– Nici nu m-ai lăsat să spun…
– Nu vreau să intru nicăieri!
– Dacă vrei să intri in Istoria Literaturii…
– Chiar că nu vreau, cu nici un chip!
– Trebuie să scrii poezie albă.
– Albă?
– Da, aia e singura poezie, restul nu e poezie.
– Serios? Albă? Cât de albă? albă ca zăpada? fără pitici?
– Albă şi gata.
– Adică … nimic?
– Da, ceva care să fie nimic. Fără rimă. S-o pună cititorul dacă vrea.
– Şi fără ritm şi fără nimic, doar metafore. Poezia e metaforă. Ce te miri? N-ai auzit de metaforă?
– Am auzit, dar nu ştiu la care te referi, metaforă FIGURĂ sau metaforă CATAHREZĂ, sau poate METALEPSĂ că tot cu M începe.
– Ţi-am spus că nimic altceva.
– Nici SINECDOCĂ? Nici SILEPSĂ? Nici LITOTĂ? Măcar o LITOTĂ! Îmi place minimalizarea, ştii… ea duce la nimic, la alb.
– Am zis nimic altceva decât METAFORĂ
– O PRETERIŢIE, o HIPOTIPOZĂ?
– Mă oboseşti. Nu intri în Istoria Literaturii cu prostii d’astea.
– Atunci… un EBRAISM, ca Solomon, Cântarea Cântărilor, Deşertăciunea deşertăciunilor, Solomon a fost un poet mare.
– N-a fost. El a fost versificator. Poezia s-a născut câţiva ani în urmă, în timpul nostru modern.
– Aşa târziu? Deci încă nu zice nici mamă, nici tată, doar îngăimă câte ceva neînţeles. Bietul Solomon n-a apucat-o. Şi aceasta este o deşertăciune. Nu a deşertăciunilor, ca să nu fie ebraism, dar o deşertăciune tot este.
– Nu mă interesează ce e, să fie METAFORĂ.
– Chiar nimic altceva? Măcar o ENALAGĂ. Dicţionarul Academiei zice că ENALAGA nu există, e nimic, e o eroare literară, deci e ceva ce nu e, dar mie-mi place.
– N-are importanţă ce-ţi place ţie. Poezia să fie albă.
– Adică să nu fie?…
– Ba să fie, dar să nu fie, să pară că fie… că este.
– Da, dar eu vreau o ENALAGĂ, să-ncurc prezentul cu trecutul şi singularul cu pluralul.
– Tocmai asta nu trebuie dacă vrei să intri în Istoria Literaturii.
– Lasă-mă, omule, cu Istoria asta a Literaturii. Ce zici de o EXPLETIŢIE, adică ceva de umplutură?
– Nici o umplutură!
– Vai de mine, nici nu mai îndrăznesc să-ţi zic de ZEUGMĂ, de PARANOMAZĂ, de HIPOTIPOZĂ, sau ARMONISM.
– Poezia albă n-are nevoie de ARMONISM. Ea este ARMONISMUL însuşi.
– Ce zici de o COMINAŢIE? Vreau să prevestesc o nenorocire.
– O poţi prevesti şi fără COMINAŢIE.
– Ai dreptate. Poezia albă – prevestire de nenorocire fără nici o COMINAŢIE. Doar METAFORĂ. COMINAŢIA o fi şi METAFORĂ? Oricum, te pomeneşti cu ea fără prevestire… O ultimă rugăminte, adică o DEPRECAŢIE.
– Te rog, până aici!
– Păi asta zic şi eu o rugăminte.
– În Istoria Literaturii nu se intră pe rugăminţi, ci pe „alb”. Înţelegi? Poezie albă!
– Cât de albă, fratele meu?
– De trei ori albă. Albă de tot. Albă, albă, albă! Ce e greu de înţeles?
– Şi dacă zic: albă, albă, dalbă, … nu e bine?
– Nu e bine, că dalba nu e albă.
– Şi aşa… una după alta, albă, albă, albă…
– Nu aşa, că asta e versificare, are rimă, are ritm. N-ai înţeles nimic!
– Aha, să facem din fiecare ALBĂ o strofă, fără rimă, fără ritm. Deci…
a –
lbă –
al –
bă –
alb –
ă…
– Vezi că se poate?
– Ui… ce făcui?… te pomeneşti că intru în Istoria Literaturii.
– Cu „Ui… ce făcui?” nu intri. Are rimă, are ritm.
– Ce bine! Atunci, albă, dalbă, halbă, nalbă, jalbă, salbă… melc, melc, codobelc!
– Nu vei intra în Istoria Literaturii. Eşti încăpăţânat.
– Am scăpat. Atât m-a albit că de PROSOPOGRAFĂ nici n-am mai amintit. Poate nici nu e nevoie? Poate toate sunt metafore? Figurile astea ale limbajului…
Scuză-mă, sună telefonul. Alo? Tu eşti? Felicitări pentru ce? Cum? A apărut Istoria Literaturii? Şi? Nu te cred! Eşti nebun! Aha,… e un capitol special cu cei care nu trebuie băgaţi în carte cu nici un chip şi zici că la capitolul ăsta eu sunt primul? Şi… capitolul ăsta e în carte?… în Istoria Literaturii?… Nu te cred.
Şi te suie pe buştean şi…. mănâncă Istoria Literaturii din scoarţă-n scoarţă… ba nu… şi mănâncă leuştean.. Ce-o fi aia „codobelc”? poate ceva de mândrie pentru melc,… o fi vreo figură de limbaj… şi dacă o fi tot metaforă? Cine să mai ştie?
Comentarii recente în articole