Frumosul

Aşa cum l-au numit străbunii latini, formosus este un atribut al formei, al imaginii, o armonie neînţeleasă a liniilor şi culorii obiectului văzut. Este o categorie aproape mistică, sub priviri care „nu strivesc corola de minuni a lumii”, ori şi mai puţin, o atracţie instinctivă. Dacă urâtul este definit româneşte în mod foarte subiectiv şi visceral, – tot etimologic vorbind, ca participiu al verbului a urî, – adică neplăcut, nesuferit, înseamnă că formosul a început să însemne, cu timpul (încă în latina clasică, apoi în limbile derivate) ceea ce place simţurilor, şi, cu precădere ce place ochilor.

La acest nivel primitiv, de care, totuşi, înţelepciunea nu trebuie să se disocieze, nu facem nici o distincţie între frumuseţea unui apus de soare, frumuseţea unei creaţii artistice şi frumuseţea unui gest de politeţe. O anumită fată, o anumită poezie şi o anumită purtare sunt, toate, frumoase. În mintea omului simplu, cele trei frumosuri – natural, estetic şi moral – se confundă parcă.

Numai realităţile vieţii ne fac să înţelegem că există diferenţă, uneori chiar opoziţie totală, între un chip frumos şi o faptă frumoasă. Numai în poveşti, feţi-frumoşii şi zânele trebuie să fie, pe cât de frumoşi, pe atât de buni şi norocoşi, în timp ce alte personaje, cum ar fi Muma Pădurii şi Zmeul, dacă sunt rele, trebuie să fie şi urâte. În lumea reală însă, frumuseţea fizică sau estetică sunt în stare să absoarbă orice urâţenie morală, „sfinţind-o” pentru gustul adepţilor cultului formei. (Şi, până la urmă, ce este idolatria, dacă nu cultul formelor în dauna fondului ? Nu degeaba cuvântul „idol” < eidolos, vine de la eidos = formă). Suntem, astfel, siliţi să facem distincţie între frumosul etic şi frumosul „formos”. La o scară infinit superioară, Domnul crucificat este un spectacol oribil, nu are „nici o frumuseţe care să ne atragă privirile”, după spusa lui Isaia (53:2). Dar rămâne frumuseţea mesajului spiritual al iubirii jertfitoare.

Evreul Tudor Vianu ne-a învăţat să mergem mai departe, să facem distincţie între frumosul natural şi frumosul estetic. Pictura unui portret, sau a unui peisaj, de exemplu, poate fi „urâtă” pentru gustul natural, necultivat, care caută în pictură desfătarea simţurilor naturale, deoarece portretul poate înfăţişa un chip urât, hidos, respingător, chiar dacă este genial din punct de vedere estetic. În acest caz, frumuseţea este dată de factori culturali, de înţelegerea mesajului artistic. În artă, urâtul şi frumosul ţin de alte criterii, nu de ceea ce izbeşte ochii şi timpanele. Şi, spre deosebire de frumosul natural, frumosul estetic se învaţă, se cultivă. Nu există gust estetic înăscut.

Şi dacă amintim de învăţ şi cultură, acestea înseamnă oarecare efort intelectual şi sufletesc, adică exact ceea ce spiritului barbar, primitiv, nu-i prieşte. Toţi ne naştem barbari, să fie limpede, nobleţea genetică fiind, mai mult sau mai puţin o reacţie de orgoliu. Dar în timp ce unii îşi dezvoltă simţul estetic, cultivându-se prin contact cu marea artă şi cu criteriile ei, alţii rămân să judece totul după gusturile lor naturale, sau deja pervertite, fiind prea comozi ca să înveţe şi prea mândri ca să fie învăţaţi. Acest tip de umanoid este foarte comun şi grăbit să-şi impună kitschurile de efect comercial. Dar până la urmă nu kitsch-ul este atât de detestabil, cât acel produs artistic, fie el şi „genial”, al unui „spirit” vulgarizant, care sfidează tot ceea ce spiritele nobile ale acestei lumi au creat până acum.

Teroriştii revoluţiei muzicale

Nu voi aduce în discuţie toate artele aici, voi vorbi puţin despre arta sunetelor. Există în muzica modernă, sub influenţa unui barbarism afro-american, o largă producţie de artefacte sonore în care predomină o anumită îmbinare a ritmului sadic cu melosul hormonal până la isterizare colectivă, în care tinerii îşi găsesc refugiul. Este vorba de combinaţia dintre primitivismul natural şi snobismul pur – mai pe româneşte, prostie curată, dar foarte poluantă. Aproape că nu mai contează caracterul şi calitatea textului, atunci când există, deoarece în această orgie electronică, muzica face textul.

„Spinii şi pălămida” venite din blestemul Genezei, dudăul mârlănesc şi laurul porcesc nu sunt plante de cultură. Dar sălbăticiunile sunt mai îndrăzneţe, mai virile, mai rezistente decât frumuseţile pe care le cultivăm cu grijă şi sacrificiu. Muzica vulgară se adresează unor simţuri instinctuale, subumane, pentru că ritmurile ei îndrăcite şi vocile ei – languroase, lascive, sau, dimpotrivă, isterizate, paroxistice, ca răgetele unui animal în călduri, sau în groazele morţii, repetând obsesiv un anumit motiv muzical, – se adresează cu putere subconştientului senzual, carnal, de aceea ea place, adică este simţită ca fiind „frumoasă”.

Deşi cineva poate face distincţie între muzica tembelă, de culoare bulibăşească (omniprezentă ca fumul de ţigară la nunţile de cartier şi în atmosfera deja suprapoluată a străzilor bucureştene) şi muzica de un satanism mai occidental, mai „metalic” (cum sunt genurile rock, rap, and what the hell are their names, mai inteligente, dar mai drăceşti decât năsulia de mahala), în ultimă analiză este vorba de acelaşi fenomen de prostituare a esteticului. Şi se pare că există o anumită atracţie între gustul moral şi gustul estetic în lumea artei. În timp ce unii încearcă să ataşeze texte sacre unei muzici insalubre, alţii au găsit pentru acest soi de „muzică”, textele potrivite: porno sau chiar sataniste.

Muzica proastă este, mai degrabă, kinestetică decât estetică, o satisfacţie fiziologică a oaselor şi a timpanelor fudule, un sado-masochism sonor şi un drog auditiv. O poţi recunoaşte după numărul de decibeli care ucide toate vietăţile din jur. Când simţi nevoia ca ritmul ei euforic să fie cât mai accentuat şi mai convingător pentru părinţii sau vecinii de modă veche, care încă supravieţuiesc, exact aceasta este muzica proastă despre care vorbeam.

Mişto, nasol, naşpa

Când cineva îţi spune că are o casetă mişto, acest termen argotic exprimă foarte exact gustul format de muzica cea mai populară de astăzi. Dacă nu e mişto, atunci e nasol sau, mai nou, e naşpa. În limba rromani, mişto înseamnă frumos, bun, bine. Ca împrumut în română, el nu este sinonim cu acestea însă. Este un frumos aparte, după prost gustul şmecherilor de cartier sau al prinţişorilor sătui de prea mult bine. Chiar când acest mişto denumeşte un frumos autentic, natural sau estetic, termenul trădează handicapul spiritual al celui care-l foloseşte, arătând că acesta nu găseşte un superlativ mai nobil pentru a descrie emoţia trăită.

Dacă termenul mişto l-am „şutit” în mod compensativ de la rromii conlocuitori, prostul gust nu de acolo ne vine. Americanii au, pe lângă beautiful, fine, nice, good ş.a., şi un
termen foarte apropiat de miştoul rromânesc. Dicţionarul de sinonime scrie în dreptul lui mişto: bun, frumos, apetisant, chipeş, reuşit ş.a. Iar englezescul cool, care, l-a origine înseamnă răcoros, a ajuns să fie folosit cu sensul de frumos, flegmatic, „rotund”, grozav, impertinent (toate în acelaşi timp), adică… mişto. Idealul adolescentului american de astăzi este acela de a fi cool: a conduce o anumită maşină, a fuma o anumită ţigară, a se da rotund în faţa celor de o vârstă, a fi arătos, tupeist şi, înainte de toate, sexy.

Nu este nimic „cultural”, rasial sau naţionalist în această constatare, fiindcă acesta este idealul mai tuturor adolescenţilor de astăzi (care au un prezent asigurat): o maşină mişto, o gagică mişto, bani fără prejudecăţi şi tot felul de distracţii, începând şi terminând cu fanatismul pentru diverse formaţii muzicale şi sportive, dătătoare de spectacole mişto. Tinerii aceştia alienaţi nu mai trăiesc în familie, nici măcar în lume; ei trăiesc în hoardă şi cel mai trist fapt e că singura lor existenţă reală este dependenţa de grup, de unde şi snobismul muzical caracteristic.

Această „cultură” nouă a reuşit să convingă şi pe anumiţi critici de artă şi mass-media, încât snobismul se extinde până sus de tot şi a devenit o a doua natură. Nu doar scopuri comerciale se urmăresc atunci când se încurajează o asemenea artă neagră sau bălţată. Creatori de programe, redactori, organizatori, cred în această estetică vulgară, de trei parale, în această bâţâială mişto, de vreme ce o încurajează pe toate căile, în timp ce marea artă, adevărata muzică rămâne undeva în trecut, necunoscută de generaţia tânără. Iar dacă li se oferă totuşi, ei fac dovada supremă a pervertirii definitive a gustului: un gest insolent de dispreţ, ca atunci când ar afla că li s-a introdus în programă limba rusă, ori chiar gramatica română. Acest gest are şi un corespondent lexical mai nou, antonimul perfect al lui mişto. Muzica preclasică şi clasică, chiar şi muzica romantică se traduc prin termenul naşpa.

De altfel, tot ce nu convine preocupărilor juvenile exclusiv ludice şi alienante este naşpa. Naşpa este munca, bunul simţ, încrederea în sfatul părinţilor, al educatorilor, al adulţilor în general; naşpa este cultura şi nobleţea, preocupările spirituale, religioase. Naşpa este să stai singur, un ceas, cu gândurile tale proprii, adevărate, neîmprumutate. Mişto sunt distracţiile de orice fel, cât mai diverse şi mai captivante, ca să nu te plictiseşti. Iar muzica este un stupefiant permis şi permanent. Nici o activitate fizică sau intelectuală nu mai merge fără zgomotul de fond, înnebunitor al difuzoarelor. În casă, la metrou, în supermagazine, la internet-café, la frizerie, în microbuz, totul e mişto. La radio şi televizor, pe orice undă schimbi, peste tot te întâmpină, asemenea reclamelor de ţigări şi de „fete” fierbinţi, o muzică mişto ca picătura chinezească. Dacă ai cumva walkman şi căşti, poţi face abstracţie de miştoul de afară, injectându-ţi în urechi o doză mai mare de mişto la alegere, izolat de lumea naşpa din afara ta şi aiurind, cu ochii injectaţi şi cu timpanele zgâriate, în ritmurile viitorului. Care viitor?

[Ce]arta sunetelor în Biserică

Această controversă estetică s-a extins şi pe tărâm religios, din nefericire chiar în adunările evanghelice, unde liturgica tradiţională permitea deja, sau chiar încuraja o muzică mai umană, opusă imnodiei bisericilor tradiţionaliste (care se sileşte a fi serafică, tămâioasă; şi, uneori, reuşeşte). Unii ar dori ca Biserica să utilizeze şi astăzi doar anumite misse, corale şi imnuri de tip bizantin, gregorian, ori pre-preclasic, care ţin, mai degrabă, de istoria muzicii, decât de o închinare vie în spirit protestant. În timp ce acele opere liturgice nu sunt de lepădat, din punct de vedere estetic, unele având chiar un apel mistic la închinare şi reverenţă totală, nu este drept să condamnăm orice alt gen muzical ca fiind impropriu închinării. Există şi în muzica clasică, romantică sau modernă, capodopere care sunt compatibile cu sentimentul religios, dacă sentimentul nostru religios cuprinde şi bucuria debordantă, precum şi toleranţa pentru un gust diferit de al unei elite culturale minoritare. Aici ar avea loc şi cântece ritmate, „americane” sau de altă provenienţă, dacă ritmul şi melosul lor sunt justificate de text şi de contextul religios.

Trebuie să recunoaştem primejdia de a transfera simpatiile şi antipatiile noastre culturale pe plan religios, şi a declara drept lumesc, profan, ceea ce diferă de stilul educaţiei noastre. Îmi amintesc bine că am fost destul de strâmt la capitolul acesta. Chiar şi acum îmi stă pe conştiinţă atitudinea, de altfel bine intenţionată, pe care am avut-o la o nuntă, unde n-am vrut să-mi compromit prinţipurile, cântând cu vioara împreună cu ceilalţi tineri (care veniseră cu acordeon, chitară, etc.) fiindcă se cântau cântece cam ritmate… Eu cântam piese mai domoale sau de muzică simfonică. (Doar în copilărie cântasem într-un taraf, ce-i drept nu foarte entuziasmat, dar eficient). În acelaşi timp, fiind elev la o şcoală de canto pentru un an, mă chinuiam să modific textul unor cântece fiindcă erau de… dragoste (!). Acum mi se pare caraghioasă această atitudine pe care, de altfel, nu mi-a reproşat-o nimeni.

Cred că avem nevoie de mai multă înţelegere şi sensibilitate populară în chestiunea muzicii creştine. Dacă aceasta este o problemă duhovnicească, atunci se aplică şi aici, cel puţin pentru protestanţi, regula că fiecare creştin trebuie să se convingă, pe temeiul Revelaţiei, şi nu se impune de sus în jos, sau de jos în sus, ceva care răneşte inima sau gustul unei majorităţi.

Eu militez pentru muzica de orice fel care se subordonează textului şi contextului, adică mesajului logic şi cadrului (în cazul Bisericii, cadrul sacru, într-un sens al sacrului mai coborât pe pământ şi nu intangibil şi insensibil). Dacă însă ar fi ca tendinţele lumeşti, drăceşti, prezente şi în muzică în unele locuri, să predomine şi să sufoce valorile incomparabile ale trecutului, atunci mai degrabă mă întorc la lălăiala bizantină. Dacă prea mulţi sunt încântaţi de muzica teribilă, mişto, eu rămân cu nevăzătorul Bach, cu surdul Beethoven, cu falitul Haendel şi cu alţii ca aceştia, între care şi Enescu al nostru cel prea puţin cunoscut. Rămân cu naşpa.

Florin Lăiu, 14.11.2000.