septembrie 2022
D L Ma Mi J V S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
376
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Home/Articole/PROFESIONAL/Vechiul sit TornaFratre/Dacă Dumnezeu este bun, de ce a legiferat sclavia?

Dacă Dumnezeu este bun, de ce a legiferat sclavia?

Răspuns: Pasajul biblic din Ex 21:1-11 nu este un „îndemn” pentru creştini, ca să consfinţească  sclavia, ci o lege pentru statul evreu antic, care a fost constituit de Dumnezeu prin Moise şi avea o constituţie teocratică (adică autoritatea lui Dumnezeu era considerată supremă în stat). Aceste legi veneau de la Dumnezeu, dar ele nu constituiau idealul social-politic al lui Dumnezeu, ci o atitudine condescendentă, o adaptare a Lui, cu scopuri practice şi pedagogice, sau cum o spune frumos teologia ortodoxă: „cu pogorământ”.  Dumnezeu i-a luat pe oameni aşa cum erau, cu obiceiurile lor antice, care erau legale în cultura şi civilizaţia acelor timpuri. Sistemul sclavagist avea rădăcini puternice şi justificări social-economice.

Dumnezeu nu a intervenit pentru a desfiinţa acest sistem, pentru acelaşi motiv pentru care nici Iisus Christos nu a desfiinţat sistemul sclavagist sau imperialist, sau monarhic. Nici apostolii nu au decis să desfiinţeze sistemul sclavagist şi să facă din imperiu o republică creştină egalitarist-utopică. Desigur că Dumnezeu avea planuri ideale pentru Israel, dar legile din Pentateuc au fost date pe când ei erau abia ieşiţi din sclavia egipteană şi practicau la rândul lor sistemul sclavagist. Cu privire la motivele de divorţ stabilite în legea lui Moise, Iisus spunea că ele au fost făcute din cauza „împietririi inimii” poporului, adică din cauza conştiinţei insensibile (Mt 19:8; Mc 10:5-6). Se poate extinde acest principiu şi la alte legi, care deşi imperfecte în sine, erau bune pentru situaţia la care se raportau.

Să observăm şi partea favorabilă a acestor legi. Dumnezeu a considerat că este mai instructiv şi mai benefic ca, într-o primă fază, să limiteze consecinţele rele ale sclavagismului.  Să luăm pe rând versetele:

Ex 21:2-3 „Dacă vei cumpăra un rob evreu, să slujească şase ani ca rob; dar în al şaptelea, să iasă slobod, fără să plătească nimic ca despăgubire. Dacă a intrat singur, să iasă singur; dacă era însurat, să iasă şi nevastă-sa împreună cu el.”

La alte popoare, sclavia era de veci, iar eliberarea avea loc în condiţii rare, era individuală şi nu implica respectul faţă de familie. Legea lui Moise limita la 6 ani sclavia evreului care era deţinut de un stăpân evreu. Stăpânul era obligat să-l elibereze fără răscumpărare la încheierea celor 6 ani. În cazul în care evreul ajungea sclavul unui străin (neevreu), existau legi care permiteau răscumpărarea: ruda cea mai apropiată a sclavului avea drept de răscumpărare, dacă el însuşi nu se putea răscumpăra singur cu bani sau în natură (Lv 25:47-49). Preţul de răscumpărare al unui sclav nu era prea mare (50 şekeli argint

[Lv 27:3], comparabil cu preţul unei mirese [Dt 22:29], cu impozitul anual pe cap de locuitor [2Rg 15:20; Ne 5:15], cu preţul unei perechi de boi). Şase ani poate părea mult, dar se putea întâmpla ca şi un om liber să muncească chiar mai mult, pentru a-şi face un rost în viaţă – o familie (cazul Iacob).

Ex 21:4-6 „Dacă stăpînul lui i-a dat o nevastă, şi a avut fii şi fiice cu ea, nevasta şi copiii să fie ai stăpînului lui, iar el să iasă singur. Dacă robul va zice: Eu iubesc pe stăpînul meu, pe nevastă-mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies slobod, atunci stăpînul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stîlpul uşii, şi stăpînul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămînă pentru totdeauna în slujba lui.”

Această prevedere legală arată că în cazul în care stăpânul i-a dat sclavului o soţie şi un rost în viaţă, omul avea de ales între „libertate” şi familie. Sclavul care iubea mai mult libertatea, avea posibilitatea să nu se căsătorească în casa stăpânului, ca să poată pleca singur, când i se încheie perioada de slujire, sau să plece singur, dacă iubea mai mult libertatea proprie decât pe soţia şi copiii lui. Ritualul perforării urechii sclavului care-şi iubea familia şi care prefera ca, de dragul ei, să rămână în servitute pe viaţă, stă la baza frumoasei metafore din Ps 40:7, care în NT este văzută ca profeţie mesianică (cf. Ev 10:5, după varianta textuală din LXX, Ps 39:7 / GAL Ps 39:9).

Deşi sclavia nu este niciodată o situaţie de dorit, trebuie să spunem că Biblia numeşte sclavie orice stare de servitute, de muncă în condiţii de dependenţă. Cetăţeanul care lua în arendă pământ de la faraon şi prin aceasta era obligat să dea proprietarului a cincea parte din recoltă, se numea „sclav” (Gn 47:23-25). Eliezer, omul trimis în Siria ca să aducă soţie lui Isac, era sclavul lui Avraam, cumpărat cândva din Damasc. Avraam l-a încărcat cu valori, cu bijuterii, l-a dotat cu cămile, iar sclavul, în loc să plece într-o lume „liberă”, cu toate acestea şi, eventual şi cu mireasă, s-a întors la stăpânul lui.

Adevărul este că unii o duceau mai bine şi erau mai siguri ca sclavi decât ca oameni liberi. Este şi situaţia actuală a celor mai mulţi, care ne-am învăţat să prestăm munci dependente, să avem serviciu, iar când vine disponibilizarea, nu o privim deloc ca pe o eliberare.

Ultimul paragraf din pasajul la care te referi, în realitate apăra drepturile fiicelor. În antichitate, fiicele erau tratate cu discriminare negativă, aşa cum şi astăzi, în unele ţări înapoiate, fetiţele nou-născute sunt uneori abandonate, aruncate. Nu era de dorit ca un părinte să-şi vândă fiul sau fiica pentru a ieşi dintr-o încurcătură materială (2Rg 4:1), şi probabil că nu se întâmpla frecvent un asemenea caz în Israel. Legea prevedea următoarele:

Ex 21:7-11 „Dacă un om îşi va vinde fata ca roabă, ea să nu iasă cum ies robii.  Dacă nu va plăcea stăpînului ei, care o luase de nevastă, el să-i înlesnească răscumpărarea; dar nu va avea dreptul s’o vîndă unor străini, dacă nu-şi va ţinea cuvîntul.  Dacă o dă de nevastă fiului său, să se poarte cu ea după dreptul fiicelor. Dacă-i va lua o altă nevastă, nu va scădea nimic pentru cea dintîi din hrană, din îmbrăcăminte, şi din dreptul ei de soţie. Dacă nu-i face aceste trei lucruri, ea va putea ieşi, fără nicio despăgubire, fără să dea bani.”

Accentul este pus clar pe respectarea unor drepturi. O sclavă era adesea cumpărată pentru frumuseţea ei şi era luată ca soţie, chiar dacă oficial purta un alt titlu (פילגשׁ pilégheş = soţie de rang inferior). Situaţia se asemăna cu a unei fiice pe care părinţii o măritau, primind un preţ de la ginere. Legea prevedea ca să nu fie tratată ca o sclavă, ci ca o soţie, dacă a fost luată ca soţie, sau ca fiică, dacă a fost luată ca noră. Chiar dacă devenea antipatică soţului ei stăpân, acesta nu avea dreptul s-o vândă unor străini, nici să-i facă viaţa amară. În condiţiile poligamiei (care se practica pe vremea aceea), stăpânul ei nu avea dreptul s-o discrimineze negativ, în cazul în care îşi mai lua alte fete ca soţii. Mai mult, Legea afirma dreptul femeii de a-şi recăpăta libertatea, în cazul că a fost nedreptăţită.

Dacă acestea erau legi rele, atunci cei care obiectează împotriva lor să ne aducă exemple că exista o altă civilizaţie pe pământ, în care drepturile omului erau mai bine legiferate. Din nefericire, Israel nu s-a orientat în mod consecvent după Legea lui Moise, motiv pentru care profeţii au prezis dezastrul statului israelit, ceea ce s-a şi întâmplat. Regatul Ierusalimului s-a prăbuşit exact din acest motiv (Ieremia 34:8-17). Ce religie a tratat pe sclavi cu mai multă demnitate de cum a făcut-o religia ebraică? Dumnezeu a descoperit profetului Ioel planul Lui ca darul profeţiei, cea mai înaltă harismă a Spiritului Sfânt, să fie dat tuturor, inclusiv sclavilor şi sclavelor (Ioel 2:29 Versiunea greacă din care a citat Petru [FA 2:17-18], şi care reflectă o modificare ulterioară, a evitat această afirmaţie strălucită, atenuând profeţia prin introducerea sufixului pronominal în textul ebraic: „sclavii mei şi sclavele mele”). Acelaşi profet (Ioel 3:3-7) îi biciuie pe fenicienii care făceau trafic de carne vie în Mediterană, cu sclavi tineri, cumpăraţi pe nimic sau furaţi. Povestea lui Iosif s-a repetat de multe ori în antichitate, şi nu numai cu tineri evrei.

Legea lui Moise era adaptată condiţiilor social-culturale ale timpului. Nu se putea evita acest aspect. Dacă Dumnezeu ar fi dat o Lege care să nu ţină cont de realitatea sistemului sclavagist universal, El ar fi avut nevoie de îngeri din cer, sau de fulgerele de pe Sinai ca s-o implementeze, fiindcă oamenii, aşa cum observăm în Biblie, nu au fost bucuroşi să respecte Legea, nici chiar aşa cum era ea adaptată şi aplicată „cu pogorământ”. Desigur, El ar fi putut să-Şi impună voinţa, dar a preferat ca, în primă fază, să accepte sistemul sclavagist într-o formă moderată, ca un factor educativ social-economic.

Adversarii Bibliei uită să citeze din acelaşi capitol (Exod 21) Legea care apăra drepturile sclavului, care asigura sclavului libertatea, în cazul în care stăpânul îl pedepsea (prin bătaie) şi-i punea în pericol integritatea corporală. Pentru un singur dinte scos (dacă stăpânul îl plesnea peste gură), sclavul avea dreptul să plece liber (Ex 21:26-27). Nu puţini oameni liberi sunt trataţi astăzi atât de inuman, încât aş prefera să petrec şase ani din viaţă la curtea unui stăpân evreu din antichitate, decât să fiu aruncat pe drumuri, fără serviciu, fără pământ, fără casă, fără avere. Este adevărat, că sclavul neevreu nu era eliberat în mod obligatoriu în anul al şaselea. Dar prost ar fi fost să nu accepte intrarea în iudaism, care l-ar fi făcut de două ori liber. Idealul urmărit de Dumnezeu a fost manifestarea legii iubirii faţă de semeni, deci şi faţă de sclavi, şi nu în primul rând schimbarea sistemului de producţie. Adevărata libertate este aceea pe care o aduce dragostea.

Ca răspuns la ultima întrebare (De ce mai era nevoie de aceste legi, dacă se dăduseră cele 10 porunci?),  se poate observa uşor că cele zece porunci (Decalogul) exprimau principiile fundamentale ale funcţionării societăţii israelite, altfel spus: Constituţia. Dar orice stat are nevoie de o legislaţie mai detaliată, de cod civil, cod penal, etc. Dumnezeu a exprimat până şi Decalogul sub forma anumai două principii: iubirea totală faţă de Dumnezeu (Dt 6:5) şi iubirea egală faţă de semeni (Lev 19:18b). Unii creştini susţin că numai acestea sunt importante, prin urmare ce nevoie are creştinul de „cele zece” ?  Însă cele zece nu fac decât să exprime în detaliu cum aşteaptă Dumnezeu să fie iubit (primele 4 porunci, principiile eticii religioase) şi în ce fel vrea Dumnezeu să ne iubim unii pe alţii (poruncile 5-9) şi pe noi înşine (porunca a zecea). În mod asemănător, restul legislaţiei mozaice intră în detalii, aplicând principiile divine ale celor zece porunci în cazuistica timpului şi în condiţiile date.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.