FL: De ce vrei tu să fi fost evrei? Fiindcă în scenariul căutat de tine, ei sunt intruchiparea răului, a religionismului? În cartea lui Iov, însă, nu există nici un evreu în sensul obişnuit al cuvântului. Dacă folosim termenul „evreu” în sensul în care se aplica lui Avraam („evreul” / „ha’’ivrí”, adică „eberitul”, urmaş al lui Eber, vezi Gen 10), atunci şi moabiţii, amoniţii, edomiţii, madianiţii, işmaeliţii, toţi arabii de nord şi o parte din arameeni ar fi „evrei”. Dar nimeni nu foloseşte astăzi termenul în acest sens. Când zicem „evrei”, ne gandim la Israel, începând cu formarea lor ca popor în Egipt şi în special de la Moise.
Scenele din cartea Iov se petrec în Ţara Uţului, o denumire poetică a Edomului. Un oarecare Uţ a fost un strămoş al edomiţilor, urmaş al lui Esau dintr-o încuscrire cu hurriţii, foştii locuitori din muntele Seir, pe care urmasii lui Esau i-au înlocuit (Pl 4:21; Ier 25:20; 1Cr 1:35-42; Gn 36:9-28). Numele Elifaz (sau Faza’el) este specific edomit. Teman este numele unei ginţi edomite descendente din Tayman, fiul lui Eliphaz, fiul lui Esaw (Gn 36:11; Ier 49:7). Bildad este un nume intâlnit la arabi si la hurriţi, iar Şuah (strămoşul lui Bildad) este un fiu al lui Avraam din Chetura, deci un arab de nord. Ţofar nu este foarte sigur ca origine a numelui, cel mai adesea este considerat de origine arabă, iar ginta Na’ama provine dintr-un nume feminin semitic arhaic, întâlnit doar la urmaşii lui Cain, la amoniţi şi ca nume al unei cetăţi canaanite din sudul Iudeii. Elihu este un nume evreiesc obişnuit in Biblie, dar este vechi semitic, deci nu exclusiv ebraic. Barache’el este un nume semitic, prezent şi in cuneiforme, dar nu in onomastica ebraică biblică. Un clan Buz exista în ramura terahizilor, un unchi de-al Rebecii (Gen 22:21, fratele unui alt Uţ). Dar exista şi un trib nord-arabic cu acest nume (Ier 25:22), notabil în vecinătatea Edomului.
Întregul scenariu este din epoca patriarhală, acţiunea se petrece între câţiva urmaşi ai lui Avraam, dar alţii decât evreii propriu-zişi. Este o epocă patriarhală, întrucât viaţa lui Iov este incredibil de lungă (c. 200 de ani, cf. Iov 42:16). Dar este o fază patriarhală târzie, fiindcă vorbim despre urmaşi ai lui Avraam după mai multe generatii, care au format diverse ginţi şi clanuri. Evreii erau aserviţi in Egipt, în această perioadă, într-o stare nenorocită, probabil şi mânjiţi de idolatrie, ceea ce explică şi faptul că Dumnezeu nu se putea lăuda înaintea Satanei decât cu o rudă îndepărtată dintr-un neam apostat (vei găsi aici încă un subiect suculent de exploatat). Moise însuşi va găsi azil politic la nişte nord-arabi, urmaşi ai lui Avraam – madianiţii keniţi / kuşani.
CE: Florin, my old friend, Nu sunt teolog nici fiu de teolog, ci culegator de smochine de Egipt.
FL. Dragă Edi, nu are importanţă ce versiune de speologi suntem, ori dacă suntem simpli spărgători de nuci sau ronţăitori de seminţe. Smochinele de Egipt sunt bune de cules, dar vezi să nu pui in oală şi curcubeţe sălbatice – de Egipt sau de altceva, it doesn’t matter. Am inţeles eu bine, sau tu priveşti cartea lui Iov ca fiind neistorică / anistorică? Este mit / legendă, sau realitate? Nu mă refer la aspectul poetic, care desigur, este o conflaţie poetică, în scop estetic şi didactic, şi nu poate reprezenta dialogul exact al celor implicaţi. Cartea susţine că este istorie, iar tu îmi spui că este Shakespeare…, aşa de dragul unor lecţii morale. Dacă ţii seamă de datele geografice, etnologice, lingvistice, etc. menţionate atât în proză, cât şi în poezia cărţii, totul conduce la concluzia că tradiţiile iudaică şi creştină despre vechimea şi paternitatea mozaică a cărţii sunt corecte. Istoricitatea este esenţa autenticităţii până la urmă.
Este adevărat, criticii istorici preferă să desfiinţeze istoricitatea cărţii lui Iov, dar nu mă mir de criticii liberali. Teologia modernă a distrus veracitatea şi istoricitatea fiecarei cărţi biblice, probabil cu excepţia lui Amos (care este indrăgit de toţi pentru mesajele lui sociale). In rest, Pentateucul, zice-se, nu este opera lui Moise, ci o compilaţie foarte târzie, de fapt toate ar fi postexilice, cu doar ceva surse anterioare, scrise sau orale …. Iar Noul Testament ? O colecţie de zvonuri şi legende ale unei secte evreieşti, puse mai târziu în scris, într-o formă oficială. În fiecare caz, rolul lui Dumnezeu şi al adevărului istoric este practic nul, în timp ce rolul fabulosului, al ficţiunii moralizatoare şi dogmatizante este dominant.
Cam aceasta este viziunea modernă cu privire la Biblie. Ai ajuns cumva s-o impărtăşeşti si tu? Sper că nu, dar mă tem uneori, că drumul pe care mergi duce într-acolo. Eu cred în Biblie, în primul rând pentru că este adevarată istoric. Nu mă interesează prea mult Biblia ca fabulă moralistă, deoarece fabule pot găsi şi în alte surse, ba încă îmi pot fabrica propriile fabule, nu aş avea nevoie de fabulele moraliste ale unor oameni care jură că sunt inspiraţi de Dumnezeu. Pe bune ! Ce nevoie avem de dumnezeul pe care ni-l vând teologii moderni – un zeu care porunceşte sau permite să se scrie în numele lui o colecţie de cărţi de poveşti (1Tim 4:7; Tit 1:14) , sau de inspiraţie strict poetică, dându-le drept fapte reale, istorice, numai pentru a moraliza? Nu s-ar putea moraliza oare şi prin spunerea adevarului?
Dacă Moise a fost un Shakespeare, cum zici tu, atunci nu doar Iov a fost un Hamlet, ci şi Iisus Christos, la care ştiu că ţii (deşi, nici în acest caz nu ai dovezi istorice în afara Evangheliilor). Dacă nu rămânem la principiul că Biblia, cartea lui Dumnezeu, exprimă adevărul (şi că nu există confuzie între istoria ei şi legendă (deşi sursele istorice pot conţine unele inexactităţi), mergem in derivă.
Unde am auzit eu de cămile în epoca bronzului ? Sincer mă supără faptul că, atunci când apare un conflict între Biblie şi părerile comunităţii ştiinţifice, tu care eşti pastor, iei partea „ştiinţei”, chiar şi când ea nu se bazează decât pe argumente e silentio, de genul: in straturile arheologice mai bronzate (w,x,y…) nu s-au găsit oase de cămilă.
Din tot ce a existat în „epoca bronzului”, foarte puţin a rămas ca evidenţă materială. Iar din tot ce a rămas, încă mai puţin a fost excavat şi cercetat. De ce să papagalicesc eu argumentele celor care nu au nici un respect pentru Biblie, ca sursă istorică, şi să nu accept, mai degrabă, ceea ce spun cele mai vechi cărţi ale Bibliei, şi anume, că existau cămile în Orientul Apropiat, încă din timpul intrării lui Avram in Egipt (Gn 12:16)? Pentateucul şi Iov menţioneaza cămila de 31 ori, dintre care 25 cazuri sunt numai în Geneza – în saga patriarhilor. A scoate cămila din toate astea, este ca şi scoaterea neghinei din pildă: odata cu „eroarea”, i-ai scos şi sufletul…
Pe de altă parte, nu ştiu când se încheie în mintea ta epoca bronzului, însă acolo unde sunt hittiţi, deja există unelte de fier. Epocile clasice, de piatră, bronz şi fier, au fost mai degrabă paralele, şi mai putin succesive (vezi Gordon Childe, De la preistorie la istorie ). Bronzul a fost pentru bogaţi şi piatra pentru săraci, iar fierul era cunoscut dintotdeauna ca minereu, cu excepţia foarte importantă că cei mai mulţi nu cunoşteau secretul metalurigiei lui. Mult timp, secretul a fost tăinuit din motive de securitate, în tribul anatolian Kizwatna, primii care l-au cunoscut, iar de acolo l-au preluat hittiţii, care astfel şi-au făcut un imperiu. În Imperiul Hitit metalurgia fierului era incă secret de stat, iar fierarii erau consideraţi „vrăjitori” şi consilieri intimi ai regelui. Dupa ce secretul fierului a răsuflat în Orient, a apărut pe hartă Imperiul Asirian, iar vraja asta a intrat repede şi in Egipt. Din Anatolia a mai trecut la greci şi la restul europenilor – celţii au excelat in această artă… A intrat in ţările caucaziene, in Iran etc. În cea mai mare parte din Africa, fierul a intrat târziu, in evul mediu, iar alte populatii (imperiile precolumbiene) n-au avut habar de el pâna la sosirea vrăjitorilor europeni.
„Oficial”, vârsta bronzului se întinde cam între 3300-1200 î.e.n., dar cămila a fost cunoscută din mileniul al treilea, deci înainte de anul 2000 AC (cf. Bulliet, Richard 1990-05-20. „The Camel and the Wheel”, Morningside Book Series. Columbia University Press, 1975, 183). De aceea, este perfect normal că primele cămile din Geneza sunt cele pe care Avram le primeşte ca dar în Egipt (dupa calculul care reise din textul biblic ebraic, aproximativ pe la anul 2090 AC).
Dacă Iov a fost un urmaş edomit al lui Avraam (pentru motivele pe care le-am arătat) şi contemporan mai vârstnic al lui Moise, înseamnă că el a trăit pe la c. 1700-1500 AC, o vârstă de c. 200 de ani (Iov 41:19, 140 + circa 60, pentru prima parte a vietii). Prin urmare, nu e nici o problemă că Iov era bogat în câmile pe vremea aceea, după orice criteriu. Însă nu numai vârsta lui patriarhală arată că totul se petrece în timpuri arhaice. Ebraica poeziei lui Iov este cea mai dificilă, mai plină de arhaisme (de termeni unici, pe care abia descoperirile de la Ugarit i-au confirmat sau corectat), in ciuda faptului că poartă semne de agiornare din partea scribilor. Am găsit chiar cuvinte şi expresii care sunt comune exclusiv Pentateucului şi cărţii lui Iov.
Măsura de greutate qəśīτā menţionată în Iov 42:11 este menţionată afară de Iov, doar în Geneza şi Iosua (Gn 33:19; Ios 24:32), deci în cele mai vechi cărţi. Istoria nici măcar nu a descoperit această unitate în alte surse.
Eu rămân la principiul că Biblia merită mai mult credit, chiar şi în acele aspecte care sunt pur omeneşti. N-o fi ea carte de istorie, în sensul pretenţiilor actuale, dar este o sursă care merită mai mult credit şi mai multă atenţie din partea istoricilor şi a altor specialişti, ca să nu mai vorbesc de teologi. Critica istorică a aşezat cartea lui Iov in epoca persană, apoi în cea greacă, iar acum, pe temei lingvistic, au inceput să admita că este cel puţin exilică, dacă nu anterioară exilului. Nimeni insă nu merge mai departe înapoi, fiindcă nu aşa este moda. Dacă vii cu o teorie ca aceea pe care o susţin eu aici, pe baza datelor interne, se uită teolozaurii la tine, ca la un unchieş cu monoclu, sau te ignoră ca „fundamentalist”.
M-am acrit de toata această infatuare a oamenilor de „ştiinţă” din aproape orice domeniu. Nu mai avem dreptul să credem nimic din ce spune Biblia, dacă n-a trecut prin filtrele si prin maţele lor omnisciente şi hipercritice.
Best regards! (Te apreciez în continuare, chiar dacă suntem pe insule diferite. Sper că nu crezi şi în „deriva continentelor”, care i-ar fi despărţit pe Peleg de Ioktan).{jcomments on}
Comentarii recente în articole