Nu cunosc istoria lui Popovici, insa nu contest autenticitatea informatiei(am studiat manuale: Pr. Ramureanu- cel mai avizat istoric pe sec. IV, N. Chifar, Ioan Vasile Leb). Faptul ca provine undeva din Siria, ma duce cu gandul la faptul ca aceasta conceptie are radacini gnostice, mai ales ca vine din partea orientului, foarte bogat in tot felul de credinte. Insa in Biserica Primara, ca fiind cea intemeiata de Hristos pe Cruce nu gasim teoria „tnitopsihiţilor” ca facand parte din crezul Bisericii. Legat de acest context multumesc pt reperele bibliografice pe care mi le datzi. Insa cugetand la acest subiect mi-a venit un gand legat de evenimentul Schimbarii la Fata, cand Iisus statea de vorba cu Moise si Ilie in mod real, desi inca Mantuitorul nu se jertfise(erau deplin constitenti si cu memorie). Vreau sa comentati acest eveniment din perspectiva conceptiei dvs despre viata de dincolo.

De asemenea, ma gandeam la locurile din Scriptura cand Iisus vorbeste despre viata vesnica. „Si aceasta este viata vesnica…” (In 17,3). Tot timpul cand ni se vb despre acesta indatorire spirituala, eu inteleg ca o realitate ce vine imediat dupa moarte(cel putin asa se si lasa de inteles din Biblie). Rapirea Sfantului Ap. Pavel pana la al treilea cer, si exprimarea apofatica a celor ce sunt dincolo, reprezinta o realitatea care se manifesta in paralel cu viata noastra si pe care Dumnezeu a pregati-o celor ce-L iubesc pe El Astfel nu pot explica dorinta aceluiasi apostol de a trece dincolo, atunci cand spune ca pt el moartea este un castig, intrucat se duce la Hristos(nu vad sensul afirmatiei daca dupa moarte intrii intr-o stare de incostienta).

Referitor la nemurirea sufletului. Eu cred in asa ceva, intrucat Dumnezeu-Cel-Nemuritor este cel care a dat-o asupra omului. Hristos prin persoana Sa divino-umana, stim ca preia umanitatatea cazuta in pacat si o indumnezeieste. Amintesc de o expresie frumoasa a Parintilor filocalici: „Dumnezeu S-a facut om, ca sa-l faca pe om dumnezeu prin har”. Deci omenitatea indumnezeita a Mantuitorului, este garantia ca in viata de dincolo vom fi beneficiari acelorasi proprietati pe care Iisus le-a aratat ucenicilor dupa Inviere(trupurile pnevmatizate). Astfel nu cred ca putem crea o tipologie intre seol(locul unde asteptau dreptii pe Iisus) si segmentul de timp petrecut de suflet intre moarte si momentul eshatonului. Intrucat Mantuitorul prin Invierea Sa, tocmai ca inlatura orice forma de moarte, de inconstienta, de somn in schimbul vietii vesnice si a comuniunii cu El.

Răspuns FL: Referitor la speculaţia că vechea Biserică din Siria ne-ar duce cu gândul la gnoză, ar trebui ştiut că gnoza este în esenţă spiritualistă. Toţi gnosticii au crezut în esenţa spirituală, divină, nemuritoare a omului. Pentru ei, omul este un spirit, parte din divinitate, încarcerat în temniţa trupului pentru un timp. Teoriile lor semănau mult cu ale lui Origen şi cu ale mormonilor de astăzi. Tocmai în neoplatonism, de unde s-au inspirat gnosticii, se află şi inspiraţia unor părinţi din primele secole.

Dimpotrivă, doctrina „adormirii sufletului” (care în fapt este o metaforă a pauzei, a hiatului existenţial), şi care practic este echivalentă cu a tnitopsihiţilor, este specifică scrierilor apostolice (Mt 9:24; Mc 5:39; Lc 8:52; In 11:11-14; FA 7:60; 1Cor 15:6, 18, 20, 51; 1Tes 4:13-15; 2Pt 3:4), care folosesc metafora adormirii, când este vorba de moarte, aşa cum face şi Vechiul Testament (Dan 12:2.13). Chiar şi termenul românesc cimitir, vine, prin intermediul latin (coemeterium), de la termenul grecesc koimeterion („dormitor”). Ca relicvă, metafora adormirii se foloseşte şi astăzi în slujbele pentru morţi, dar numai ca eufemism referitor la adormirea … trupului. Dacă însă există un suflet nemuritor, atunci aceea este partea esenţială a omului, nu trupul, şi ar trebui să vorbim despre plecarea acelei entităţi, nu despre adormirea trupului.

Am studiat serios Noul Testament, ca şi Vechiul, dar nu găsesc în Scriptură nici o dovadă că oamenii lui Dumnezeu, profeţii sau apostolii, sau primii creştini, ar fi avut o doctrină a nemuririi naturale a sufletului. Aceasta este cu siguranţă cea mai mare minciună pe care au înghiţit-o şi creştinii. Toate religiile păgâne au crezut şi cred în nemurirea sufletului. Când o credinţă este foarte populară, este suficient pentru a fi suspectă. Credinţa Bibliei nu este populară.

Referitor la vizita lui Moise şi Ilie cu ocazia Schimbării la Faţă a lui Iisus, ghicitoarea este simplă. Amândoi aceşti vizitatori cereşti au venit nu ca nişte duhuri. Nu întâmplător, Ilie este omul care nu a murit, ci a fost înălţat la cer fără moarte (4Regi 2:11-12), asemenea lui Enoh (Ev 11:5). Iar Moise este iarăşi un caz special. Despre el este scris că a murit în secret, pe munte, fără martori şi fără slujbe, că Dumnezeu l-a înmormântat şi nimeni, niciodată nu i-a aflat mormântul (Dt /5Moise 34:5-6). Ne putem imagina că a fost căutat de rude, de prieteni, dar corpul lui nu s-a găsit. O cheie cu privire la soarta trupului lui Moise se găseşte în Epistola lui Iuda (v.9), unde aflăm că Arhanghelul Mihail a venit să-l ia, iar diavolul i se opunea. Singura concluzie logică este că Arhanghelul venise ca să-l învie şi să-l ia apoi la cer, ca pe Enoh, iar diavolul se împotrivea, pe motiv că este nevrednic de o asemenea onoare. Episodul apare şi într-o povestire tradiţională iudaică, despre Înălţarea lui Moise. În orice caz, faptul că Moise a fost trimis la Iisus împreună cu Ilie, despre care ştim că era viu, nu murise niciodată, cea mai rezonabilă concluzie, este că şi Moise era viu, că fusese într-adevăr înviat. Dacă cei doi vizitatori ar fi fost duhuri ale morţilor, şi nu fiinţe vii, îmbrăcate în slavă, atunci întâlnirea lui Iisus şi a apostolilor cu aceste duhuri ar fi fost un păcat de moarte:

Ideea că umanitatea căzută este îndumnezeită prin Christos nu am găsit-o în Scriptură. Nimeni nu poate fi îndumnezeit. DIstanţa dintre Creator şi creatură nu poate fi trecută decât într-un singur sens: Creatorul se apropie de creatură. Omul nu poate fi îndumnezeit, ci prin mântuire primeşte statutul şi realitatea perfecţiunii originale date omului la Facere. Poate primeşte chiar mai mult, de ce nu, dar nu devine Dumnezeu. Ideea îndumnezeirii vine de la Şarpe, care a zis: „veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3)

Expresia filocalică este frumoasă, dacă o luăm în sens poetic, dar realist vorbind şi biblic, este nulă, este o imposibilitate. Natura divină nu se poate căpăta. Dumnezeu are o natură fără început şi fără sfârşit, atotputernică şi dincolo de orice cuget omenesc. Omul nu poate fi transformat într-o fiinţă fără început şi atotputernică, de moment ce el este o creatură, care are început şi puteri limitate. Altfel spus, Dumnezeu Însuşi nu poate crea un alt Dumnezeu. Christos şi Duhul SFânt sunt una cu Tatăl din veşnicii, fără început. Ei nu sunt fiinţe derivate sau îndumnezeite.

De acord cu ce spune Talasie, pentru că prin Christos, Dumnezeu a coborât pe pământ (la fel s-ar putea spune şi prin Biserică, dar numai în sens spiritual, adică prin acei adevăraţi credincioşi care sunt cu adevărat trupul lui Christos; instituţiile moştenesc destule şi de la Scaraoţki şi sunt în esenţă omeneşti). De asemenea, credinciosul identificându-Se cu Christoszul înviat şi înălţat, trăieşte „în cer”, este cetăţean al cerului (Ef 1:3; 2:6).