Calende şi calendar
Simplificând lucrurile, locul unde s-au întâlnit religia şi societatea, în toate timpurile, a fost calendarul. Locul fizic (templul, sinagoga, biserica, moscheea, casa de rugăciune) este secundar în sine. Dacă oamenii ar lucra în fiecare zi, dacă religia nu ar cere zile fixe de repaus şi de închinare, locaşurile de cult ar fi goale.
Oamenii au nevoie să măsoare trecerea timpului, pentru scopuri practice. Chiar în narativul biblic al Creaţiei ni se spune că Dumnezeu a lăsat soarele, luna şi stelele, nu doar ca luminători care să distingă ziua de noapte, ci şi ca indicatoare ale socotirii timpului în perioade, zile şi ani (Gn 1:14). Oamenii au observat că luna de pe cer descrie un ciclu complet, trecând prin toate fazele, de la lună o lună plină la alta, în 29-30 de zile. Pentru acest motiv, au numit acest ciclu „lună”. Pe baza unor observaţii astronomice relativ simple, oamenii au învăţat că în mai mult de 360 de zile, ceasul ceresc formează un alt ciclu, mai mare, căruia i-au dat un nume convenţional în fiecare limbă. În ebraică, anul se numeşte šānâ „schimbare”, „repetare”.
Oamenii au mai observat că într-un an natural nu intră un număr întreg de luni, astfel încât au creat calendare convenţionale, cu diferite soluţii pentru armonizarea dintre cele două cicluri naturale. Aceasta a dus la o oarecare diversitate calendaristică în antichitate. Omul simplu însă nu se preocupa de aspectul teoretic al problemei, ci de munca lui, strâns legată de ciclurile naturii, care îi dădea hrana. Nici nu avea nevoie de exactitatea infinitezimală a omului modern.
Cel mai simplu şi mai natural ciclu era luna, a cărei primă fază (crai nou, semilună), era numită de evrei ḥóḏeš „înnoire”, iar de romani kalendae (de unde „calendar”). Prima zi a lunii avea semnificaţii social-economice şi religioase. Nu este de mirare că popoarele politeiste considerau luna ca un zeu sau o zeiţă (perechea soarelui), iar la semiţi, inclusiv arabi, venerarea lunii era o veche tradiţie. Din acest mediu a venit Abram, împreună cu familia tatălui său Táraḥ, din Ur până în Charran. Ambele cetăţi se remarcau ca fiind centre ale zeului lunii.
Unele din zeităţile lunare erau asociată cu taurul şi vaca, din cauza formei coarnelor. Acest animal frumos şi foarte folositor avea o mare căutare în religiile antice şi nu este de mirare că evreii eliberaţi din Egipt, dar mai târziu şi majoritatea triburilor ebraice separate de cultul de la Ierusalim, şi-au reprezentat pe Dumnezeul printr-un viţel de aur. Ciclul lunii era asociat cu viaţa femeii şi cu fertilitatea. La fel şi vaca era asociată cu fertilitatea. În ebraică, fertilitatea se numea ‘aštart, ca şi numele zeiţei Aştart sau Aştarot. În Canaan existau localităţi cu acest nume, între care şi Aştarot-Qarnáim (Astarteea-cu-două-coarne).
[1] De asemenea, influenţa lunii asupra psihicului era considerată magică – amintiţi-vă de expresii şi termeni ca „pălit de lună” (lunatic), „zănatic” (din dianaticus < Diana, zeiţa lunii, în româneşte Zâna).
Sărbătoarea lunii noi (calendele) era la evrei o puternică tradiţie dinainte de Moise, ca şi sâmbăta, şi tratată cu mare respect.[2] Unii îi dăduseră semnificaţie ocultă, astrologică (Is 47:13). Totuşi calendele sunt prevăzute chiar şi în scenariile profetice ale înoirii lumii.[3] Începutul anului s-a stabilit convenţional la diferite popoare, fie odată cu primăvara (Mesopotamia, India etc.), fie odată cu toamna (iudaism, bisericile ortodoxe vechi, etc.).
La evrei există până astăzi, pe lângă anul religios care începe primăvara, un an nou civil care începe în prima zi a lunii a şaptea. Sărbătorirea „capului anului” se pare că are acelaşi sens ca şi calendele: inaugurarea, sfinţirea perioadei care urma (Ez 45:18.20). Având în vedere originea convenţională a calendarului, începutul lunii şi începutul anului nu depindea strict de fenomenele cosmice. Acestea erau proclamate de preoţi şi comunicate prin semnale de corn şi de fum –„sfară în ţară”. La babilonieni, anul nou era în acelaşi timp reinaugurarea domniei regelui. Sărbătoarea (Akitu) avea loc primăvara, odată cu luna Nisanu. Totul se lua de la capăt. Toţi zeii ieşeau din temple în pelerinaj. Regele îşi lăsa laoparte insemnele regale, asculta poemul facerii lumii citit de marele preot, primea o palmă zdravănă de la arhiereu până-i dădeau lacrimile, apoi dând mâna cu zeul (Bel-Marduk) primea iarăşi domnia pentru un an şi îşi relua insemnele regale. Toate documentele datau anii domniei după acest eveniment.
Pe lângă aceste sărbători care inaugurau luna şi anul, omenirea a creat sărbători specifice perioadelor agricole (semănat, recoltă), şi multe altele, închinate zeilor locali. Calendarele tuturor popoarelor aveau zile speciale în care superstiţii solemne se combinau cu beţia şi desfrâul. Sărbătorile nu erau zile de odihnă.
Calendarul biblic ebraic avea trei festivaluri religioase (ḥaggīm) cu pelerinaj la sanctuar, care erau în acelaşi timp sărbători agricole (primăvară, seceriş, recoltă de toamnă). Toţi bărbaţii treabuiau să facă aceste trei pelerinaje pe an.[4] În cadrul acestor sărbători erau şapte „sabate” (šabbātôt, zile de încetarea lucrului.[5] Ele cădeau la date calendaristice fixe, indiferent de ziua din săptămână, şi se sărbătoreau cu încetarea muncii servile (muncile câmpului, meseriile). Se permiteau doar activităţi casnice strict necesare, cum ar fi focul şi bucătăria (Ex 12:16). Excepţie făcea Ziua Ispăşirii, în care se cerea încetarea oricărei munci, şi era singura zi de post din an. Toate aceste sabate se ţineau cu adunări religioase. Dincolo de acestea, calendarul iudaic s-a îmbogăţit în timp cu mai multe sărbători comemorative şi posturi, din timpul exilului babilonic, până după distrugerea definitivă a Templului.[6]
Săptămâna Babilonului sau săptămâna Creaţiei?
În timp ce calendarele se întemeiază pe ciclurile naturale ale lunii şi anului, introducând sărbători convenţionale la diferite date, ciclul săptămânal este un miracol, un calendar separat, cel mai simplu, mai răspândit şi mai vechi. Săptămâna este independentă de toate ciclurile naturale. Este un ciclu convenţional şi tradiţional. Nici anul, nici luna nu cuprind un număr întreg de săptămâni. Şi spre deosebire de alte cicluri convenţionale experimentate în istorie, săptămâna propriu-zisă, ciclul de şapte zile şi-a păstrat continuitatea, fără întrerupere. Un fenomen atât de interesant merită investigat. De când avem săptămâna de şapte zile? De când avem o zi de odihnă săptămânală? De ce trebuie să „ţinem” duminica, sau sâmbăta sau vinerea?
Critica modernă sceptică şi distructivă nu acceptă datele biblice care arată că săptămâna ebraică precede exilul babilonic (605-536 î. C.) dar acceptă că ciclul săptămânal ar avea o vechime de aproape 2600 de ani şi a fost adus de evrei. Este straniu că originea unui element cultural fundamental ca săptămâna nu a fost elucidată de ştiinţa seculară.[7] Dar Biblia susţine cu lux de detalii istorice şi paraistorice existenţa săptămânii chiar înainte de robia egipteană (1875-1445 î.C.), prezenţa ei putând fi urmărită până la Creaţie, care după cronologia biblică a avut loc pe la anii 4300 î.C. sau chiar mai mult.
Descoperirile făcute în 1964 la Tell Mardikh în Siria, atestă existenţa în antichitatea îndepărtată, a marii cetăţi ‘Ebla, capitala unui stat semitic care a înflorit între anii 2400-2240 şi 1800-1650 î.C. Documente descoperite acolo sub forma unor tăbliţe de lut ars, ca şi în Sumer, atestă prezenţa cea mai veche a termenului semitic pentru săptămână (šab‘ātum), în cuvântul šab‘ātīšum „săptămânile lor”,[8] care provine de la numărul şapte (šabaʻ). Şi este interesant că, mai mult decât oricare alt numeral, „şapte” prezintă forme înrudite în diverse familii lingvistice.[9]
Prezenţa cuvântului šabû‘a (săptămână) în cartea Genezei, cu referire la timpul patriarhilor, atestarea ciclului de 7 zile în legătură cu istoria Potopului, şi în fine referirea explicită la originea săptămânii şi a repausului zilei a şaptea în narativul Creaţiei, sunt pentru credincioşi dovezi incontestabile. [10]
Este adevărat că în cartea Genezei, ziua de odihnă nu poartă încă numele clasic de šabbat, aşa cum va fi cunoscută după Exod. Dar rolul este mai important decât numele. De fapt, termenul šabbat nu este cel mai exact, deoarece el denumeşte uneori şi ciclul săptămânal, alteori se referă la sărbători calendaristice ebraice. În majoritatea cazurilor totuşi, šabbat este numele special al Sâmbetei, ca zi de repaus, iar în Geneza 2:2 apare pentru prima dată verbul šaḇat (a înceta activitatea).
Implicaţiile sunt clare. Săptămâna şi sabatul ei existau înainte de Moise. Sărbătorile calendaristice vin de la Moise şi erau strâns legate de existenţa sanctuarului. Aşa cum Moise instituise celelalte sărbători, în numele Domnului, putea să-şi aroge o autoritate similară în dreptul sâmbetei. Dar nu apare nici o aluzie de acest fel în toate scrierile ebraice. El se referă într-un singur loc la sâmbătă ca memorial al eliberării din Egipt (Dt 5:15), dar prezintă clar săptămâna şi sâmbăta ca o instituţie mult mai veche, memorial al Creaţiei divine a lumii. Acest fapt rămâne ca teologie fundamentală în toate Scripturile, chiar şi în Noul Testament.[11]
Aceasta este, deci, originea biblică a săptămânii şi a repausului săptămânal. Civilizaţia noastră însă a renunţat la mărturia inspirată a Sfintei Scripturi, în favoarea filozofiei şi a ştiinţelor evoluţioniste. Acesta este singurul motiv pentru care istoria sacră a originii săptămânii nu este acceptată de spiritul timpului nostru. În schimb, se susţine că evreii ar fi împrumutat ciclul săptămânal din Babilon, unde săptămâna ar fi avut o origine lunară. Este adevărat că babilonienii marcau zilele 1, 7, 14, 21, 28 ale fiecărei luni, dar este simplu de observat, că respectarea datelor lunii nu asigură un ciclu săptămânal neîntrerupt. Săptămâna şi luna nu se pot sincroniza, din motive aritmetice. Babilonienii împărţeau luna în trei cicluri de 7 zile, plus un ciclu de 8-9 zile, după caz.
Pe de altă parte, se ştie că babilonienii moşteneau de la sumerieni sistemul sexagesimal, întemeiat pe numărul 60, cel mai mic număr divizibil prin orice număr de la 1 la 6. De ce nu au creat ei un ciclu de 5 sau 6 sau 10 zile? De ce un ciclu de 7 zile, care nu se sincroniza cu criteriile astronomice şi nu împlinea nici o necesitate practică? Zilele septenare magice ale lunii babiloniene (1, 7, 14, 21, 28) nu erau zile de odihnă, cu excepţia datei de 28 a fiecărei luni. Erau considerate zile nefaste (cu ghinion), în care unele activităţi erau interzise oficialilor, iar poporul de rând nu avea voie să exprime vreo dorinţă în acele zile. Motivaţia biblică a săptămânii, ca memorial al Creaţiei şi ca zi de repaus secular şi sacru, de eliberare socială, lipseşte cu desăvârşire la babilonieni. Zilele de odihnă şi plăceri erau frecvente pentru stăpâni şi inexistente pentru sclavi. Nu exista noţiunea de sabatizare (încetarea generală şi săptămânală a lucrului) în Babilon.
Între săptămâna biblică şi săptămâna babiloniană este, într-adevăr, o prăpastie de netrecut.
Mai degrabă este posibilă influenţa diasporei iudaice asupra civilizaţiei babiloniene şi persane, aşa cum avea să se întâmple mai târziu, cu civilizaţia greco-romană. Babilonienii şi perşii au preluat de la evrei şi au adaptat magic numerologia lui „şapte”, iar mai târziu au preluat ciclul săptămânal continuu, pe baze mistice, astrologice. Soarelui, lunii şi celor cinci planete cunoscute le era închinată o secvenţă neîntreruptă de şapte zile, un ciclu ocult care a supravieţuit până în prezent, o adevărată parodie a săptămânii biblice. În felul acesta, săptămâna babiloniană se asemăna acum cu cea iudaică prin continuitate şi independenţă de oricare alt ciclu astronomic, ele nu se sincronizau în ce priveşte numerotarea şi identitatea zilei speciale, şi nu se asemănau nici în modul prin care se sublinia ziua specială. Totuşi, cele două cicluri se puteau recunoaşte reciproc, pe baza identităţii primei zile a săptămânii astrologice (ziua lui Saturn) cu a şaptea zi a săptămânii iudaice, šabbat.
Săptămâna astrologică nu este atestată la babilonieni înainte de epoca persană. Tulburătoarele evenimente descrise în cartea lui Daniel şi prezenţa generaţiilor de evrei pe teritoriul mesopotamian trebuie să fi lăsat urme asupra culturii caldeene.[12]
În multe limbi însă, în afară de ebraică (de exemplu, în arabă, malteză, persană, turcă, malayeză, indoneziană, javaneză, greacă, portugheză, etc.), zilele săptămânii nu au nume astrologice, ci toate sau majoritatea lor au doar numere (prima, a doua etc.), fie în limba respectivă, fie împrumutate. Prima zi, corespunzătoare duminicii, se numeşte în greaca modernă Kyriaki („domnească”), a şasea Paraskevi („pregătire”), iar a şaptea Savvato („sabat”). Limbile slave (rusă, polonă, cehă, bulgară, sârbă, etc) şi limba maghiară au adoptat, de asemenea denumiri numerice, cel puţin pentru zilele de miercuri, joi şi vineri. Aceste limbi au preferat începutul numerotării cu ziua de luni: joia este „a patra”, iar vineri „a cincea”. Dar denumirea zilei de miercuri („mijlocul săptămânii”, ca în germană), trădează vechea numerotare iudeo-creştină. Sâmbăta păstrează totuşi forma derivată din vechiul nume ebraic (Sobota, Szombat) în multe din aceste limbi, ca şi în multe altele.
Numele zilelor săptămânii poartă adesea urmele suprapunerii săptămânii astrologice peste săptămâna biblică, sau a suprapunerii săptămânii islamice peste cea astrologică. Deaceea există până astăzi diferenţe în ce priveşte numerotarea zilelor săptămânii. De exemplu, în swahili, vorbită în sud-estul Africii, sâmbăta se numeşte „ziua întâi”, iar miercurea „ziua a cincea” (Jumatano); dar şi joia este numită „a cincea”, cu nube arab (Alhamisi). În turca veche se foloseau denumiri traduse din arabă, care numeau zilele după număr, începând cu duminică şi terminând cu sâmbătă („a şaptea”). Dar în turca modernă, zilele săptămânii poartă nume specifice, între care prima zi, corespunzând duminicii creştine, se numeşte „zi de târg/bazar” (Pazar), ca şi în maghiară (Vasár-nap).
În afara numelor astrologice, alte nume date zilelor săptămânii în diferite limbi indică istoria religioasă şi seculară a popoarelor respective. Duminica este numită în diferite ţări creştine „înviere”, „domnească”, „nelucrare”, dar şi „zi de târg”. Lunea se mai numeşte „după târg”, „după odihnă” sau „capul săptămânii”. Miercurea este adesea numită „mijlocul”, „cocoaşa” săptămânii, sau „primul post”. Joi se mai numeşte „între posturi”. Vineri se mai numeşte în ţări creştine „postul” sau „ziua pregătirii”, iar în ţările islamice, „ziua credinţei”, „ziua adunării”. Sâmbăta mai este numită „îmbăiere” şi „ajunul zilei soarelui”, dar şi „sabat (odihnă)”, sau „sfârşit de săptămână”. Unii islamici o numesc „ziua de după adunare”.
Există până astăzi confuzie în ce priveşte numerotarea zilelor săptămânii. Antichitatea greacă a folosit mult timp săptămâna care începea cu ziua de mieruri.[13] În câteva ţări islamice din Orientul Mijlociu şi din Africa, săptămâna începe în prezent cu sâmbăta, ca să se încheie cu vinerea, ziua preferată a musulmanilor. În multe ţări creştine şi necreştine, săptămâna începe tradiţional cu ziua de luni,[14] numerotare care a devenit standard internaţional (ISO 8601) din 1988. Nu sunt puţine cazurile în care funcţionează două tipuri de numărare în aceeaşi ţară. În multe ţări alte creştine sau necreştine, prima zi a săptămânii este duminica, după tradiţia biblică.[15] Este de apreciat gestul BOR de a reveni la numerotarea tradiţională a săptămânii, cel puţin pentru calendarul religios.
Adoptarea săptămânii la scară globală
Săptămâna, care s-a răspândit în antichitate în civilizaţia greco-romană (III-I î. Ch.) şi în civilizaţiile orientale, provine din Orientul Apropiat, iar popularitatea ei se datorează atât diseminării culturii iudaice şi creştine, cât şi astrologiei caldeene. De la sfârşitul primului secol, o influenţă majoră a răspândirii săptămânii a fost mitraismul, de origine persană.[16] Creştinismul şi Islamul au contribuit apoi la răspândirea săptămânii.
În unele zone din China, săptămâna a pătruns încă din secolul al IV-lea, înainte de răspândirea creştinismului şi a islamului.[17] Se pare că India a cunoscut săptămâna chiar înaintea Chinei. Indienii se laudă cu calendarul lor vedic, care ar fi existat înaintea calendarului iudaic. Dar săptămâna indiană are denumiri astrologice, după model babilonian, ca şi în Europa. După foarte vechi tradiţii, săptămâna începe cu Ravivar (Ziua Soarelui, cea mai importantă) şi se încheie cu Şanivar (Ziua lui Saturn, Sâmbăta) care a fost întotdeauna zi de odihnă până în timpurile moderne, când în India s-a impus duminica britanică. În Nepal, sâmbăta este singura zi de repaus oficială din săptămână.[18]
Din raţiuni predominant social-economice, săptămâna este astăzi universal adoptată pe glob. Chiar şi conceptul de weekend, care cuprinde două zile de repaus (sâmbăta şi duminica) îşi are rădăcinile în încercarea sindicatelor americane de a se adapta muncitorilor evrei, care cereau sâmbăta liberă. Prima săptămână de lucru de cinci zile, cu două zile libere, a apărut în unele fabrici americane în 1926-1929 şi s-a generalizat după 1940. Exemplul a fost preluat mai târziu de Australia, Canada şi cele mai multe ţări latinoamericane. Europa occidentală a adoptat weekendul cu două zile libere, în multe ţări cu obligaţia legală de a închide magazinele duminica. Japonia a adoptat weekendul dublu după 1980. Ţările ex-comuniste au adoptat acest sistem după căderea regimurilor totalitare, iar China a adoptat sistemul din 1995. În multe ţări islamice, zilele libere sunt Joi şi Vineri, iar în Israel zilele libere sunt Vineri şi Sâmbătă. În Arabia Saudită şi Iran, ţări islamiste, doar vinerea este liberă, iar sâmbăta este prima zi de lucru.
Cicluri eşuate
Înainte de adoptarea săptămânii – şi mai târziu chiar pentru a desfiinţa tradiţia săptămânii –, popoarele au experimentat diferite cicluri locale şi neregulate, de diverse durate: 3 zile (Guipuscoa, Ţara Bascilor), 4 zile (Igbo, Nigeria), 5 zile (China, Java), 6 zile (Africa de Vest).
În URSS, a funcţionat ciclul de 5 zile (1927-1931),[19] şi ciclul de 6 zile (1931-1940). Stalin introdusese săptămâna de 5 zile cu 7 ore de muncă pe zi în 1927, încercând să-i cumpere astfel pe muncitori împotriva troţkiştilor. În realitate însă, şefii unităţilor de muncă erau instruiţi să le dea de lucru în plus muncitorilor, încât 7 ore erau doar pe hârtie. Brigada de şoc, stahanovismul, „întrecerile” şi reducerea salariilor au funcţionat mult mai bine. Ziua de muncă s-a prelungit practic la 10 ore, şi nu rareori, din zelul directorilor, a ajuns chiar la 14 şi 16 ore, ziua liberă fiind adesea anulată. Sindicatele au fost reformate politic, dar în ciuda tuturor măsurilor, întrucât stahanovismul nu mai era convingător, din 1938 au fost introduse, măsuri administrative feroce. Condiţiile de muncă şi de viaţă erau îngrozitoare. Muncitorii munceau şi locuiau în mizerie, sărăcie şi teroare.
Prin ukazul din 26 iunie 1940, Stalin a dictat să se revină la săptămâna de 7 zile, din raţiuni utilitariste: rezolvarea gravelor probleme economice, în condiţiile începutului războiului, când s-a trecut brusc la industria de război, cu fabricile transformate în adevărate închisori sau lagăre de muncă. Ziua de muncă s-a lungit enorm, salariile s-au micşorat, iar părăsirea locului de muncă devenea o crimă de stat, pedepsită sever cu închisoare şi amendă.
Au existat însă şi săptămâni mai lungi. În tradiţia etruscă (începând cu aprox. anul 700 î. C.) şi în tradiţia romană (între sec. VI î. C. şi sec. III d. C.), săptămâna avea opt zile, a opt zi (nundina) fiind ziua târgului, de care erau legate anumite obiceiuri, superstiţii şi legi. Ciclul de opt zile a fost înlocuit treptat cu săptămâna astrologică în secolele I-III, pe măsură ce cultele orientale au avut o influenţă tot mai puternică.
În unele culturi precreştine s-au păstrat săptămâni chiar mai lungi. Vechii lituanieni aveau o săptămână de 9 zile. Dar cea mai cunoscută a fost decada, săptămâna de zece zile, care a funcţionat în China, în timpul Dinastiei Shang (1200-1045 î. C.). În Dinastia Han (206 î.C. – 220 d. C.), oficialilor imperiului li se oferea însă repaus la fiecare 5 zile, după care mai târziu, în Dinastia Tang (618-907) s-a revenit la decadă. Egiptul antic avea deasemenea ciclul decadal. În Franţa Revoluţionară, s-a adoptat modelul egiptean decadal, cu noutatea că a zecea zi, decadi, a fost închinată Republicii. Acest calendar a fincţionat din octombrie 1793 până în aprilie 1802; şi încă timp de 18 zile în timpul Comunei din Paris, în 1871. Aceste acţiuni moderne au fost îndreptate conştient împotriva religiei biblice, care a fost înlocuită cu culte noi, de inspiraţie păgână: cultul Raţiunii, cultul Republicii, cultul Fiinţei Supreme şi Teofilantropia.
Cicluri încă mai lungi decât decada au existat în vechiul Mexic (13 şi 20 de zile).
Ciclul de 7 zile a fost evitat mult timp în antichitate. Numărul 7 era considerat de babilonieni ca nefast (cu ghinion). De aceea, când ciclul de 7 zile a devenit regulat în Babilon (în Imperiul Persan), ziua a 7-a – închinată lui Ninurta/Saturn, o stea-planetă considerată divinitate a agriculturii – era numărată ca fiind prima zi din săptămâna astrologică.[20]
Săptămâna creştină şi săptămâna islamică
Atât neologismul sabat, cât şi cuvântul tradiţional sâmbătă, ne-au parvenit, indirect, de la evrei. Termenul ebraic šabbat este feminin, de unde şi denumirea iudaică pe care a primit-o: Regina Zilelor. Prin intermediul limbilor greacă şi latină (sabbata, popular: sambata), s-au format apoi cuvintele europene: sâmbătă, szombat, sobota, Sabbats-tag (Sammstag), sabbat-die (samedi)etc. Traducerile biblice româneşti ortodoxe preferă termenul tradiţional de „sâmbătă”, şi uneori „zi de odihnă”. Cele evanghelice preferă termenul occidental sabat, care este însă destul de nepopular printre români.
Ziua de vineri se numeşte până astăzi în greacă Paraskevi (Ziua Pregătirii). Nu degeaba, tradiţia evreiască aşează femeia în centrul cultului de deschidere a Sabatului. Gospodina trebuie să aprindă menora (sfeşnicul) în cinstea sosirii „reginei Sabat”, să-şi invite soţul şi copiii acolo şi să rostească binecuvântarea asupra lor.
O relicvă a sabatului iudeo-creştin este şi vinerea islamică. Ea nu are caracter comemorativ, ci este o anticipare a rugăciunii de vineri seara, care a fost programată mai devreme cu câteva ore, probabil pentru a se deosebi de evrei. Vinerea a fost aleasă astfel ca zi de adunare, „regina zilelor”, descurajându-se afacerile şi călătoriile.[21] Bărbaţii sunt obligaţisă vină la moscheie, la rugăciune, când se aude chemarea muezinului (cu circa 20 minute înainte de începere). Dar femeile nu sunt obligate să participe. Mohammed este citat că ar fi spus că vinerea îngerii stau la porţile moscheilor pentru a nota numele închinătorilor în ordinea cronologică a sosirii la rugăciune, iar când imamul se aşează la amvon, îngerii îşi împăturesc sulurile şi stau gata să asculte predica. De asemenea, islamul învaţă că cei care se duc la rugăciunea de vineri, şi stau liniştiţi în timpul predicii, primesc iertare de păcate.
(neterminat)
[1] Orientul Apropiat Antic îşi reprezenta spiritele protectoare sub forma unor „genii” sau „sfincşi”, animale fabuloase cu înfăţişare compusă din diverse elemente: leu, vultur, om, dar în special ca taur şi, bineînţeles, cu aripi. Aceşti tauri înaripaţi aveau la asirieni şi babilonieni denumirea de karabu sau kuribu. Este ispititoare şi legătura cu cuvântul rusesc koroba (vacă). Dar mai interesant este că aşa numiţii heruvimi (ebr. kəruḇ, pl. kəruḇím), care erau reprezentaţi cu aripi în decoraţiile interioare ale sanctuarului şi ca străjeri înaripaţi ai tronului divin, ai chivotului, apar de la început, în cartea Genezei ca paznici ai lui Dumnezeu (cf. Gn 3:24; Ez 10:7). În viziunile lui Ezechiel, imaginea lor este compozită, dar în mai strict, cuvântul heruvim este înţeles ca fiind un bou (a se compara Ez 1:10-12; 10:14-15). Acestea asocieri ne ajută să înţelegem mai uşor reprezentarea zoomorfă a divinităţilor la popoarele crescătoare de animale şi totodată să observăm că limbajul verbal şi vizionar al profeţilor era adaptat culturii timpului.
[2] Cu privire la obiceiurile implicate, vezi Nu 10:10; 1S 20:5, 18, 24, 27, 34, Ps 81:3; Pr 7:20; 2Împ 4:23; Am 8:5.
[3] Luna nouă şi şabatul sunt asociate de asemenea în profeţii Is 66:23; Ez 45:20; 46:1, 3.
[4] Cf. Ex 23:14-17; Dt 16:16; 2Cr 8:13. I. Azimele, timp de o săptămână, începând cu Pésaḥ/Paşti (14.01–22.01, cf. Ex 21:18); II. Cincizecimea /Săptămânile (3.03 cf. Lv 23:16); III. Colibele / Corturile (15.07–23.07, cf. Lv 23:34-35).
[5] Cf. Lv 23:7-42 şi Nu 28-29: 1. Prima zi de Paşti / Sabatul Pascal (15.01); 2. A şaptea zi de Paşti (22:01); 3. A cincizecea zi după Sabatul Pascal (3.03); 4. Anul nou (1.07); 5. Ziua Ispăşirii (10.07); 6. Prima zi a Colibelor (15.07); 7. A opta zi a Colibelor (23.07).
[6] Purim (Est 9:30-32), Hanukka (1 Mac 4:59; In 10:22), Posturile (Zah 7:3-6; Lc 18:12) etc.
[7] “The only thing we seem to know for certain about the origin of the 7-day week is that we know nothing for certain.” Douma, M., curator. (2008). What Is the Origin of the 7-Day Week? in Calendars through the Ages. 2008, www.webexhibits.org/calendars/week.html
[8] Gordon, C. H., G. A. Rendsburg, Editors., Eblaitica: Essays on the Ebla Archives and Eblaite Language, Vol. 4, Eisenbrauns, Winona Lake, 2002; pp. 5, 212-213. http://en.wikipedia.org/wiki/Ebla.
[9] În limbi semitice, šab‘at, šib‘á, sab‘a, sebat; în egipteană, sefeḥ; în limbile bantu, saba, səmbwa, nsambo; în limbi indoeuropene, sépt-, hept-, šipt-, sapt- / hapt-, sath, sett-, secht-, spet, sibun, sedem, shtate; în etruscă, semf; în bască, zazpi; în gruzină, şividi; în limbile dravidiene, êdu, êzhu; în limbile turco-mongole: yeddi, ete, yeti; în maghiară, hét; în laoţiană,chet; în tailandeză,jèt, jed; în chineză, çiti, tshit; în vietnameză, thất; în limbile uralice, śič, seiččie, seite-,în limbile austroneziene, fito, whitu;în Hawaii,e-hitu.
[10] Gn 7:4, 10; 8:10, 12; 29:27-28, 31:23; 50:10; Ex 7:25; 12:15, 19; 13:6f; 16:23-29.
[11] Gn 2:1-3; Ex 20:8-11; 31:17; Ps 146:6; FA 4:24; 14:15; Ev 4:3c-4, 10; Ap 10:6; 11:19; 14:7.
[12] Biblia se opune astrologiei şi ocultismului numerologic, dar în ciuda faptului că iudaismul a condamnat astrologia, fascinaţia săptămânii astrologice şi superstiţiile legate de zodiac şi de soartă au fost incorporate în credinţa şi practica multor evrei, ceea ce ar putea explica de ce profetul Amos şi diaconul Ştefan fac referire la steaua lui Saturn (Am 5:26; FA 7:43) când condamnau tendinţele permanente ale lui Israel către păgânism.
[14] În Anglia, Olanda, Spania, Ungaria, ţările nordice, ţările baltice, ţările slave, Mongolia, China etc.
[15] Israel, SUA, Canada, Brazilia, Islanda, Portugalia, Malta, Grecia, Armenia, Turcia, Iran, Indonezia, Vietnam etc.
[20] A se vedea şi superstiţia „ceasurilor rele”.
Comentarii recente în articole