mai 2022
D L Ma Mi J V S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
111
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Home/Articole/PROFESIONAL/Vechiul sit TornaFratre/Legea care ne îndreptăţeşte (?)

Legea care ne îndreptăţeşte (?)

 

Răspuns: Afirmaţia lui Pavel din Rom 2:13 este evitată de mulţi evanghelici. Aceştia au construit o doctrină a „numai-justificării numai prin credinţă”, pe selecţiuni din scrierile polemice ale apostolului, dar nu ţin seama de afirmaţiile altor autori inspiraţi ai Bibliei, nici de Pavel luat în întregime.

Afirmaţia lui Pavel este bine scrisă şi corect tradusă (se poate verifica după oricare versiune): οὐ γὰρ οἱ ἀκροαταὶ νόμου δίκαιοι παρὰ τῷ θεῷ, ἀλλ᾽ οἱ ποιηταὶ νόμου δικαιωθήσονται. „Fiindcă nu auzitorii Legii vor fi drepţi (corecţi, nevinovaţi) înaintea lui Dumnezeu, ci înfăptuitorii Legii vor fi îndreptăţiţi (socotiţi drepţi, declaraţi nevinovaţi).”

Legea din acest text este aceeaşi aproape peste tot în NT. Nicăieri nu se face o distincţie explicit între legea morală, legea ceremonială, etc. Distincţie facem noi pentru scopuri didactice, după anumite modele sistematice tradiţionale. În teologia biblică însă nu există aceste categorii. Legea (Tôrā, gr. νόμος) era o denumire generală a religiei date de Dumnezeu prin Moise, iar Pentateucul („cele cinci cărţi” ale lui Moise) poartă în mod natural, la evrei, încă din antichitate aceeaşi denumire, deoarece el conţine toate descoperirile si instrucţiunile date de Dumnezeu prin Moise: fie morale, fie ceremoniale, juridice, sanitare, civile etc., precum şi principiile credinţei, ale cunoaşterii de Dumnezeu, şi promisiunile lui Dumnezeu.

În perioada greco-romană, sub influenţa farizaismului, evreii au dezvoltat o concepţie mai cuprinzătoare despre Lege, considerând că Moise a transmis de la Dumnezeu nu doar legi scrise, ci şi legi orale, care sunt la fel de sfinte şi obligatorii ca cele scrise. Cu sau fără această înţelegere lărgită a Legii, pentru evreu, noţiunea era echivalentă cu aceea de religie iudaică, dreapta credinţă, etc. Sensul de Pentateuc (pentru Lege) este foarte frecvent în Biblie, dar e bine de ştiut că, pe vremea apostolilor, referirea la Lege era referire la Biblie (1Cor 14:21 „în Lege

[Is 28:11-12] este scris”).

În textul citat din Romani 2, Legea se referă probabil la Biblie, în general, la toată descoperirea divină. Dacă observi contextul (v. 12-15), Legea se referă aici la ceea ce face diferenţa dintre evrei şi neevrei: descoperirea divină, revelaţia. Unii au primit o revelaţie specială (în scris = scripturile), alţii nu au primit o asemenea revelaţie (deşi fiecare popor avea „legea”/religia lui), dar au primit o revelaţie subiectivă în conştiinţă, după care vor fi judecaţi. Fiecare va fi judecat în măsura cunoştinţei care i s-a dat.

Împlinirea Legii, în acest sens, nu presupune executarea fiecărei dispoziţii legale care fusese dată lui Israel. Toată Legea (Pentateucul / VT) trebuie luată în mod serios, avem nevoie de educaţia şi disciplina ei, de instrucţiunile ei, de teologia ei şi de multe altele. Se exclud din obligaţia noastră religioasă doar acele porunci care au fost împlinite prin Jertfa şi Preoţia lui Iisus (legi ceremoniale, ritualuri care depind de templu, calendar ritual, etc.), care făceau distincţie între evrei şi neevrei (circumcizia etc.) sau care depindeau de existenţa statului teocratic israelit (legi ale justiţiei de stat), deoarece Christos nu a întemeiat un stat al Lui pe pământ înainte de a doua venire. Chiar dacă unele reguli sunt mai dificil de explicat, toate au sens şi merită studiul şi respectul nostru. Iar dacă nu ţin de naţionalitatea, liturgica, ceremonialul, calendarul sau statul mozaic, ci au aplicabilitate actuală, suntem datori să le respectăm.

Afirmaţia lui Pavel nu este singulară, ea are mai multe paralele biblice

„Nu oricine Îmi zice ’Doamne, Doamne!’ va intra în împărăţia cerului, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în cer…. De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stîncă…. Însă ori şi cine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip” (Mt 7:22.24.26).

„Dar El, drept răspuns, a zis: ’Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, şi-l împlinesc.” (Lc 8:21)

„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Căci dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa într-o oglindă şi, dupăce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. Dar cine îşi va adânci privirile în Legea cea desăvârşită, Legea libertăţii, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.” (Iac 1:22-25)

„Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în sine. „…. Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zădarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el, oare, îndreptăţit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi, că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită…. Vedeţi dar că omul este îndreptăţit prin fapte, şi nu numai prin credinţă. (Iac 2:14.17.20-22.24).

„Ferice ….de cei ce ascultă cuvintele acestei profeţii şi păzesc lucrurile scrise în ea…” (Ap 1:3)

„Ei vin cu grămada la tine, stau înaintea ta ca popor al Meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc. Cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă tot după poftele lor” (Ez 33:31).

Ce anume deranjează în această ecuaţie? Credinţa populară în mediile protestante pune accentul pe aspectul credal, subiectiv si interior al credinţei, în special pe acceptarea jertfei ispăşitoare a lui Iisus, ca singură cale a mântuirii. Biblia arată într-adevăr, că din punct de vedere al temeiului legal, obiectiv, nu există o altă cale de mântuire, şi că nimeni n-a fost vreodată mântuit pe alte căi. Totuşi, chiar în contextul din Romani 2, Pavel arată că dacă toţi cei mântuiţi sunt mântuiţi prin Christos, aceasta nu înseamnă că sunt mântuiţi prin cristologie, fiindcă vor fi salvaţi unii care n-au avut niciodată cunoaşterea de Dumnezeu corectă. Exemplele clasice de credinţă, citate de Pavel (Avraam etc.), a se vedea în special cele din Evrei 11, arată că credinţa acceptată de Dumnezeu este acea încredere în Dumnezeu şi credincioşie manifestată prin ascultarea de Cuvântul Lui – Cuvânt care este şi poruncă şi făgăduinţă. „Prin credinţă X a făcut” – este formula clasică din Evrei 11, arătându-ne astfel că credinţa care ne îndreptăţeşte este aceea care se exprimă (se dovedeşte) prin fapte.

Nu există excepţii de la această regulă. Chiar şi în cazul tâlharului pocăit, credinţa care l-a mântuit s-a exprimat prin singura faptă posibilă, prin vorbire. Mâinile şi picioarele îi erau ţintuite, şi Dumnezeu nu l-a cruţat ca să-l facă apostol, ci i-a dat ceea ce merita după Lege. Dar gura era liberă. Şi cu toate că vorbirea cerea un efort extrem de dureros (nevoia sprijinirii în mâini, pentru a respira), el L-a numit pe Iisus DOMN, şi I-a recunoscut dreptul de împărat şi împărăţia Lui, când nici chiar maica Domnului, care era acolo, nu mai avea curaj şi orientare spirituală. Cuvintele tâlharului au fost pentru Iisus ca un pahar de apă rece, ca o garanţie că jertfa Lui nu era zădarnică. Aceste cuvinte L-au ajutat pe Iisus să înfrunte grozăvia despărţirii de Dumnezeu. Să nu se mai spună deci că tâlharul a fost o excepţie. Toţi oamenii sunt mântuiţi ca şi tâlharul, pe temeiul meritelor lui Iisus. Dar mântuirea nu este doar iertare, ci şi curăţire de păcat, salvare de sub stăpânirea păcatului. Cine doreşte numai iertare (îndreptăţire), nu şi vindecare de păcat, este nesincer şi nu va primi nimic. Mântuirea este un pachet complet al darului ceresc, care trebuie acceptat prin credinţă. Orice acceptare selectivă pune în pericol statutul sufletului.

În ce priveşte ordinea experienţei, nu se poate spune că înfăptuirea trebuie să vină la mai mult timp după credinţă/auzire (de fapt, credinţa vine din auzirea Cuvântului şi se împlineşte în faptă, dacă este din dragoste). Pentru cel care are o credinţă autentică, înfăptuirea este imediată. Chiar dacă înfăptuirea nu este perfectă (a se vedea faptele celor din Evrei 11), Dumnezeu acceptă faptele datorită motivaţiei lor (credinţă + iubire), nu datorită unei perfecţiuni idealiste. Aceste fapte se deosebesc de faptele merituoase din teologia iudaică (sau şi a unor creştini), aşa numitele „fapte ale Legii” – executarea legalistă, cu caracter exterior, a cerinţelor întregii Legi mozaice, sau a unei părţi minime din ea (circumcizie, ceva sărbători etc.), ca să ai meritul de a fi israelit, înainte de a fi creştin…

Când un păcătos vine la Christos, el este acceptat aşa cum este, dacă acceptă condiţiile puse de Dumnezeu: credinţa în jertfa mântuitoare a lui Christos, care implică şi dorinţa de a fi vindecat de păcat şi ascultarea de poruncile şi făgăduinţele lui Dumnezeu. Nici un păcătos care a urmărit doar iertare (mântuire de vină) nu a fost iertat cu adevărat vreodată. Pocăinţa implică părere de rău, regret, căinţă, şi un adevărat regret nu poate fi în inima aceluia care doreşte să scape, nu de păcat, ci de pedeapsa pentru păcat.

Îndreptăţirea are mai multe faze/aspecte:

1. legală şi corporativă (la Cruce):

Rom 4:25 …Care a fost dat [la moarte] din cauza greşelilor noastre şi a înviat din cauză că [astfel] Dumnezeu ne¬a înreptăţit.

Rom 5:8 Dar Dumnezeu Îşi arată iubirea faţă de noi prin aceea că, pe când încă eram păcătoşi, Christos a murit pentru noi..

2. nominală şi condiţionată (cu ocazia pocăinţei):

In 3:7.16: Nu te mira că ţi¬am zis: ,,Trebuie să vă naşteţi din nou…. Într¬adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentruca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

1 Cor 6:11: Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Iisus Christos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.

Tit 3:5: El ne¬a mântuit, nu din cauza faptelor noastre meritorii, ci din mila Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfânt…

3. repetabilă/ sporită şi condiţionată (iertare de 70 x 7)

1 In 1:9¬10 Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n¬am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.
Ap 7:14b ,,Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi¬au spălat hainele, şi le¬au albit în sângele Mielului.“
Ap 22:14: „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!”
Gal 2:17¬18: „Dar dacă, în timp ce căutăm să fim îndreptăţiţi în Christos, noi înşine am fi găsiţi păcătoşi, este oare Christos un slujitor al păcatului? Nicidecum!”

4. finală/definitivă şi condiţionată (la Judecata premilenială):

Ap 3:5: „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu¬i voi şterge nicidecum numele din Cartea Vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (Cei care nu vor birui, vor avea iertarea revocată, cf. Mt 18:27-32-34: „Stăpânul robului acestuia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria….. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta, şi i-a zis: ’Rob rău! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine? Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.”)
Ap 6:11: „Fiecăruia din ei i s¬a dat o haină albă [după moarte, cf. Ev 9:27], şi li s¬a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.”

Aceasta nu înseamnă că păcătosul îndreptăţit este socotit încă vinovat până la Judecată. El este cu adevărat iertat, îndreptăţit, ca şi cum n¬ar fi păcătuit niciodată şi creditat pentru viitor; totuşi, îndreptăţirea aceasta este condiţionată, provizorie, şi se poate pierde prin cădere. Când Dumnezeu iartă, oferă credit şi energii pentru o viaţă nouă, nepăcătoasă, o dreptate activă pe care, poţi s¬o accepţi şi să fii, prin aceasta îndreptăţit la judecată, fie s¬o refuzi şi să te amăgeşti doar cu ideea harului iertător, batjocorind astfel Crucea lui Christos. Judecata finală dă sentinţa definitivă. Dumnezeu ne face la fel de nevinovaţi ca îngerii, atunci când ne pocăim, dar pentru că mulţi îngeri au căzut, nu putem decât să credem şi să sperăm, cu bucurie, şi totodată să ne ducem la capăt mântuirea cu frică şi cutremur, între Deja şi Nu încă, până în ziua când vom vedea faţa Lui.

Expresia „socotit neprihănit” este specifică lui Cornilescu. Aşa traduce el expresiile greceşti care au sensul de îndreptăţit, justificat, declarat nevinovat. Se referă la actul juridic (legal, forensic) al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, termenul „neprihănit” este preferinţa lui Cornilescu pentru noţiunea de nevinovat, drept, corect, care trăieşte în acord cu voia lui Dumnezeu. Această noţiune se poate referi atât la starea morală a credinciosului, cât şi la starea lui înaintea judecăţii divine. DE REGULĂ BIBLIA NU FOLOSEŞTE UN LIMBAJ TEHNIC (CONSACRAT), ci unul popular. Aceeaşi noţiune este intenţionată prin cuvinte diverse, şi adesea diverse idei sunt transmise prin acelaşi cuvânt. Nu doar traducerile au acest handicap, ci şi originalul.

Este adevărat că adesea, evanghelicii întreabă, cu gravitate: „Există cineva, în afară de Iisus, care să fi implinit Legea?” Răspunsul Bibliei este categoric că Iisus a fost unic în toate, dar în acelaşi timp, Biblia arată clar că, pentru toate scopurile practice, în ce priveşte judecata lui Dumnezeu, au existat mulţi asemenea oameni. Întrebarea nu este dacă a repetat cineva identic experienţa irepetabilă a sfinţeniei lui Iisus, sau dacă este cineva care n-a păcătuit niciodată şi nu are nevoie de mântuitor. Ci întrebarea este dacă omul este dispus să asculte de Dumnezeu, în măsura în care Dumnezeu i-a descoperit voia Lui, în măsura puterii care i s-a oferit, în situaţiile practice în care a fost pus în viaţă; dacă credinţa cu care se laudă l-a mânat la fapte, la ascultare, la păzirea poruncilor lui Dumnezeu. În acest sens, au existat şi există mulţi oameni drepţi, aşa cum îi caracterizează Psalm 1 şi multe alte pasaje biblice:

Mt 23:35: „tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, dela sângele dreptului Abel…” Ev 11:4: „Abel… a căpătat mărturia că este drept (neprihănit), fiindcă Dumnezeu a primit darurile lui.” 1In 3:12: „…Pentrucă faptele lui [Cain] erau rele, iar ale fratelui său erau drepte (neprihănite).”

Gen 6:9: „Noe era un om drept şi fără reproş (desăvârşit) între cei din vremea lui. Noe umbla cu Dumnezeu.”

2Pt 2:7-8: „şi dacă a salvat El pe dreptul (neprihănitul) Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acelor stricaţi… (fiindcă acest om drept, care locuia în mijlocul lor, îşi chinuia zilnic sufletul lui drept/neprihănit, din cauza celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite).”

Mt 1:19: „Iosif, bărbatul ei, era un om drept, şi nu voia s-o expună ruşinii publice.”

Mt 5:10: „Ferice de cei persecutaţi din pricina neprihănirii, pentru că a lor este împărăţia cerească!” [O „neprihănire” pentru care eşti persecutat, nu este doar o stare legală”]

Mt 5:20: „Eu vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, în nici un caz nu veţi intra în împărăţia cerească!”

Lc 1:6: „Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, trăind în mod ireproşabil după toate poruncile şi regulile Domnului.”

Iac 2:25: „De asemenea, prostituata Rahav, n-a fost ea îndreptăţită prin fapte, când a găzduit pe cercetaşii evrei şi i-a scos afară pe altă cale?”

Ps 32:11: „Drepţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă! Strigaţi de bucurie, toţi cei neprihăniţi cu inima!” Ps 33:1: „Drepţilor, bucuraţi-vă în Domnul! Celor neprihăniţi le stă bine cântarea de laudă.”

Ps 119:7: „Te voi lăuda cu inimă neprihănită, cînd voi învăţa legile dreptăţii Tale.” Ps 119:40: „Iată, doresc să împlinesc poruncile Tale: fă-mă să trăiesc în neprihănirea cerută de Tine!”

Rom 6:13: „….daţi lui Dumnezeu membrele şi organele voastre, ca pe nişte instrumente ale dreptei trăiri (neprihănirii).”

Rom 6:16 „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, […] fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?”

Rom 6:18: „…Şi prin chiar faptul că aţi fost eliberaţi de stăpânirea păcatului, v-aţi făcut sclavi ai dreptei trăiri (neprihănirii).”

2Cor 9:9.10: „după cum este scris: ’A împrăştiat, a dat săracilor, dreptatea (neprihănirea) lui rămâne în veac ’. [….] să crească roadele dreptăţii (neprihănirii) voastre.”

Ef 4:24: „…şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o dreptate (neprihănire) şi sfinţenie pe care o dă adevărul.”

2Tim 3:16: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în dreptate (neprihănire)…”

1Pt 4:18 „Şi dacă cel drept (neprihănit) scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?”

2Pt 2:21: „Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii (neprihănirii), decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă dela porunca sfântă, care le fusese dată.”

1In 2:29: „Dacă ştiţi că El este drept (neprihănit), să ştiţi că, de asemenea, oricine trăieşte în dreptate (neprihănire) este născut din El.”

1In 3:7: „Copilaşi, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în dreptate (neprihănire) este drept, aşa cum El însuşi [Christos] este drept.”

1In 3:10: „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este dela Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.”

Ap 22:11: „Cine este drept (neprihănit) să fie drept şi mai departe”…

Însă drepţii (neprihăniţii) din Biblie pot fi şi drepţi falşi, pe care Dumnezeu nu-i acceptă (Mt 5:20; 6:1; 9:13;23:28 25:37; Ez 21:4).

Dreapta trăire (neprihănirea) pe care o aşteaptă Dumnezeu de la noi nu este o stare de „nepăcătoşenie”, de perfecţiune absolută, care nu are nevoie de mântuitor. Noi trebuie să acceptăm definiţia pe care o dă Dumnezeu şi calea pe care El a trasat-o. Ascultarea de voia lui Dumnezeu, prin credinţă, din dragoste, „umblarea cu Dumnezeu”, „rămânerea în Christos”, este o viaţă posibilă. Desăvârşirea cerută de Dumnezeu este posibilă, pentru că este cerută de El (Mt 5:44-48; 1In 2:5; 1In 4:12.17-18).

În Romani 2, Pavel foloseşte cuvintele în sensul cel mai normal. Nu este vorba de un limbaj codificat, nu ironizează conceptul fariseic al „neprihănirii prin faptele Legii”. O asemenea presupunere nu are nici o greutate, fiindcă este destul să citeşti întregul context şi să observi că afirmaţia este foarte serioasă şi pozitivă: „cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi îndreptăţiţi”. În lumina exemplelor multiple de mai sus, cred că poţi recunoaşte că este corectă, în mod literal (dar şi în mod realist, nu idealist-mistic). Controlul Spiritului Sfânt în viaţa noastră poate explica totul.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.