îngroape El Însuși pe Moise, și nu poporul? Doar pentru că voia să aibă El onoarea înmormântării? De când este Dumnezeu gropar, sau de când îi folosește pe îngeri pe post de gropari? Totul sugerează că aici a fost un plan secret al lui Dumnezeu. Diavolul nu se opune înmormântărilor, pentru că n-are de pierdut cu așa-ceva. Dar dacă Arhanghelul venise să-L învie pe Moise, atunci opoziția lui avea sens. Domnul îi refuzase lui Moise intrarea în Canaan, pe motiv că păcătuise; iar acum să vină să-l învie și să-l ia la cer? Satan a făcut un scandal monstruos. Era pentru prima dată când Dumnezeu învia pe un om. Menționarea Arhanghelului trimite la ideea de înviere, deoarece în NT avem un singur alt loc unde se menționează Arhanghelul (1Tes 4:16) și anume în contextul învierii morților. În cartea lui Daniel, unde Arhanghelul Mihail este menționat ca protector al poporului lui Dumnezeu, este de asemenea în contexul învierii morților (Dan 12:1-2, 13).
3. Imediat înainte de Schimbarea la Față, Iisus a prezis Parusia și răsplătirea tuturor: cei care și-au pierdut viața pentru Christos, o vor câștiga prin înviere (Mt 16:25, 27; Mr 8:35; Lc 9:24), iar alții vor fi mântuiți fără să vadă moartea (Mt 16:28; Mr 9:1; Lc 9:27). Pe munte, Domnul Christos a reprezentat Parusia și răsplătirea drepților într-o formă simplificată: Ilie era simbolul ultimei generații de credincioși (al celor care vor fi înălțați la cer fără să vadă moartea), iar Moise are sens aici numai ca simbol al drepților înviați.
4. Chiar dacă textele din Deuteronom și din Iuda nu ar sugera nimic în legătură cu învierea lui  Moise, însăși prezența lui pe Muntele Transfigurării este o dovadă a învierii lui. Cum altfel ar fi putut să fie prezent acolo? Ca să cred că ar fi venit ca o fantomă, este imposibil, pentru că Biblia respinge credința în asemenea năluci. Iar dacă Iisus cu ucenicii Lui au venit la întâlnirea cu duhul unui profet mort, atunci ce altceva ar fi această bazaconie, dacă nu o adevărată seanță spiritistă, o vrăjitorie condamnată de Legea lui Moise și de restul Scripturii. Asta ne amintește de falsul Samuel, care apăruse ca o „divinitate” invocat de vrăjitoarea lui Saul din Endor. Vi-l puteți imagina pe Iisus, care în preexistența Sa ca Logos (= Solul lui Yahwé / Dumnezeu), dăduse lui Moise interdicția invocării morților și a consultării lor, să organizeze o asemenea întâlnire, și chiar cu martori?   

O abordare mai critică, mai profundă și mai largă, o integrare a tot ce este relevant în Scriptură la subiectul cercetat, nu înseamnă acrobație exegetică. Trebuie introdusă și evidența implicită, adică aluziile și sugestiile, așa cum se face în orice fel de cercetare. Evidența legitimă nu este constituită doar din proof-texte explicite. Când Iisus a apelat la pasajul din Exodul 3, pentru a argumenta învierea, a fost o „acrobație” chiar mai spectaculoasă. Aș îndrăzni să vă întreb dacă sunteți satisfăcut de exegeza biblică istorică în ce privește subiectul nemuririi.  

Când a intrat în rai tâlharul pocăit?

«Un alt text este făgăduința făcută de Iisus tâlharului pe cruce: Iisus a răspuns: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu mine în rai»” (Luca 23:43). Aici adventiștii trebuie să schimbe punctuația obișnuită a tuturor traducerilor: „Adevărat îți spun astăzi: vei fi cu mine în rai”».

Așa cum știți, orice exegeză se face pe textul limbii originale în care a fost scrisă cartea. Punctuația nu are autoritate apostolică. Manuscrisele grecești vechi nu au punctuație și multe nu au nici spații între cuvinte. Observați, mai jos, o secțiune (decupaj electronic) din cel mai vechi manuscris întreg al NT (Codex Sinaiticus, sec. IV), care conține textul din Lc 23:43: ΕIΠΕΝ ΑYΤΩ AΜHΝ ΣΟΙ ΛEΓΩ ΣHΜΕΡΟΝ ΜΕΤ᾽ EΜΟY EΣH EΝ ΤΩ ΠΑΡΑΔΕIΣΩ = „[şi] i-a zis: ‘Amin îți spun astăzi cu Mine vei fi în paradis’”. Corespondentul românesc exact al frazei care ne inetresează ar fi:

ADEVĂRATÎȚISPUNASTĂZICUMINEVEIFIÎNRAI.

Mai târziu, copiștii au divizat cuvintele, iar ortografia a fost adăugată cu 800 sau chiar 1300 de ani mai târziu. Editorii au preferat să pună virgula după soi legō (îți spun), deoarece trăiau într-o epocă în care spiritualismul devenise normativ. (Iar traducătorii, în aproape toate cazurile, i-au urmat, deoarece nu există traducători independenți. Orice traducere biblică este produsul unei confesiuni sau al unui grup interconfesional, în care majoritatea gândește: „Dacă vom traduce așa, ne vor sări în cap credincioșii și clericii!” Traducerea trebuie să fie vandabilă. Dar nu și credința.) 

Pentru o mai bună cursivitate, copiștii și traducătorii au adăugat uneori după virgulă conjuncția „că”. În multe cazuri, conjuncția aceasta (hoti = că) apare în textul grecesc, după legō (Mt 11:24; 16:18; 26:34; Mr 14:30; In 3:11; Flm 1:19). Aici însă nu apare nici un hoti, care ar fi fost necesar, pentru a nu lăsa textul ambiguu: „îți spun astăzi”(?), sau „astăzi vei fi cu Mine în rai” (?). De aceea, traducătorii sunt nevoiți să adauge un „că” (sau corespondentele lui, în diverse limbi).

Evangheliarul Siriac Curetonian din sec. II a așezat acest „că” (dә) acolo unde trebuie, după „astăzi”, iar Codex Vaticanus (manuscris grecesc al Bibliei, copiat în prima parte a secolului IV, probabil de origine alexandrină și păstrat acum în Biblioteca Vaticanului),[1] are un punct după cuvântul sémeron (astăzi). Dr Wilson Paroschi, citează pe Efrem Sirul (sec. IV) de partea textului vechi siriac, și pe Cassian și Hesychius (sec. V), care se refereau la citirea siriacă veche ca fiind eretică. Deci apare destul de clar, că în Biserica Veche a existat o dispută textuală pe această temă, care a fost politizată. A fi declarat eretic în secolul V însemna să fii sub condamnarea statului cu care Biserica se înhăitase, pentru a-și apăra noua „ortodoxie”.

TOB (Traduction Oecumémique de la Bible) este probabil singura traducere deșteaptă în cazul acestui text, deoarece pune virgulă după „aujourd’hui” (astăzi):

«En vérité, je te le dis, aujourd’hui,
tu seras avec moi dans le paradis.»

«Adventiștii consideră că Hristos nici n-ar fi putut ajunge chiar atunci în rai, pentru că abia mai târziu se înalță la ceruri. Totuși, Pavel fusese în vizită în rai (2 Corinteni 12:4), fără să fie nevoit să rămână acolo.»

Nu despre „rămânerea” în rai este vorba, ci despre simplul fapt, dacă Iisus S-a dus, cu adevărat, la Tatăl, înainte de înviere. Scriptura răspunde clar: nu S-a dus (In 20:17). Prin urmare, ce obligație am avea să punem virgula acolo unde ne sugerează Platon sau Origen. Nu văd cum ar putea fi eludată afirmația lui Iisus din dimineața învierii, doar pe temeiul unei virgule întârziate. Experiența lui Pavel a fost probabil una extatică, vizionară, deși el nu înțelegea bine ce se întâmplase cu el (2Cor 12:2-3). Expresia ἐν πνεύματι („în duh”, sau „în/prin Duhul”) înseamnă în acest caz: sub inspirația Duhului Sfânt, sau în viziune, ca experiență spirituală, subiectivă (e.g. Ez 11:24; 37:1; Mt 22:43), în contrast cu o călătorie reală „în trup”. Și oricum nu coincide cu experiența morții. De exemplu, Ioan se afla pe insula Patmos în timpul viziunii (Ap 1:9—3:22), apoi se făcea că a fost „răpit la cer” (Ap 4:1-2), de unde a privit (în viziune) toate scenele descrise între 4:1—16:21. În cap. 17:3 a fost dus de un înger în pustie (în viziune), iar în cap. 21:10, a fost mutat de același înger, pe un munte foarte înalt. Dar totul s-a petrecut în vedenie, ca într-un vis, nu în realitate. De ce ar fi relevantă experiența extatică a lui Pavel, ca argument în favoarea nemuririi sufletului?

«În orice caz, dacă vom căuta ocurențele sintagmei „adevărat îți spun”, vom observa că în toate aceste cazuri sintagma se oprește aici, iar tot ce urmează face parte din conținutul vestirii. „Adevărat îți spun că nu vei ieși de acolo…»” (Matei 5:26); „Adevărat îți spun că în noaptea aceasta… te vei lepăda»” (Matei 26:34) [….] (Marcu 14:30; Ioan 3:3, 5, 11; 13:18; 21:18). [….] Constatăm, așadar, că în toate celelalte locuri, sitagma atâta este: „Adevărat îți spun”. Adventiștii trebuie să postuleze o schimbare a punctuației și o excepție, ca să evite evidența versetului din Luca 23.»

Dimpotrivă, evidența este Să vedem cum funcționează expresiile echivalente cu cea din Lc 23:43, din punct de vedere sintactic, nu doar morfologic:

1. Adverbul  σήμερον (astăzi) apare în greaca Septuagintei după verbe de adresare, într-un mod foarte natural, conectat funcțional cu verbul-predicat anterior[2] (de 40 de ori, chiar și în unele cazuri în care în textul ebraic nu avem corespondentul הַיּוֹם hayyôm). Aceastăformulă sintactică cere rareori (x 8) să fie urmată de conjuncția ὅτι (sau ἵνα). Observați că, cele mai multe verbe în acest caz sunt verbe de adresare, echivalente cu λέγω (spun): mărturisesc, jur, poruncesc, promit etc.

• În mod obișnuit, expresiile de acest fel folosesc pronumele (σοι = ție, ὑμῖν = vouă) după verbul-predicat, nu înainte de acesta. Pe lângă toate cele 40 de exemple de mai sus din LXX, observați, vă rog, cele 16 exemple din NT (Mt 5:18, 26; 6:16; 10:23; 13:17; 17:20; 26:34; Mr 9:41; 14:30; In 3:3, 5, 11; 5:19; 13:38; 16:26; 21:18).

• Pentru a elimina ambiguitatea și confuziile, vorbitorul sau scriitorul folosea conjuncția ὅτι (că) înainte de următorul verb-predicat, cu atât mai mult atunci când adverbul σήμερον (astăzi) era asociat cu verbul respectiv:  

• În Luca 23:43, pe lângă faptul că asocierea adverbului σήμερον cu verbul anterior este foarte naturală, ca în LXX și că pronumele precede verbul predicat (sugerând astfel o relație mai puternică între verbul-predicat λέγω și adverbul complement σήμερον), autorul a introdus și complementul μετ᾽ ἐμοῦ (cu Mine), înainte de următorul verb ἔσῃ (vei fi), indicând astfel că accentul logic al frazei cade pe μετ᾽ ἐμοῦ (cu Mine), și nu pe σήμερον (astăzi).

Prin urmare, Iisus a dorit să pună accentul pe promisiunea Lui (spun) că păcătosul pocăit avea să fie cu Iisus (cu Mine) în paradis. Nu reiese de nicăieri că tâlharul avea să intre acolo înainte de a intra Iisus. Adverbul astăzi, așa cum este așezat, realizează o antiteză psihologică față de promisiune, făcând apel la credință: astăzi, când speranța împărăției pare a fi pierdută; când Mântuitorul Se simte părăsit de Dumnezeu; când nimeni nu mai crede în Împărăția Lui. În același timp, „astăzi” este prezentul istoric al Marii Jertfe a lui Iisus, garanția mântuirii tuturor celor care se pocăiesc de păcatele lor.

Trei… metafore abuzate

«Cred însă că trei texte pot fi numite adevărate „bombe nucleare” pentru doctrina adventistă. Ele nu pot fi ignorate, iar apelul la „metafore” mi se pare că de data aceasta se întoarce împotriva lor. [Ev 12:22-23; Ap 6:9-10; 20:4]»

Apropiere de duhurile morților?

Domnule profesor, dacă exegeza adventistă, care tratează afirmațiile din Ev 12:22-24 ca metafore, nu este sănătoasă, haideți să privim în mod critic toate afirmațiile din context. Sper că sunteți de acord că acelea pe care le-am marcat au sens figurat:

1. v-ați apropiat de Muntele Sionului (Ap 14:1-5; Gal 4:26) [sens figurat]  
2. [v-ați apropiat] de Cetatea Viului Dumnezeu – Ierusalimul ceresc [sens figurat]
3. [v-ați apropiat] de serbarea zecilor de mii de îngeri (Ap 7:11) [sens figurat]
4. [v-ați apropiat] de ἐκκλησίᾳ celor întâi-născuți, care sunt scriși în ceruri [?]
5. [v-ați apropiat] de Dumnezeu, Judecătorul tuturor (Dan 7:9-10)[sens figurat]  
6. [v-ați apropiat] de spiritele drepților făcuți desăvârșiți [?],
7. [v-ați apropiat] de Iisus, mijlocitorul noului legământ (Ev 9:15)[sens figurat],
8. [v-ați apropiat] de sângele stropirii curățitoare, care strigă mai tare decât sângele lui Abel (Gen 4:10; Ev 9:13-14, 22; 10:22; 1Pt 1:2; ) [sens figurat].

Întrucât este vorba de apropierea de realități cerești sau duhovnicești, înțelegem că este o apropiere spirituală, prin credință, care implică închinare (ca în Ev 4:16; 7:19, 25; 10:1, 22; 11:6; 1Pt 2:4).  Rămân, totuși, două din aceste afirmații, și anume cele numerotate cu 4 și 6, care deși exprimate în același limbaj metaforic, le-am putem suspecta ca realități cerești. La o analiză atentă, aceste două imagini au multe în comun. Ambele se referă la oameni (sfinți/drepți), spre deosebire de celelalte, care trimit la Dumnezeu, la Iisus, la îngeri sau la diverse realități cerești. Să le analizăm separat:

1. „Ecclesía celor întâi-născuți, care sunt scriși în cer” este comunitatea creștină, deoarece:
   • ea este numită ekklesía – „Biserica”(Mt 16:18);
   • membrii ei sunt invitați să nu urmeze exemplul lui Esau, care și-a vândut dreptul de întâi-născut (Ev 12:16-17);
   • numele creștinilor adevărați sunt „scrise în cer” (Dan 12:1; Lc 10:20; Flp 4:3; Ap 20:15). Domnul Christos Însuși „ține registrul” de membri ai ekklesiei Lui (2Tim 2:19; Ap 5:1-8; 21:27). Nume sunt scrise și nume sunt șterse (Ex 32:33; Ap 3:5). Este accesibilă pe pământ această Biserică? Este știut că apostolii numeau „sfinți” pe toți convertiții lor, care se dedicaseră lui Christos prin botez, chiar dacă adesea se dovedeau nedesăvârșiți (2Cor 1:1; Ef 1:1; Flp 1:1; Col 1:2). Prin urmare, comuniunea sfinților se realizează aici pe pământ. Cu „sfinții adormiți” nu putem comunica, înainte de ziua învierii (Mt 9:24; In 11:11; FA 7:60; 1Cor 15:20).
2. „Drepții care au fost făcuți desăvârșiți” se referă tot la Biserică, deoarece:
   • despre această desăvârșire, autorul învață că este specifică noului legământ (Ev 7:11, 19; 9:9; 10:1, 14). Este vorba despre drepții care au fost desăvârșiți spiritual, nu ontologic sau fizic, deoarece autorul arată (Ev 11:39-40) că desăvârșirea finală, care include răsplata veșnică, încă nu a venit, pentru niciunul dintre cei care „au adormit”.
   • „Spiritele drepților…”. Termenul πνεῦμα, care este de regulă tradus cu „duh” sau „spirit”, este polisemantic (are mai multe definiții), iar sensul lui depinde de context: vânt (In 3:8; Ev 1:7), suflare (2Tes 2:8; Mt 27:50); viață (1 Cor. 15:45); ființă reală, dar imaterială (In 4:24 Dumnezeirea; Ev 1:14 îngerii; Mt 8:16 demonii); dispoziție psihică, pornire (1Cor 14:14; 15:45; Ef 4:23); manifestări sau revelații spirituale (1Cor 12:10; 14:12, 32; 2Tes 2:2; 1In 4:1); fantomă, apariția duhului unui mort, în concepția populară iudaică (Lc 24:37-39); viața interioară, conștiința, psihicul persoanei, cu referire la inteligență, imaginație, afectivitate, conștiință (Mt 26:41; Mr 8:12; Lc 1:80; 11:33; 13:21).[3]

Cele mai multe dintre definițiile de mai sus ale lui πνεῦμαnu corespund în context. Doar ultimele trei ar putea fi luate în discuție: manifestările spirituale, spiritele morților și spiritele (sufletele) celor vii. Verbul despre „apropiere” este προσέρχομαι, care denumește o apropiere fizică (a veni la…), o apropiere liturgică, sau spiritual-morală (1Pt 2:4). Apropierea de manifestări spirituale este rezonabilă, dar în context este vorba de „drepți” (o denumire pentru credincioși în general, ca și aceea de „sfinți”), nu de profeți.

Am putea vorbi de o apropiere (liturgică sau experimentală) de „spiritele” celor adormiți, care încă nu au înviat? Aceasta ar fi magie pură, necromanție (spiritism, „chanelling”), în perfectă opoziție cu porunca lui Dumnezeu: păcat capital (Lev 19:31; Dt 18:11; 1Cr 10:13). Trupul nostru nu este „posedat” de un spirit: toată activitatea psihologică / mentală depinde de funcțiile creierului și ale organismului viu, fără de care nu avem existență ca persoane. Dar chiar dacă aceste spirite ar avea deja o existență conștientă în rai, așa cum se crede în general, totuși cum ar fi posibilă o „apropiere” de acele spirite, decât în mod imaginar?

O conectare spirit-spirit ar fi imposibilă, dacă noi suntem în lumea noastră, iar ele în lumea lor. De aceea nu există nicio instrucțiune biblică pozitivă pentru asemenea „aproprieri”. Cei care pretind că facilitează asemenea întâlniri interzise, invocă (de obicei în mod inconștient) spirite înșelătoare. Iar dinspre cer, nu au fost trimise niciodată ca soli spirite de morți, ci numai îngeri, și aceasta extrem de rar. Mai presus de toate, a fost trimis Spiritul Sfânt, vicarul lui Christos (In 14:16; 1Pt 1:11), „care a grăit prin proroci”, care „mărturisește împreună cu spiritul nostru” (Rom 8:16) și ne desăvârșește rugăciunile (Rom 8:26).       

În opinia mea, apropierea de spiritele celor drepți este una spiritual-morală și se referă la o comuniune aici pe pământ, cu spiritualitatea/personalitatea celor care au fost îndreptățiți și desăvârșiți de Dumnezeu, ca frați de credință. Astfel spus, afirmația de la punctul 6 este echivalentă cu cea de la punctul 4. Uzul termenului πνεῦμα în acest sens este frecvent în Scriptură. Pavel binecuvântă adesea spiritul credincioșilor („Harul/Domnul… să fie cu duhul vostru/tău” Gal 6:18; Flm 25; 2Tim 4:22), ceea ce se poate înțelege ca o figură de stil în locul formulei obișnuite „Harul…să fie cu voi” (2Tes 3:18; Ev 13:25). Dacă există o soluție mai bună, mai în acord cu contextul apropiat sau mai larg al Scripturii, aștept.

Suflete sub altar și pe tron

«Ap 6:9-10, „am văzut sub altar… sufletele celor ce fuseseră înjunghiați”; 20:4 „am văzut sufletele celor tăiați …”. …. De remarcat și că în Ap 20:4, sufletele se fac vii ca să împărățească cu Hristos. Dar aici verbul înseamnă „a învia” cu trupul, pentru că sufletele erau deja conștiente și I se rugau lui Dumnezeu cu glas mare (6:10).»

Domnule profesor, aici nu avem o metaforă, ci o scenă dramatică vizionară, care folosește actori imaginari, simbolici, pentru a transmite un mesaj escatologic. Imaginile care apar în aceste scene sunt importante, ele trimit la niște realități, dar nu descriu realitatea în sine, așa cum este ea. Apocalipsa este prin excelență o revelație în simboluri. Dar limbajul ei nu este imposibil de descifrat. Când Cain l-a ucis pe Abel, Dumnezeu i-a zis ucigașului: „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” (Gen 4:10). Sensul scenei din Apocalips 6 este același, doar că, în loc de „sângele” martirilor, avem „sufletele” martirilor, și nu întâmplător, pentru că în limbajul biblic, „sângele este néƥeš-ul” (Gen 9:4; Lev 17:11, 14), de unde și expresia damm néƥeš „sângele sufletului/sufletelor” (Gen 9:5; Dt 27:25; Pr 28:17; Ier 2:34).

Ioan a văzut într-adevăr în viziune aceste „suflete”. Dar întrebarea este dacă într-adevăr viziunea profetică ne învață că:

1. în cerul lui Dumnezeu există un altar de jertfă (?)
2. sub altar odihnesc sufletele martirilor decapitați (?)  
3. sufletele acestea strigă la Dumnezeu după răzbunare (de câte ori?), iar Dumnezeu le dă pijamale albe și le trimite la culcare, până va veni ziua răzbunării (?)

Înțelegerea mea este că în cer nu există niciun altar de jertfă. Acesta este simbolul tuturor eșafoadelor, crucilor, rugurilor, arenelor etc., de pe pământ, unde au fost uciși martirii dreptății. După cum la sanctuar, mare parte din sânge se turna la temelia altarului (Lev 8:15; 9:9; 2Cr 29:24), la fel, sângele (sufletele) martirilor sunt descrise ca adunate sub altar. Faptul că Suveranul le trimite să „se mai odihnească puțină vreme”, arată că „ocupația” acestor suflete, înghesuite acolo sub un singur altar, nu este aceea de a striga mereu, ci de a se odihni. Ele sunt viețile virtuale (în așteptarea învierii) ale celor care sunt judecați și îndreptățiți de Dumnezeu. Haina albă dată fiecăruia reprezintă iertarea și reabilitarea completă pe care o dă Dumnezeu la judecată. După cum se vede aici, judecata credincioșilor se face înainte de Parusía (Dan 7:9-10), deoarece Parusia vine cu învierea și cu celelalte răsplătiri, descrise în Ap 20:4 (cf. Dan 7:22).

În acest limbaj suprarealist și dramatic, Învățătorul ceresc i-a descoperit lui Ioan adevărul despre judecata și soarta celor care au „adormit” în Christos. Faptul că lucrul cel mai bun pe care-l pot face sufletele (persoanele) acelea este să se odihnească, nu să cânte, sau să tămâieze,sugerează că nu au o viață reală, conștientă. Strigătul lor „Până când?” este ca și strigătul sângelui lui Abel, nu o realitate fizică, ci glasul personificat al dreptății, care cere răzbunare. Sufletele drepților nu apar în scenele liturgice din Apocalipsă. Singurii oameni prezenți în aceste scene sunt cei 24 seniori, care nu sunt niciodată numiți suflete sau duhuri, deoarece au ajuns acolo prin înviere (Mt 27:52-53).

Prin urmare, scena nu ne învață adevărul despre mobilierul templului ceresc, nici despre realitatea unei existențe umane dezintrupate în rai, nici locul unde sunt înghesuite în realitate sufletele drepților (sub altar, nu în sânul lui Avram!). Scenele vizionare nu reprezintă realități vizitate (în trup sau în duh), ci revelații didactice, în limbaj imagistic suprarealist, cu scop spiritual, educativ, nu pentru a ne informa despre cum arată exact cerul.  

Așa cum ați remarcat, „sufletele” (persoanele) acestea încă nu domnesc cu Christos în cer. Doar prin înviere capătă răsplata, domnia, autoritatea de judecători ai celor ce i-au judecat. Prima frază din Ap 20:4 descrie scena, iar următoarele două o explică: cei ce au primit tronuri de regi și judecători sunt identificați ca fiind „sufletele” martirilor din cap. 6. Apoi ultima frază arată cum au ajuns la tron: „Ei au înviat și au domnit cu Christos 1000 de ani”.  Este imposibil ca mai întâi să domnească și apoi să învie ca să domnească. Scenele și explicațiile Apocalipsei nu sunt o istorisire în succesiune cronologică, dar întotdeauna există o relație logică.    

Ați scris foarte frumos despre escatologia Apocalipsei. Cum se armonizează ea cu escatologia din Evanghelii și epistole este într-adevăr o provocare pasionantă. Dar este un alt subiect. Poate vom avea cândva un dialog  pe această temă, dacă veți pune în scris care credeți că ar fi tensiunile între Apocalipsă și celelalte surse escatologice.

Spiritele din închisoare

«În textul din 1 Petru 3:18-20 se arată ce a făcut Hristos înviat: „Hristos a suferit odată pentru păcate […], fiind omorât în trup, dar făcut viu (gr. zōopoiētheis) în duh (gr. pneumati), în care a mers și a vestit și duhurilor din închisoare, care altădată fuseseră neascultătoare, […] în zilele lui Noe”. Nu se precizează dacă nu cumva această binevestire adresată „duhurilor” s-a făcut în șeol / hades, sub pământ, dacă este adresată duhurilor oamenilor morți sau duhurilor căzute (îngerii căzuți și/sau urmașii lor). Faptul că binevestirea s-a făcut „în duh” (en hō = en pneumati) de către Hristos și s-a adresat tot unor duhuri (pneumasin) ar părea mai degrabă că susține, în baza corespondenței create, că duhul lui Hristos s-a adresat duhurilor oamenilor morți care așteptau izbăvirea încă din vremurile străvechi, din timpul potopului.»

Într-adevăr, este un text care a fost speculat în multe feluri. Nu pretind că îi înțeleg toate subtilitățile, dar de vreo 15 ani l-am înțeles mult mai bine, după ce am auzit și explicația unui teolog străin care pentru mine a fost decisivă.

1. Dativul πνεύματι se traduce probabil cel mai bine aici: „prin Duhul” / „în virtutea Duhului” (cf. Rom 8:13; Gal 3:3; 5:5, 16, 18, 25; posibil și în 1Pt 4:6), cu referire la Sfântul Duh, așa cum se afirmă și în Crez: „Duhul (τὸ Πνεῦμα)…. de viață făcătorul” (τὸ ζωοποιόν), cf. Iov 33:4; In 6:63. Asocierea lui πνεύμα cu ζῳοποιέω confirmă aceasta. Este un contrast între felul morții și felul învierii. Moartea este asociată cu trupul  (numai întrupându-Se putea muri Christos), iar învierea este asociată cu Duhul ca agent, nu ca obiect. Duhul dă viață/înviere (Ez 37:10; Ap 11:11), El nu este „făcut viu”.
2. Succesiunea logică a verbelor este evident cronologică aici („a pătimit”, „a fost omorât”, „a fost înviat”, „ducându-Se, a vestit”) sugerează că episodul kerygmatic menționat nu are de-a face cu vreo misiune obscură a Mântuitorului, între moarte și înviere (coborâre în Infern etc.), ci după înviere, sau cel mai devreme odată cu învierea.
3. Verbul πορευθεὶς (ducându-Se, plecând) este repetat în v. 22, cu sensul „plecând la cer” (πορευθεὶς εἰς οὐρανὸν, cf. FA 1:10-11),[4] prin urmare s-ar referi, mai degrabă, la înălțare, decât la coborâre.
4. Expresia ἐν ᾧ („în/prin Care”) din v. 19, se referă la Duhul Învierii Lui, care este în acest caz „și” (de asemenea, gr. καὶ) Duhul Înălțării Lui. Prin Duhul a fost El adus în lume; prin Duhul a trăit, prin Duhul a trăit și S-a jertfit (Evrei 9:14),  prin Duhul a înviat și prin Duhul S-a înălțat.
5. Verbul  ἐκήρυξεν < κηρύσσω se folosește frecvent cu sensul de „a predica”/„a propovădui”, urmat de complemente directe specifice (Evanghelia, Cuvântul etc.), dar și fără un complement direct religios. Sensul de bază este neutru: „a vesti (orice)”, „a striga un anunț public”, „a proclama”.[5] Lexiconul lui Gingrich specifică sensul de „a proclama victoria”, referindu-se la 1Pt 3:19. Lexiconul lui Danker, ilustrează cu același text sensul „a declarat (spiritelor întemnițate)”.  LSJ arată că în scrierile grecești, verbul acesta era folosit cu sensul de „a face serviciul de crainic”, „a convoca cu glas de crainic”, „a anunța”, „a face reclamă / publicitate”, „a anunța prin crainic  anumite porunci”, „a-l proclama pe cuceritor”.     
6. Destinatarii acestei proclamații sunt „spiritele/duhurile din închisoare” (τοῖς ἐν φυλακῇ πνεύμασιν) sau întemnițate, puse sub pază. (De observat că ființele umane sunt numite mai jos  ψυχαί „suflete”, „vieți”, „persoane”, în timp ce destinatarii proclamației lui Iisus sunt πνεύματα „spirite”. Autorul face astfel o distincție. Cel mai frecvent, în NT „duhurile” sunt rele, necurate, înșelătoare, demonice).

Christos este descris aici strigându-Și victoria asupra spiritelor rele care au fost întemnițate în lumea noastră. Se pare că ele umblă liber prin atmosferă și prin mintea multor oameni (Ef 2:2); că locuiesc în locurile cerești ale lumii noastre (Ef 6:12), bântuind pământul și marea (Ap 12:12). Prin urmare, aruncarea lor în Abis, sau în Tartar (Lc 8:31; 2Pt 2:4) este o exprimare pur poetică, de origine mitologică, așa cum am mai amintit. Pasajul din 2Petru 2:4 identifică în mod convingător spiritele și „închisoarea”. Paralelismul dintre aceste două pasaje este frapant:   

 Un alt argument este și structura chiasmatică a pasajului studiat din 1 Petru 3:18—4:1:

 Se poate vedea în schema de mai sus o corespondență inversă (simetrică, în oglindă) a ideilor expuse în pasajul menționat, din 1 Petru: de la 3:18, până la 4:1 (care este o continuare). Spiritelor rebele întemnițate, din v. 19-20 le corespund „îngerii, autoritățile și oștirile” din v, 22. Expresia „îngeri, autorități și oștiri” se referă la orice fel de îngeri, buni sau răi (Rom 8:37; 1Cor 15:24; Ef 1:21; 6:12). Prin victoria lui Christos, toți au trecut de drept sub autoritatea Lui supremă. Prin (jertfa de pe) cruce, Iisus a „expus rușinii publice” aceste spirite stăpânitoare (Col 2:15), iar după ce a înviat, a proclamat victoria Lui asupra lor.

Pasajul este plin de idei teologice foarte profunde. Nu mă pot ocupa acum de toate, dar cu referire la spiritele din închisoare, ideea că ar putea fi vorba de umbre ale morților nu are consistență. Deja povestea bogatului din iad arată că, după moarte, nu mai există posibilitatea schimbării soartei. Purgatoriul sau echivalentele răsăritene care dau posibilitatea schimbării sau ameliorării situației, prin intervenția Bisericii, sunt confecții ulterioare. Teologia, care a creat iadul veșnic, a trebuit să construiască mai apoi și spații ipotetice sau dogmatice ale speranței postume, care să nu fie nici rai, nici iad. Între aceste spații ar fi și „Sânul lui Avram” și limbus patrum (loc mărginit cu iadul), care ar adăposti sufletele drepților morți înainte de Christos.

Dar ce nevoie ar fi de un asemenea loc pentru duhurile sfinților din era pre-creștină? Pavel ne învață că atât păgânii care primesc pe Christos, cât și părintele Avraam sunt mântuiți în același fel: prin credință, prin har (Rom 4:16; Gal 3:8, 14). Temeiul legal al mântuirii este, desigur, jertfa lui Christos, care depășește în eficiență orice cunoștință, orice credință, orice cristologie. Suntem mântuiți prin Christos, nu prin christologie (oricât de valoroasă și strict necesară este ea). Jertfa Mântuitorului este atât de eficientă, iar hotărârea din veci a lui Dumnezeu atât de sigură (Col 1:26; 1Pt 1:19-20; ), încât și cei care au trăi înainte de Christos, dar au fost fii ai credinței (evrei sau neevrei), au parte de aceleași binecuvântări, ca și cei care trăim de această parte a Crucii.

Nu vreau să spun că și patriarhii s-au dus deja în același rai unde merg creștinii; știm deja, că toți s-au dus și se duc în pământ, indiferent sub ce nume poetice sau mitologice dezmierdăm această groapă (Șeol, Hades). Ei nu au primit încă răsplătirea, pe care o vor primi odată cu noi, la ziua învierii (Evrei 11:39-40). Sugestia că aceste spirite ar fi fost ale unor oameni de bine, sau care s-ar fi pocăit cu ocazia Potopului, sau au fost printre  morți la Potop, care s-au pocăit

Dar și în timpurile patriarhale a existat acces la rai, chiar dacă Părinții Bisericii nu ar fi de acord cu ideea asta. Biblia ne vorbește clar despre sfinții care au fost răpiți la cer în viață, fără să vadă moartea: Enoh (Gen 5:22-24; Evrei 11:5-6) și Ilie (2Împ 2:11-12). Care dintre apostoli sau dintre alți sfinți au fost ridicați la cer de vii, în mod vizibil, fără să fi murit? Nici măcar despre Maica Domnului sau despre Ioan Botezătorul nu se pretinde această onoare specială. Un personaj veterotestamentar, care a fost primit în cer prin înviere, asemenea lui Iisus, a fost Moise (Dt 34:6; Iuda 1:9; Lc 9:29-31), așa cum am mai discutat. Nu există niciun motiv biblic sau sănătos teologic, pentru care sfinții din era israelită să aștepte ca spirite conștiente, la periferiile iadului sau ale raiului. Între cele două sorți este un abis, nu un continuum neutru.

Se afirmă tangențial despre aceste spirite întemnițate, că ele deveniseră necredincioase / neascultătoare „pe vremea lui Noe” – o precizare unică în Biblie, unde nu avem detalii despre timpul căderii în păcat a îngerilor deveniți demoni (2Pt 2:4; Iuda 1:6; Ap 12:7-9). Dar episodul ispitirii oamenilor din Geneza 3 sugerează că rebeliunea cerească a avut loc înainte de căderea omului (cf. Gen 3:1; Ap 12:9) și că a avut drept „motive”: mândria, invidia și disprețul față de legea lui Dumnezeu (Rev 12:4, 17; tradițional se citează și din Is 14:12-14; Ez 28:12-15).

Doar pseudepigraful 1 Enoh propune un scenariu în care îngerii ar fi păcătuit pe timpul lui Noe, însurându-se cu femei terestre și atrăgând astfel pedeapsa lui Dumnezeu (1En 6-9), fără să se discute ce poruncă anume au călcat.[6] Acesta este un detaliu care nu ne obligă teologic, deoarece nu este esențial mesajului lui Petru — așa cum nici mesajul lui Iuda nu este anulat de faptul că îl citează pe Pseudo-Enoch, numindu-l „al șaptelea de la Adam”.

„Și morților li s-a binevestit”

«Un alt text interesant este cel din 1 Petru 4:6: „și morților li s-a binevestit, ca să fie judecați după oameni în trup, dar să trăiască (zōsin) după Dumnezeu în duh”. Textul poate fi înțeles și că li s-a binevestit celor care „acum sunt morți”, adică în momentul relatării, deși nu trebuie exclusă nici ideea predicării celor morți, coroborând cu textul petrin anterior.»

Afirmația din 1Pt 4:6 nu are legătură cu cea din 1Pr 3:19. Acolo era o proclamație adresată spiritelor rebele, care sunt deja sub condamnarea divină, pe când aici este în mod explicit o „bunăvestire” (evanghelizare). În versetul anterior (1Pt 4:5), apostolul afirmase că Domnul „stă gata să vină, să judece viii și morții” (pe cei care la momentul vorbirii sunt morți, dar care vor fi înviați pentru a-și primi verdictul: In 5:29). Petru nu spune că morților li se binevestește, ci că „li s-a binevestit”, la timpul trecut, când erau în viață (A se vedea traducerile New English Translation, New International Version). O afirmație la subiect este în 2Cor 5:10: „Toţi trebuie să ne înfăţişăm la bara judecății lui Christos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata, după binele sau răul, pe care-l va fi făcut, când trăia în trup.” Nu se extinde ocazia pocăinței asupra stării de moarte. După moarte, nu mai avem nicio ocazie, ci raportul vieții noastre stă deschis și neschimbat în fața judecății Aceluia care a murit pentru noi (Ev 9:27).

Concluziile acestui studiu le las pe seama Dumneavoastră. Dar am să formulez câteva concluzii generale, pentru cititorii mei. Câteva afirmații biblice fundamentale sunt suficiente pentru a răsturna cea mai subtilă formă de spiritualism:

• Numai natura divină este nemuritoare (1Tim 1:17; 6:16).
• De aceea, Christos este singurul om care are viața  în sine Însuși (In 5:26).
• Omul nu a primit nemurirea în sine, nici în ziua Creației (Gen 2:9, 16-17; 3:22) și nu o va avea în sine, nici după înviere, de-a lungul veșniciilor nesfârșite (Ap 2:7; 22:14, 19).
• Omul este muritor și nu are în el nicio componentă ontologică divină, care să supraviețuiască de la sine (Ec 3:20-21; Is 40:6-8).
• Nemurirea trebuie căutată (Rom 2:7). Ea este darul lui Dumnezeu în Christos și se primește în sens legal, spiritual și condiționat, prin credința ascultătoare (In 3:36; Rom 6:23; 1In 5:12).
• Fără înviere în trup, viața nu are finalitate, iar credința nu are sens (1Cor 15:13-19).
• Învierea morților este singura mângâiere a creștinului, nu o supraviețuire cețoasă sub formă de suflet-zburător, umbră, scânteie sau gură de aer (1Tes 4:16-18).

Spiritualismul a adus mult întuneric în lumea religioasă, încurajând o mulțime de iluzii deșarte, superstiții și expresii de cult neplăcute lui Dumnezeu; a transformat religia Dumnezeului cel Viu, Creatorul, într-o religie a morții și a deșertăciunii, mutilând imaginea morală a lui Dumnezeu în conștiința umană și încurajând amânarea împăcării cu Dumnezeu dincolo de pragul posibilităților.

Închei cu cuvintele Patriarhului Sophronios de Ierusalim (560-638), care exprimau excelent ortodoxia biblică, în contrast cu toate ortodoxiile convenționale din est și din vest: „Sufletele oamenilor nu au nemurire naturală, ci primesc nemurirea și nestricăciunea ca un dar al lui Dumnezeu.” 

_________________________________________________________

NOTE

---

[1] Se poate vedea în Biblioteca Vaticană https://digi.vatlib.it/view/MSS_Vat.gr.1209/1351, facsimil 1347, prima coloană din stânga, rândul al patrulea de jos în sus. 

[2] Este recunoscută relația dintre greaca lui Luca și greaca Septuagintei.

[3] Pavel se referă foarte frecvent la spiritul/duhul omului ca persoană: Rom 1:9; 8:16; 12:11; 1Cor 2:11; 6:17; 2Cor 2:13; 7:1; Col 2:5; 1Tes 5:23; Ev 4:12 etc.

[4] Folosirea acestui verb pentru plecarea la cer este bine reprezentată și în In 14:12,28; 16:7,28.

[5] Cf. Gen 41:43; Ex 32:5; 36:6; 2Cr 20:3; Iona 3:4; Dan 5:29; 1Esd 2:1; 1Mac 10:64; Ap 5:2;

[6] Anumite expresii folosite de Petru și de Iuda în epistolele lor (care au multe asemănări) sunt evident împrumutate din 1Enoh. Acolo găsim referirea la închisoarea (1En 18:14; 21:10) îngerilor (sau a stelelor), care au păcătuit cu femei. Aceeași pioasă ficțiune menționează și Tartarul (1En 20:3), pe care-l regăsim în 2 Pt 2:4. Paralelismul strâns dintre 2 Petru 2 și Iuda 1, indică o dependență a unui autor de celălalt, dar și o dependență a amândurora de Cartea lui Enoh. Iuda (1:14-15) o citează în mod explicit (cf. 1En 1:9). R. H. Charles, editor, Book of Enoch, From – The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, Oxford: The Clarendon Press. online text.