Nu știu cine a apărut primul  cu festivalul de la Emar – evreica Noga Ayali-Darshan, sau japonezul Yamada? –, dar observ că doamna Darshan a văzut în asta o cheie hermenutică pentru festivalul ebraic de Sukkot.

Festivalul mariot Zukru se celebra odată la șapte ani. Era celebrat timp de șapte zile, începând cu data de 15 (lună plină) a primei luni din an. Nu sunt lămurit când începea anul în Emar (primăvara sau toamna). În orice caz, comparația dintre Zukru și Sukkot este interesantă, deoarece evreii au (și se crede că și în antichitate aveau) un calendar cu două capete (anul religios începând primăvara și anul civil, toamna).

Numele festivalului (zukru) este dintr-o rădăcină comună semitică (a-și aduce aminte, a invoca, a pomeni). Sensul exact ar trebui căutat în eblaită sau amorită. Are formă de substantiv și cred că înseamnă „memorial” sau „comemorare” (vezi ebr. zikkaron, zéker / *zikr; ak. zikkurat „monument”, zikru „mențiune”, „rostire”, „jurământ”).

În cetatea Emar se cinsteau, cei 70 de zei ai cetății, în special zeul principal Dagan[1] și un tovarăș al său *Ninurta (sau echivalentul amorit al numelui), plus spiritele obișnuite ale strămoșilor. Se acopereau / descopereau fețele statuilor, care erau purtate în car. Dagan trecea printre sfintele pietre sikanu, care fuseseră unse; și ca peste tot, se aduceau jertfe. Pentru „cei șaptezeci de zei” ai cetății, 70 de jertfe erau oferite din partea regelui: 70 de viței și minimum 70 de miei. Dar totalul jertfelor era mult mai ridicat. În ritualul procesiunii din prima și ultima zi se aduceau în total 50 de viței și cel puțin 700 de miei, adică 43 viței și cel puțin 531 miei în total pentru prima și ultima zi, și numai 7 viței și cel mult 169 miei pentru zilele intermediare (2-6) ale festivalului.

Evreii aveau (au) un festival în prima lună, timp de 1+7 zile, și unul în luna a șaptea (toamna, începutul anului civil) timp de 8 zile. Cel de primăvară debuta cu data de 14, dar festivalul propriu-zis dura 7 zile, întrucât sabatele rituale erau pe datele de 15 și 21 (de seara până seara). Cel de toamnă debuta cu data de 15 și dura 8 zile, iar sabatele rituale erau în datele de 15 și 22.

Ritualul ebraic al celor două festivaluri menționate era mult diferit, iar jertfele mult mai puține. La festivalul de Pásaḫ (în luna I), se aduceau jertfe în fiecare din cele șapte zile (15-21 Abib/Nisan) astfel: un holocaust din 2 viței, 1 berbec și 7 miei (plus anumite ofrande care constau în făină de lux frământată cu untdelemn, în cantități specificate exact pentru fiecare victimă) și un țap ca jertfă pentru păcat. În total, 14 viței, 7 berbeci, 7×7 miei și 7 țapi (plus ofrandele nesîngeroase aferente).

La Sukkot se aduceau mai multe jertfe, toate fiind holocauste (arse complet). În acest caz, timp de 7 zile (între 15-22 ale lunii) se aduceau în mod descrescător 13+12+11+10+9+8+7 (=70) viței +  2 x 7 = 14 berbeci (câte doi pe zi), + 14 x 7 = 98 miei + 7 țapi (unul pe zi) ca jertfă pentru păcat. În a opta zi (pentru că Sukot are opt zile de sărbătoare, a opta fiind sabat calendaristic) se aduceau 1 vițel, 1 berbec și 7 miei, plus țapul ca jertfă pentru păcat. Pe lângă aceste jertfe erau ofrandele specificate, din cereale și vin, pentru fiecare victimă în parte, în fiecare zi. Instrucțiunile acestea se găsesc în Numeri 28-29.       

Tora accentuează că jertfele și ofrandele speciale de sărbători se aduceau „în afară de holocaustul tamid (regulat. neîntrerupt, zilnic)”, care era ritualul normativ pentru fiecare zi (un miel dimineața și unul seara, plus ofrandele și libațiile specifice, iar în zilele de sâmbătă se aduceau încă doi miei ca holocaust, dimineața și seara, cu ofrandele nesângeroase aferente).

Nu cred că festivalul ebraic de Sukkot ar fi fost un împrumut cultural, dar comparațiile merită făcute. Cred că sunt semnificative, atât asemănările, cât și deosebirile între ritualul din Emar și cel din Ierusalim. Există oarecare asemănări între cultura ebraică și cultura popoarelor Orientului Apropiat Antic, de la ritualul circumciziei (Ier 9:25-26), până la legislația mozaică și la sistemul sanctuarului cu preoția, jertfele, ritualurile și sărbătorile. Toate merită considerate.

Sistemul Torei a fost dat de Dumnezeu prin Moise. Nu este un simplu împrumut cultural sau adaptare realizată de evrei. Dar dacă prin aceste ritualuri Dumnezeu a dorit să comunice anumite mesaje spirituale lui Israel și lumii, era de așteptat ca Yahwé să-Și adapteze limbajul la limbajul cultural al antichității. De aceea, era important să existe asemănări de ritual, precum și deosebiri semnificative. Ambele aspecte comunicau, vorbeau oamenilor pe înțelesul lor.

În ce privește ideea de jertfe și ofrande, Biblia ne arată că această idee era prezentă la strămoșii omenirii, în familia lui Adam și a lui Noe. Prin urmare, era de așteptat să supraviețuiască în tradițiile religioase ale popoarelor. Lumea a părăsit pe Dumnezeul adevărat (care nu a fost pe gustul popular nici în Israel) și a alunecat în politeism, magie, idolatrie și superstiție.

Jertfele și ofrandele în sine, preoția, tămâierea, templele, datele calendaristice și numerologia pot avea elemente comune, dar interpretarea poate fi diferită. De exemplu, la evrei, ziua a șaptea a ciclului săptămânal biblic este un memorial sacru, zi de repaus complet, cu caracter religios și social (era interzis să-ți mâni la treabă slugile, familia, sau să angajezi un străin!). Dar la babilonieni, ciclul de șapte zile era lunar, se reseta la fiecare lună nouă, iar zilele de 7, 14, 21, 18 ale lunii erau nefaste (cu ghinion). Pură superstiție. Cât despre odihnă, asta nu era pentru muncitori! Deosebirile sunt mai importante decât asemănările.

Dacă mă întreb ce anume comunica fiecare element ritual (sacrificial, numerologic, dramatic etc.), lucrurile sunt mai dificile, pentru că Biblia nu este explicită de la bun început. Există multe interpretări interesante, speculative (iudaice, istorico-critice) sau revelaționiste (creștine: NT), dar toate sunt limitate, așa încât este destul câmp de studiu aici. Nu există consens științific.

Singurele asemănări reale între ritualul amoriților din Emar și ritualul specificat de Moise par să fie:

1. datarea și durata festivalurilor pe care le comparăm și
2. obsesia numărului 7 și a multiplilor lui.

La evrei însă avem o singură Divinitate (legitimă), cu pretenții universale, exclusive și absolute, nu un panteon cu 70 de zei zonali, specializați și sincretici. Spiritele nu au niciun loc în cult; dimpotrivă, preocuparea cu spiritele este interzisă sub amenințarea pedepsei capitale, ca și invocarea altor zei sau confecționarea de statui și fetișuri. Dumnezeu lui Israel nu acceptă să fie întruchipat într-o statuie purtată în procesiune, descoperit sau acoperit și nu vrea să fie plimbat cu carul. Este unic, nevăzut, nimeni nu are acces în imediata prezență a Lui, iar dacă I se mută locuința, tronul Lui este purtat pe umeri preoțești. Jertfele care trebuie să I se aducă sunt specificate în detalii cantitative și calitative. Toate acestea transmit mesaje pe care noi nu le mai înțelegem astăzi. Sau nu vrem.

În orice caz, dacă numărul de 70 de viței la Sukkot este aproape o banalitate, descreșterea numărului, de la 13 la 7, timp de șapte zile și apoi scăderea bruscă la minimum (1 vițel) în ziua a opta este un aspect mult mai interesant. Sukkot era ultima sărbătoare din an și aceasta spune ceva. Trebuie să fi fost o prefigurare, așa cum era și Paștele (Ev 10:1). Sistemul jertfelor pare să indice că va apune în cele din urmă, că jertfele se vor reduce la zero. Ezechiel, în exil, prevede pentru Sukkot doar 7 viței de fiecare zi, după noile instrucțiuni pentru Paște (Ez 45:25, cf. v. 21-24).

[1] Dagan era un zeu arhaic sirian al fertilității, cinstit în Ebla, Mari, Emar, Ugarit și Canaan, inclusiv în cetățile Filistiei (Dagon). Era considerat tatăl lui Baal („stăpân”) și era cunoscut până în sudul Mesopotamiei. În ebraică și ugarită dagan înseamnă „grâne”, „cereale”, sau chiar „pâine” / „hrană” (mană: Ps 78:24 dagan šamaim, cf. Ps 105:40 léḫem šamaim). Evreii apostați nu recunoșteau că cerealele (dagan) vin de la Yahwé, ci atribuiau lui Baal această binefacere (Os 2:8).